luni, 31 decembrie 2012

La revedere 2012

Am două personalităţi şi mi-o dezvolut pe a treia, asta ştiam de mult, ma enervează însă că fiecare dintre ele îmi dictează starea de spirit în funţie de cum vrea. Ieri Mira era tare nervoasă, sătulă de tot şi de toate, dar astăzi Eu sunt calmă şi am început de dimineaţă să urez La mulţi ani pentru noul an.

La fiecare sfârşit de an ne facem promisiuni, ne spunem că vom fi mai buni, mai cerebrali, mai fericiţi, eventual că ne vom lăsa de fumat sau de băut. Vedeţi şi voi la fel ca mine că acestea nu sunt decât vorbe în vânt şi lucruri pe care deja le spunem sau le gândim fără să le simţim sau să le ducem la capăt.

Eu nu îmi doresc nici să mă las de fumat în 2013 nici să mă las de băut (nu de alta dar numai ce m-am reapucat). Îmi doresc în schimb să am un an puţin mai infect decât 2012, să nu-mi mai pese şi să nu-mi mai fac speranţe deşarte că lumea va fi mai bună. Şi cel mai important lucru pe care totuşi mi-l doresc este să nu-mi pierd simţul umorului şi seninătatea din privire ca atunci când îmi voi revedea prietenii dragi să pot sta cu ei şi să facem glume pe seama anului ce tocmai a trecut.




duminică, 30 decembrie 2012

Simt nevoia să înjur

Urât din partea mea, ştiu, dar îmi stau în gât o grămandă de înjurături deocheate, în toate limbile, care se străduie să iasă şi să se arunce necruţător în direcţia celor care m-au enervat. Nu contează că sunt oameni ce îmi sunt dragi, politicieni, oameni care rănesc alţi oameni sau patrupede, reclamele cu crăciun de la TV, faptul că se termină încă un an şi iarăşi conform cărţii de identitate îmbătrânesc...mama măsii de viaţă (asta nu m-am putut abţine să nu o spun).

Întotdeauna am dorit doar lucruri frumoase celor din jurul meu, anul acesta însă nu le mai doresc nimic, îi las pe alţii să o facă. Nici mie nu îmi doresc nimic deosebit, vreau doar linişte în jurul meu, nimic altceva. M-am săturat de toţi oamenii din jurul meu pentru care am crezut că şi eu contez. Poate trebuia să mă apuc mai demult de băut şi de "fumat", aveam şanse să mă transform în femeia perfectă cu paharul în mână...

sâmbătă, 29 decembrie 2012

Ted Neeley and The Little Big Band

În ultimii 20 de ani, de fiecare dată când doresc linişte şi seninătate ascult Ted Neeley. Unul din lucrurile care m-a marcat acum mulţi ani şi într-un fel sau altul m-a apropiat de Divinitate a fost filmul Jesus Christ Superstar şi de atunci vocea caldă a lui Ted Neeley.

De câteva zile ascult frânturi din ultimul album al lui Ted Neeley şi mă împac cu mine însămi prin muzică. Inima mea nebună este plină de seninătate ascultând aşa o voce. Cred că m-am obişnuit în ultima vreme că nu mă pot bucura de ceea ce am decât atunci când reuşesc să mă bucur de mine şi de ceea ce sunt eu. Pe vremuri credeam că un om nu poate fi complet decât atunci când totul în jurul lui ste armonios, iar eu am descoperit că armonia pleacă de la mine şi nu contează atât de mult ce ai în jur când eşti împăcat cu tine.

Dacă mi-a revenit şi pofta de gătit sunt convinsă că sunt pe drumul cel bun şi că totul va fi ok în cel mai scurt timp. Aşa cum am început să îmi fac o pasiune pentru ieşitul în oraş cu prietenii sau singură şi de a savura fiecare moment petrecut cu oameni dragi, tot aşa am început să îmi fac şi mici planuri de viitor. Am fost numită la un moment dat chiar "control freak" pentru că doream întotdeauna ca totul să fie ok, poate că într-adevăr eram vinovată de ceva, dar totul pornea de la dorinţa de armonie din jurul meu.

Tot armonie vreau şi acum, dar sunt anumite lucruri pe care le iau ca atare, mă las pierdută în momentele frumoase şi îmi urmez instinctul fără a mă mai gândi de şapte ori înainte la ce e bine sau nu. Încerc să iau de la cei din jur doar ceea ce pot să ofere şi în schimb să dau mai departe acelaşi lucru, Am avut un an infect, care a fost marcat de tot felul de probleme, dar trece, totul va fi ok şi astăzi în timp ce ascult Ted Neeley and The Little Big Band voi găti sushi :)

vineri, 28 decembrie 2012

Hai Hui pe uliţa cu TAB-uri

S-a întâmplat zilele trecute, într-o zi de sâmbătă când sora mea a venit cu familia la Timişoara să mă ia pe mine şi pe Zorra la Reşiţa să petrecem Crăciunul cu toată familia, mă rog, cu cei ce au mai rămas din familia noastră. Ca de fiecare dată când sunt cu ea ne nepădesc amintirile şi se pornesc poveştile. De cele mai multe ori amândouă ne amintim lucruri frumoase din trecut.

Anul acesta a fost destul de amuzant când eu am început să povestesc despre lucruri petrecute la sfârşitul anului 1989, atunci când România a trecut printr-o revoluţie. A fost tare curios că eu, care sunt mai mică cu patru ani mi-am amintit foarte bine anumite detalii care surorii mele i-au scăpat. Printre poveştile uitate de ea una a fost tare haioasă, şi anume momentul când mama, blondă fiind în acea perioadă a fost confundată în tramvai cu o aşa zisă "teroristă". Partea cea mai amuzantă a fost aceea că tatăl meu, un om plin de umor, nu a făcut nimic atunci când mama a fost legitimată şi a intervenit doar în momentul în care era să fie ridicată de către gardă. Poate vârsta fragedă pe care o aveam atunci a amplificat partea hilară, sau poate atitudinea tatălui, dar această amintire pentru mine este una tare haioasă.

Ceea ce m-a amuzat însă mai tare în discuţia cu sora a fost faptul că ea nu îşi aminteşte rândul de TAB-uri ce era parcat la noi pe stradă, probabil cu intenţia de a păzi unitatea antiaeriană de la noi din oraş. Până la urmă a cam fost râsu-plânsu să ne amintim aşa ceva. Spun asta datorită faptului că m-a marcat oarecum dovada de cuminţenie de care a dat dovadă sora în copilărie. E drept că tata ne-a spus să nu tragem cu ochiul pe geam în acele zile şi să stăm cuminţi în casă, dar faptul că numai Marga a făcut asta mi-a dat de gândit. Oare doar eu am fost de fiecare dată copilul care nu a ascultat de părinţi şi a tras cu ochiul când ştia că nu are voie?

Dacă stau şi mă gândesc mai bine îmi dau seama că eu chiar am fost un copil cam neascultător. Rare au fost momentele în care am înţeles "asta nu e voie să faci". Poate dacă învăţam mai bine acest lucru astăzi nu aş fi fost în această situaţie, poate nu aş fi suferit atât după oamenii faţă de care mi s-a atras atenţia de către ceilalţi că nu sunt pentru mine. Sau poate pur şi simplu aş fi avut o viaţă mai plictisitoare şi nu aş fi fost omul puternic de astăzi care trece peste probleme zâmbind, cine mai ştie şi pentru cine mai contează oare? :)

This year's over Christmas


Gata, Crăciunul a trecut şi acum mai aşteptăm doar sfărşitul de an, Revelionul ca să putem spune că am intrat în noul an. Sfărşitul lumii nu a venit, lucru pe care îl ştiam dar pe care m-am săturat să îl tot aud la cei din jurul meu mai temători din fire.

Am trecut cu bine peste toate până acum, mai bune, mai rele, lucruri care nu mai contează, frustrări, lovituri sub centură, decepţii şi oameni care au cerut să fim "civilizaţi" dar ei uită să facă asta. M-am săturat să aud că sunt un om puternic şi că viaţa merge înainte, nu de alta dar lucrurile astea le ştiu şi eu.

M-am bucurat de câteva zile plecată fiind la Reşiţa, nu pentru că ar fi locul în care m-am născut ci pentru că m-am întâlnit cu oameni şi cu prieteni dragi cărăra le-am simţit lipsa şi alături de care am petrecut momente liniştite şi încarcate de energie pozitivă.

Totodată îmi pare rău pentru toate întâlnirile pe care le-am ratat şi faţă de toţi prietenii pe care nu am reuşit să îi văd, însă ştiu că va veni în curând un moment în care voi sta cu ei. M-am delectat câteva zile cu lichior de ouă făcut în casă, cu cârnaţi de casă şi cu grija mamei pe care nu am mai simţit-o de mult aşa aproape.

Îmi fac planuri pentru noul an, nu foarte multe şi poate nu foarte importante, dar sper să reuşesc să le duc la capăt şi să pot trece peste toate cu acelaşi zâmbet cald pe buze. Când mă gândesc peste câte momente urâte am fost nevoită să trec în anul ce tocmai se termină, dacă nu aş fi fost un om cu gândire pozitivă mi-aş fi dat de mult cu capul de pereţi (haha, în momentul acesta a început la radio piesa "POHUI" care mie tare mult îmi place mai nou...şi nu de alta, dar mie chiar mii în pula de toate problemele (paranteză în paranteză, dar am tradus piesa, eu nu înjur de obicei) ), şi acuma punct şi de la capăt.

Chiar dacă anul 2012 nu a fost cel mai bun an al meu, mi-a  adus şi lucruri bune, mi-a adus aproape oameni care vor rămâne întotdeauna aproape şi oameni care mi-au devenit dragi şi sper să rămână la fel cît mai mult timp. Oameni alături de care ador să beau un vin fiert sau un shot de tequila (într-o nouă paranteză spun că eu în ultimii 4 ani nu am mai băut deloc, şi nu pentru că nu aş fi vrut, ci pentru că teoretic nu mai am voie să beau, dar acum am constatat că un vin fiert sau o tequila într-o companie plăcută nu îmi fac rău, cel puţin nu la fel de rău cum mi-au făcut oamenii care teoretic îmi doreau binele).

Of, mai am atâtea de spus şi de povestit...dar o voi face mai tărziu, când voi scrie o dedicaţie intitulată "hai hui pe uliţa cu TAB-uri" :)

joi, 20 decembrie 2012

Previziunile calendarului mayaș


Îmi este greu să nu râd atunci când mai aud oameni vorbind pe stradă sau în mijloacele de transport în comun despre sfârşitul lumii din 21 decembrie. Tindeam să cred că oamenii s-au documentat între timp şi au aflat la ce se gândea civilizaţia maya atunci când vorbea despre această dată calendaristică.

Este adevărat că mayașii au prezis apariţiile celeste viitoare - din care majoritatea s-au adeverit de-a lungul timpului. Probabil că aceste previziuni mayașe i-au determinat pe oameni să creadă că şi previziunile din calendarul mayaș pentru 2012 despre sfârşitul lumii se vor adeveri, şi viaţa pe această planetă va ajunge la un final brusc la data de 21 decembrie 2012. Dar să fim serioşi, au prezis vreodată mayașii că lumea se va sfârşi în 2012 sau este doar una din numeroasele interpretări arheologice greşite?

Previziunile calendarului mayaș pentru 2012 despre sfârşitul lumii gravitează în jurul calendarului Long Count care ocupa un loc important în cultura mayașă. Calendarul Long Count a fost, de fapt, un calendar care a trasat „Ciclul Mare” - o perioadă care a durat 1.872.000 de zile sau 5.125,37 ani. Această perioadă de 5.125,37 ani a fost o cincime dintr-o procesiune completă a echinocţiului, care a durat aproximativ 25.765 de ani.

Datorită cunoştinţelor uimitoare de astronomie şi observaţiilor astronomice, mayașii au fost capabili să identifice procesiunea echinocţiului înainte de inventarea tehnologiei. Utilizând calendarul Long Count, au reuşit să stabilească faptul că această fază a Ciclului Mare care a început la 11 august 3114 î.Hr. s-ar sfârşi la 21 decembrie 2012.

Mayașii au prezis că, de fapt, data de 21 decembrie 2012 ar marca sfârşitul acestui ciclu - care se tot repetă, şi nu sfârşitul lumii, aşa cum se tot vehiculează. Nu doar eu cred că toate miturile despre previziunile calendarului mayaș 2012 se datorează interpretării eronate a profeţiilor mayașe. Pur şi simplu, nu există nicio înregistrare despre previziunile mayașe care să prezică că anul 2012 marchează sfârşitul lumii. Ar fi o absurditate să acuzăm una din cele mai avansate civilizaţii din lume pentru tot haosul care se întâmplă astăzi pe planetă.

Practic, confuzia referitoare la sfârşitul lumii în anul 2012 este una dintre numeroasele „farse” la care am fost supuşi de sute de ani. Peste doi ani, toată lumea va râde că a crezut în ceva de genul acesta şi toţi teoreticienii conspiraţiei îşi vor concentra atenţia asupra sfârşitului iminent al lumii din 2060. Staţi liniştiţi, nu vă consumaţi energia gândindu-vă la ceva care nu va veni peste câteva zile, mai bine faceţi-vă planuri pentru anul 2013 care chiar va veni peste trei săptămâni.

marți, 18 decembrie 2012

Bilanţ personal


aş vrea să cred că aşa arată Moş Crăciun ce se îndreaptă spre mine anul ăsta :)
Ho ho ho...nu am chef azi, nu am chef azi...nu am chef de nimic...totul pare plictisitor şi toată nebunia sărbătorilor care se apropie mă scoate din minţi deja. Peste tot doar discuţii legate de cadouri şi de cât sunt de scumpi cărnaţii de casă...vreau altfel de discuţii şi vreau să stau de vorbă cu oameni interesanţi. Vreau ca Moş Crăciun să vină şi să îmi spună că mă aşteaptă un an mai frumos decât cel pe care l-am avut anul ăsta.

Cred că foarte mulţi dintre noi atunci când se apropie de sfârşitul anului încep să se gândească la lucrurile bune sau mai puţin bune de care au avut parte în ultimile doisprezece luni. Tot aşa procedez şi eu, iar anul acesta am început acest bilanţ personal mai devreme decât în alţi ani. Nu o sa vorbesc acum detaliat despre lucrurile bune sau mai puţin bune de care am avut parte în anul 2012 ci o să vă spun doar că au fost aşa cum au fost şi cum mi-au fost date mie să fie. Părţile mai puţin bune le trec cu vederea şi prefer să mă gândesc doar la lucrurile frumoase de care am avut parte.

Acum, la început de bilanţ personal, tind să cred că cele mai frumoase momente de care am avut parte sunt totodată şi cele care îmi vor rămâne mereu aproape, acestea întruchipându-se în toţi oamenii pe care i-am cunoscut în acest an, oameni care îmi vor rămâne mereu aproape de suflet şi la care mă voi gândi întdeauna cu drag. Oameni alături de care am trăit momente frumoase ce mi-au confirmat că cea mai mare bogăţie a unui om sunt cei ce îl înconjoară. Aceia alături de care un om se poate simţi bine prin simplul fapt că se gândeşte cu drag la ei.

Bunul vostru cel mai de preţ din acest an care este? La ce vă gândiţi cu drag şi ce anume vă poate provoca un zâmbet?

joi, 13 decembrie 2012

Planuri de weekend


Cum se apropie weekend-ul, cum Mira îşi face planuri. Ce poate fi mai frumos decât să ieşi în oraş vineri seara după o săptămână în care nu ai făcut aproape nimic altceva decât să munceşti? Nu mă vait că în timpul acestei săptămâni nu am făcut nimic interesant pentru că ar însemna să mint, dar aştept cu tare nerăbdare seara de vineri.

Afară e zăpadă, a tot nins, poate m-a dus aproape de-a dreptul la exasperare RATT-ul şi circulaţia tâmpită şi îngreunată din Timişoara, dar asta e, iarna nu-i ca vara. Când m-am trezit luni dimineaţa într-un pub turbată de nervi că nu aveam cu ce ajunge la birou şi cu ceaiul fierbinte pe care cu greu am reuşit să mi-l torn în ceaşcă, m-am simţit puţin vinovată la la ora 10.30 dimineaţa eram într-un local precum "beţivanii", dar asta e, îi mulţumesc tot RATT-ului.

Vineri seara în schimb o să uit de toate şi o să mă delectez cu vocile minunate ale lui Dan Petre si Emil Kindelein care se întorc cu un super program de blues şi rock music. Eu m-am declarat cu ceva vreme în urmă "fan" Acoustica, acesta fiind numele sub care cei doi prestează, iar acum când se pare că va fi ultimul lor concert sub acest nume, garantat nu voi rata momentul aşa că începând cu ora 21 voi fi prezentă în Jazz Office ca să-i ascult şi prin aplauze poate să-i fac să se răzgândească.

Sper să fie un weekend încărcat ţinând cont de faptul că voi vorbi mult despre practici yoga şi că sfârşitul de an ce se apropie cu paşi repezi să fie mai frumos decât începutul acestui an. Am început pe deasupra să-mi fac bilanţ-ul personal şi când tot adaug pe lista momentele tâmpite de care am avut parte în acest an, chiar mă apucă durerea de cap. O să las însă partea din eu şi cu mine să se strezeze, iar Mira să îşi facă de cap.

miercuri, 5 decembrie 2012

Arta de a face şi de a primi complimente


Eu fac parte din categoria oamenilor care nu se comportă întotdeauna adecvat atunci când primeşte un compliment. Asta poate şi din cauza faptului că mă simt un om normal, care dacă face ceva ce ar merita poate o vorbă bună, o face pur şi simplu benevol fără să dorească nimic în schimb. Admir o serie de oameni din jur, cunoscuţi direct sau indirect, oameni care din anumite motive mă impresionează prin ceea ce fac, dar faţă de care nu m-aş simţi îndreptăţită să mă îndrept cu o serie de complimente. Nu ştiu de ce, poate de teamă să nu fiu înţeleasă greşit sau poate, să nu se creadă că vreau ceva de la cineva, sau poate nu o fac pur şi simplu gândindu-mă la momentele stânjenitoare în care am fost eu complimentată.

Cu toate acestea, complimentele sunt cuvinte doar de laudă, de măgulire, de admiraţie şi respect. Ele ridică moralul altei persoane atunci când sunt făcute cu sinceritate, şi atunci când sunt primite cu graţie aduc fericire celui care le-a făcut. Există norme sociale de a face şi de a primi complimentele.

În ciuda faptului că sunt în general de natură pozitivă, uneori pot fi dificil de făcut şi mai ales de acceptat. Pentru cineva care nu are încredere în sine însăşi, sau consideră că nu a facut nimic deosebit pentru a merita acel compliment, un compliment va fi un moment incomod. Alteori, poate fi stânjenitor pentru cel care face un compliment pentru că, persoana complimentata va raspunde cu o tăcere totala.

Cred că de fiecare dată când doriţi să faceţi un compliment să o faceţi din suflet fără a aştepta nimic în schimbul lui. Dacă doriţi să spuneţi cuiva un lucru frumos să o faceţi fără ezitare. Aşa îmi spun şi mie de fiecare dată când primesc sau doresc să fac un compliment.



Zâmbeşte şi spune mulţumesc , chiar daca eşti sau nu de acord, nu e chiar aşa de greu :)

miercuri, 28 noiembrie 2012

Jumătăţi de adevăr

O femeie întotdeauna ştie că nu îi place să fie comparată cu nimeni şi decât să afle o părere dureroasă despre faptul că nu găteşte ca mama lui, preferă să fie minţită frumos sau să i se spună doar jumătate de adevăr. Totodată, femeilor nu le place să li se strice euforia unui lucru cumpărat prin întrebarea: cât a costat? Şi, în cazul în care vor fi întrebate de iubit, cu siguranţă vor minţi şi vor spune că e vorba de o reducere substanţială.

Fără să fim dure, să ştii că poţi fi un bărbat foarte drăguţ, dar dacă nu există scânteia, noi nu vrem totuşi să îţi rănim sentimentele. De aceea când o să ceri numărul de telefon, poate o să ţi-l dăm, dar, deşi spunem că poţi să ne suni, minţim. Cu toate acestea, nu vrem ca tu să suferi. Adesea mândria este puternică, iar dacă o femeie dă dreptate unui bărbat, înseamnă că minte. Spune asta pentru că nu vrea să intre în polemici şi preferă să lase impresia că îi dă dreptate, deşi nu crede nici ea când spune asta.

Drept urmare, se întâmplă de multe ori în viaţă să ajungem să spunem unele minciuni sau să omitem o parte din adevăr ca să nu îi facem pe cei din jur să sufere. Nu contează că suntem femei sau bărbaţi, de multe ori simţim nevoia de a-i proteja pe cei din jur şi să venim în întâmpinarea lor doar cu „jumătăţi de adevăr”. Dacă asta e bine sau rău, fiecare decide prin felul lui de a fi şi prin caracterul său. Mai rău este atunci când suntem convinşi că mai bine ascundem adevărul decât să rănim pe cineva şi într-un fel sau altul întoarcem vina noastră asupra celorlalţi (ceva de genul: de ce să nu moară şi capra vecinului), iar unul iasă cu faţa curată şi celalalt suferă asumându-şi ceva care nu merită şi nu are nici o vină. Câteodată, o minciună frumoasă ne poate ajuta, dar fuck, câteodată nu…

Sfârşit de noiembrie


Gata, luna noiembrie este pe sfârşite, mai rupem o filă din calendar, mai trece o lună şi ne apropiem cu paşi repezi de Crăciun şi de sfârşitul acestui an, anunţat încă de la începutul lui ca fiind ultimul şi, chipurile, previziunile mayaşilor se vor adeveri. 

Atât de repede a trecut anul acesta şi când mă gândesc iarăşi la agitaţia din decembrie parcă mă îngrijorez şi mai tare. Sper să fie doar o stare de-a mea accentuată de reclamele cu Moş Crăciun apărute deja din luna noiembrie care, într-un fel sau altul, banalizează frumuseţea sărbătorilor, aruncându-ţi pe gât prea timpuriu starea pe care ar trebui să o ai la sfârşit de decembrie.

Dar, nu-i aşa că decembrie e o lună frumoasă? Chiar dacă nu aştept încântată sărbătorile, aştept cu nerăbdare să ningă. Îmi e dor de atmosfera aceea de când eram mici și obişnuiam să stăm cu nasul lipit de geam privind cum ninge liniştit sau de dimineţile în care ne trezeam şi vedeam afară totul îmbrăcat în alb. Atunci toate aveau o altă semnificaţie, ne încercau alte sentimente. Dacă citiţi aceste rânduri şi încă mai sunteţi copii, profitaţi de această perioadă, nu vă grăbiți să deveniți adulți, nu merită, veţi avea timp şi pentru asta.

Mă gândesc cu bucurie că, în curând, o să vedem o mulţime de luminiţe în oraş (chiar dacă sunt aceleaşi ca și anul trecut şi ca acum doi ani) care-i dau Timişoarei un aer mai vesel. Vrei nu vrei, când se apropie ultima lună din an, ţi se schimbă dispoziţia şi priveşti totul într-o lumină mai pozitivă.

Situaţia climaterică pentru acest sfârşit de lună nu mai este aşa de generoasă şi ne aşteaptă temperaturi scăzute. Dacă nu am făcut-o până acum, va trebui să o facem foarte repede şi să scoatem hainele groase de la naftalină ca să le mutăm în cuiere şi dimineaţa când plecăm spre serviciu să ne aducem aminte că luna decembrie şi temperaturile scăzute ne bat la uşă.

Dar să nu uităm că vremea frumoasă pe care am avut-o afară ne-a arătat un ultim zâmbet al toamnei, înainte de a preda cu totul natura în mâinile iernii celei friguroase. Nu ne rămâne decât să ne bucurăm de această toamnă lungă, de razele soarelui, de cerul senin şi de frumuseţea naturii!

luni, 26 noiembrie 2012

Naşpa nu e sfârşitul


Ce fac doi depresivi când se întâlnesc? pun ţara la cale şi trec peste toate cu zambetul pe buze. Şi nu, nu mă refer la Vadim şi la Băse...cei mai depresivi români...sau cei care îi duc în depresie pe români mai exact...ma refer la doi oameni normali, cu căţel şi cu purcel care trec prin momente mai proaste.

Asta a fost revelaţia serii: naşpa nu este sfârşitul...naşpa este începutul...eu spuneam că aş vrea să fie naşpa mai rar, nu tot o dată la şapte ani, dar na...cum ţii dat aşa să fie. Titlul blogului s-a schimbat de la o foarte veche pasiune de-a mea, aceea de a sări cu umbrela şi de a-mi dispera toată familia că distrug umbrelele. Recunosc că nu m-am ales decât o singură dată cu un picior defect, în rest a fost cât se poate de amuzant. Dar poate de la atâtea sărituri m-am zdruncinat la cap...

Să revenim la cuvântul "naşpa"...belea...năcaz...praf...nasol...naşpa cu spume...şi dexonline.ro ne ajută: náșpa adj.inv. (argoul tinerilor postdecembriști) **1. Urât ◊ „Mi-a luat maică-mea niște blugi, da’ sunt nașpa. Deh, cumpărați după gustul ei...” ♦ 2. Antipatic, nesuferit ◊ „Dacă nu vii diseară la film înseamnă că ești cel mai nașpa individ din sud-estul Europei.” clar...naşpa nu e finalul...e începutul unui scenariu turbat al unor oameni normali căzuţi în depresie datorită ceţei...of, hai că viaţa e frumoasă, chiar aberant de frumoasă, mai ales atunci când întotdeauna te sincronizezi cu oameni la fel ca tine şi te sincronizezi de la un singur gând "NIII".

duminică, 25 noiembrie 2012

Fuck...monday again

Nu ştiu de ce am ajuns să mă gândesc cu groază la ziua de luni...aş vrea să fie o vreme doar sâmbătă şi duminică...să stau, să nu fac mare lucru...să mă plimb cu Zorra şi să lenevesc :) Şi ca să fie clar, nu, nu am devenit o leneşă, dar pur şi simplu nu mai am chef să fiu responsabilă.

Vreau să citesc, să ascult muzică, chiar să lenevesc în faţa televizorului...Nu am fost în concediu de un an de zile, în schimb am avut probleme în fiecare lună. Am primit palmă după palmă şi am ajuns să mă plictisesc şi să devin imună chiar şi la astfel de lovituri.

În schimb am avut parte şi de momente frumoase. Momente în care am cunoscut oameni noi, oameni minunaţi şi în preajma cărora am reuşit să râd, să glumesc, să realizez că nu mi-am pierdut simţul umorului. Slavă domnului...este un lucru pe care nici nu aş vrea să-l pierd vreodată :) Şi gata...e iarăşi duminică seara...mai bifez o ţigare în program şi apoi somn...poate dimineaţă nu mă trezesc iarăşi spunând: fuck you monday :)


Femeia reală

Mira Tănase
Sunt un om prea comun ca să vorbesc despre femei neobişnuite. Nu cred în femeie ca frumuseţe de vitrina. Cred în femeie ca forţă. Nici în femeia cu rol predestinat nu cred. Cred în femeia care îşi alege partitura, în femeia cerebrala şi-n femeia emoţiilor, pătimaşă, complicată, câteodată chiar nebună. Şi nu dau doi bani nici pe cele care se cred superfemei.
Nici pe dive şi mituri, nici pe “femeia la cratiţă”, “femeia-nevastă”, pe nicio femeie-eticheta, cred în schimb în femeile care pâng până li se umflă ochii şi-apoi râd, care cad şi se ridică fără o mână de sprijin, femei care pleaca în căutarea unui drum, femeile care nu ştiu să fie altfel decât femei, care nu îşi deghizează frumuseţea, sexualitatea, tremurul, plânsul, puterea în spatele unei măşti.
Nici pe femeile trase la indigo-ul trendurilor nu pariez, femei artificiale şi impersonale, când mă gândesc dar ce frumoasă e femeia care nu se teme să fie ea, aşa cum este, fără artificii superficiale şi fără etichete lipite pe fruntea ei de alţii. Femeia care ştie ce mari îi sunt ochii şi ce rotunde soldurile, femeia care se imbracă în roşu pentru că se simte bine în roşu, care n-are nevoie să-şi ţuguie buzele pentru că nu vrea să semene cu nimeni.
Şi ce dacă această femeie plânge câteodată, şi ce dacă se trezeşte vorbind despre haine şi rujuri, şi ce dacă nu ştie să ascundă că iubeşte sau câteodată chiar suferă nebuneşte? Cu ce greşeşte femeia care doreşte să stea ore întregi de vorbă cu prietenele ei, să îşi povesteasca bucuriile şi necazurile ore în şir ? Şi dacă nu şi-a găsit dragostea încă, şi dacă are aventuri, şi dacă îi plac bărbaţii, ce? Cu ce greşeşte ea şi nu greşesc bărbaţii din jurul ei ?
Şi mai cred, în sfârşit, în libertatea şi îndrăzneala femeii de a fi o individualitate, nu un standard creat pentru ecranele televizoarelor. Aş vrea să văd mai multe femei, şi mai puţine şabloane pe stradă. Să văd femei care îşi poartă cu demnitate soarta şi se acceptă aşa cum sunt. Care îndrăznesc să viseze şi să spere în realizarea viselor cu orice preţ, care să fie dispuse să-şi asume toate riscurile într-o simplă speranţă de mai bine.

sâmbătă, 24 noiembrie 2012

Femeia şi volanul

Trebuie să recunosc că m-am amuzat copios atunci când m-am hotărât să fac şcoala de şoferi şi am început să caut pe internet tot felul de lucruri legate de femei şi de şofat. Atunci când am găsit din greşeală căutând pe google propoziţia „women can't park” („femeile nu pot parca)” şi am primit în schimb 743.000.000 de rezultate, m-am gândit imediat la un stereotip şi chiar la discriminare.

Şi stereotipul continuă cu felul în care bărbaţii şi femeile se deplasează de la un loc de parcare la altul, operaţiune cunoscută sub numele de şofat. Conform studiilor, bărbaţii ţin cont de punctele cardinale atunci când conduc, refuzând cu îndârjire să ceară lămuriri, în timp ce femeile se orientează după te miri ce: peisaj, copaci, magazine, afişând un zâmbet mieros şi, când este nevoie, chiar o parte dintr-un picior. În niciun caz, însă, dacă le vei direcţiona în funcţie de punctele cardinale, nu vor ajunge la destinaţie. Nu există comedie sexistă să nu fi profitat de acest scenariu.

Dacă eşti femeie, probabil vei spune că realitatea nu stă chiar aşa, că la condus ai minte de bărbat. Însă ştiinţa te contrazice, nenumărate studii arătând că bărbaţii heterosexuali se pot orienta mult mai bine în trafic - când conduc la drum lung, ţin cont de punctele cardinale şi văd lucrurile tridimensional. De ce ar fi însă bărbaţii favorizaţi de mama-natură? Are legătură cu mâncarea şi sexul? În epoca de dinainte de supermarket, bărbaţii mergeau la vânătoare. Testosteronul îi ajuta să-şi găsească drumul către „casă” după o zi lungă, astfel încât să-şi poată face datoria pentru perpetuarea speciei.

Mai mult decât atât, un cercetător a avut curiozitatea de a scana creierul a peste un milion de copii, observând că, încă de la vârsta de patru ani, băieţii depăşeau fetele în ceea ce priveşte orientarea în spaţiu, raportul fiind de 4:1. În plus, se pare că băieţii sunt capabili să înţeleagă mai repede şi mai uşor şi noţiunea de depărtare.

Cu toate acestea, am multe prietene care şofează cel puţin la fel de sigur şi de bine ca un bărbat. Femei care se descurcă în felul lor în trafic şi de cele mai multe ori dau dovadă de o responsabilitate mai mare decât a unui bărbat la volan. Atâta timp cât am ajuns la destinaţie, ce mai contează că am ocolit trei străzi şi nu am un simţ al orientării la fel de dezvoltat ca al bărbaţilor? Șofatul cred că este încă un drept cucerit de către femeie prin perseverenţă şi responsabilitate. Ultima dată când aţi văzut o ştire la televizor cu şoferi prinşi băuţi la volan erau bărbaţi, nu? 

vineri, 23 noiembrie 2012

O săptămână încărcată


Mda, s-a mai terminat o săptămână, mâine e iarăşi sâmbătă şi îmi propun ca în acest weekend să dorm, să mă odihnesc, să mă plimb mai mult cu Zorra şi să mă bucur de Formula 1. Am început cu o săptămână în urmă să stau cu prieteni dragi, să mă bucur de prezenţa lor şi să îmi omor timpul puţin pe care îl mai am liber.

Mie îmi prinde tare bine să îmi omor timpul liber, pentru că altfel mi se derulează prin faţa ochilor imagini pe care nu le mai doresc în viaţa mea. Nu sunt omul care să şteargă cu buretele trecutul, sunt recunoscătoare pentru fiecare moment, dar prefer să nu mai am timp să mă gândesc la el, să-l las acolo, frumos ambalat în cutiuţe şi neatins o bună bucată de vreme. Măcar până în momentul în care nu o să mai doară.

Mi s-a spus zilele trecute că sunt un om prea bun, că ar trebui să învăţ să-i urăsc pe cei care mi-au făcut rău şi poate m-aş simţi mai bine. Eu în schimb nu sunt de acord cu asta, ura nu are ce căuta în viaţa mea, mai ales faţă de oamenii pe care îi iubesc. Pot să trec peste momentele dificile şi să spun: punct şi de la capăt, dar nu pot să urăsc şi sper să nu o fac niciodată. Ura nu este un sentiment plăcut şi benefic pentru sufletul nostru, nu face altceva decât să atragă în viaţa noastră energie negativă.

Ca să trec la lucrurile frumoase de săptămâna ce tocmai a trecut ar trebui să pomenesc de frumoasa lansare de carte la care am participat miercuri, unde Moni Stănila a lansat "Sagarmatha" şi Alexandru Vakulovski cartea "Daţi foc la cărţi". Le-am savurat pe amândouă, pe fiecare vers în parte şi m-am bucurat de marele privilegiu de a-i avea prieteni pe autori.

Moni Stănilă
"...mă nasc la capătul răbdării
al foametei şi al bolilor
mă nasc să conduc foamea la disperare
să stăpânesc lumea altfel decât cei dinaintea mea..."

 Alexandru Vakulovski
"citesc:
sufletul tău gol Isuse
tu eşti litera Şi
spaţiul gol dintre rânduri
citesc: eşti dat dracului Doamne"

marți, 20 noiembrie 2012

Lansări de carte cu familia Vakulovski



* o bilă neagră pentru librăria Cartea de Nisip
 M-am pregătit sufleteşte de ceva vreme pentru o mult aşteptată lansare de carte a prietenilor Moni Stănilă şi Alexandru Vakulovski, lansare care trebuia să aibă loc astăzi la librăria Cartea de Nisip din Timişoara. Mare mi-a fost mirarea, atât a mea cât şi a autorilor când au fost nevoiţi cu o zi înainte să schimbe locaţia lansării, ziua şi ora, din cauza unor pretenţii exagerate ale gazdelor.

Cred că doar în România se poate întâmpla, să te întorci acasă şi să vrei să îţi lansezi o carte, aşa cum a face Moni Stănilă, şi să întâmpini greutăţi în organizare, să te trezeşti cu tot felul de piedici nejustificate. Într-un stat normal, o astfel de lansare ar fi avut o trecere nemaipomenită în mod special la cei de acasă. Nu ceri nimic de la nimeni, vrei pur şi simplu să îi ai pe cei dragi aproape şi să lansezi o carte.

Trecând peste toate, Moni Stănilă lansează miercuri începând cu ora 17 la Uniunea Scriitorilor din Timişoara, "Sagarmatha" şi Alexandru Vakulovski "Daţi foc la cărţi". Eu care nu sunt altceva decât un consumator de literatură, aştept cu mare drag această lansare şi nu doar pentru că am avut ocazia să ascult frânturi din cele două cărţi sau pentru că autorii îmi sunt buni prieteni, ci în mod special pentru plăcerea de a vedea oameni dedicaţi şi pasionaţi în ceea ce fac, oameni care nu ar da pe nimic plăcerea de a sta cu cartea în mână şi de a scrie, orice, nu contează pentru ce şi pentru cine, oameni care se pierd cu orele în bibliotecă ştergând praful şi răsfoind o carte.

Aşa că miercuri o să savurez din nou un strop de cultură :)

sâmbătă, 17 noiembrie 2012

Eu cu mine şi cu Mira


Vorba celor de la Paraziţii "am două personalităţi şi mi-o dezvolt pe-a  treia", cam asta fac eu în ultima vreme. Latura din "eu" se găndeşte în fiecare zi cum să le facă bine pe toate, la servici, acasă, cu Zorra, cum să fie persoana responsabilă care a fost întotdeauna iar partea din "mine" se gândeşte la trecut şi la ce dracu o să să se facă cu viaţa ei pe viitor, asta este latura cea mai bântuită dintre toate şi cea mai neliniştită. Dar când ajung să vorbesc despre "Mira", aici se schimbă situaţia şi văd un om plin de viaţă care în fiecare zi se gândeşte cum să facă şi să iasă în lume.

Norocul Mirei este faptul că s-a întors din nou într-un oraş în care activitatea culturală este în permanentă mişcare şi în care zilnic poate ieşi în lume şi întâlni oameni noi. Mira asta şi-a făcut un obicei din a ieşi la lansări de carte, expoziţii, cântări live şi discuţii interminabile cu oameni dragi. Dacă nici una dintre aceste laturi nu-şi poate programa când să găteasca sau să mănânce, latura puternică din Mira le face program tuturor când şi unde să iasă în oraş.

Cum o să se descurce toate trei la un loc pe viitor, habar n-am, dar ştiu cu siguranţă care va fi partea ce le va domina pe toate. Asta cred că este şi un lucru bun, pentru că nu a venit încă momentul în care cele trei să cedeze. Oarecum s-au săturat să se înjure una pe alta şi să se certe între ele, iar faptul că întodeauna câştigă cel mai puternic este un lucru cert. Rămâne doar să vedem dacă latura care trebuie se va descurca mai bine şi care va avea puterea să spună prima: punct şi de la capăt!

vineri, 16 noiembrie 2012

Mai am un singur Doors...


Atunci când am auzit de la dragii mei prieteni Moni Stănilă şi Alexandru Vakulovski despre cartea "Mai am un singur Doors" am fost oarecum amuzată de titlu în prima fază, ca mai apoi să primesc anul acesta cadou de ziua mea, tot de la ei off course, colecţia "Cartea la plic" şi astfel să apuc să citesc cartea Mai am un singur Doors, am fost de-a dreptul încântată.

Joi seara însă am rămas mută de uimire când am fost la concertul "Mai am un singut Doors" în Timişoara şi i-am ascultat la o cântare live pe Daniel Silvian Petre şi Emil Kindlein, cei doi muzicieni timişoreni care au pus bazele proiectului Acoustica „Monsters of Folk“. Au adus laolaltă viziuni proprii asupra unor piese de Allman Brothers, Tom Waits, Nirvana, Johnny Cash și, desigur, The Doors, cu texte tălmăcite în limba română de către Daniel-Silvian Petre care împreună cu Emil Kindlein a pus bazele unui duo acustic (folk, blues, rock). Ne-au delectat la ceainăria librăriei Cartea de Nisip cu două ore excelente care era frumos dacă nu se sfârşeau la ora 21.

Pe acordurile piesei de la bis, am zis şi eu "Let it be" că o să mai fie cu siguranţă şi o data viitoare, nu poţi avea totul din prima :)

joi, 15 noiembrie 2012

Cât de bine ne fac reţelele de socializare?


În ultimii ani te trezeşti că depunând un CV de angajare la o firmă, primul lucru pe care aceasta îl face este să te caute pe reţelele de socializare şi să vadă cât timp bântui tu pe acolo şi care este atitudinea ta.

Popularitatea reţelelor de socializare este în continuă creştere, numărul persoanelor cu conturi pe aceste site-uri crescând de patru ori între 2005 şi 2009. Unii spun că e de bine pentru societate, în general,  alţii spun că, dimpotrivă, reţelele de socializare pot afecta sănătatea fizică şi mentală a oamenilor.

Cu toate acestea, se spune că efectele benefice ale reţelelor de socializare ar exista totuşi.

Reţelele de socializare contribuie la îmbunătăţirea relaţiilor interpersoanle, chiar dacă sunt la distanţă şi virtuale. Îmbunătăţesc comunicarea, iar oameni care, practic, nu s-au văzut niciodată faţă în faţă pot deveni foarte buni prieteni. În plus, prin sortarea prietenilor ai posibilitatea de a-i adăuga în cercul tău doar pe cei care îţi împărtăşesc aceleaşi interese, au aceleaşi idei şi valori. De asemenea, poate reduce nivelul anxietăţii oamenilor care nu sunt la fel de bun comunicatori dacă sunt faţă în faţă cu cineva.

În plus, reţelele de socializare oferă gratis servicii de comunicare (mesagerie, blogging, stocare de poze), servicii de entertainment (jocuri, prezentare/promovare evenimente etc.).

Utilizatorii de internet au mai mulţi prieteni şi în viaţa reală decât persoanele care nu obişnuiesc să-l utilizeze. Utilizatorii reţelelor de socializare îşi măresc numărul de prieteni virtuali cu care să se întâlnească şi în viaţa reală.

Totodată, reţelele sociale pot contribui la schimbarea mentalităţii şi la prezentarea altor alternative decât metodele tradiţionale de comunicare a unei idei.

Este uşor să-ţi triezi vitorii prieteni cu ajutorul reţelelor de socializare fără să pierzi foarte mult timp până să descoperi cine îţi împărtăşeşte ideile. Ca în orice alt lucru trebuie să fi stăpân pe situaţie şi să nu aluneci pe cealaltă pantă, nefăcând altceva decât să te izolezi şi să pierzi vremea fără nici un scop sau rezultat navigând pe aceste reţele de socializare.

marți, 13 noiembrie 2012

Cafea cu aromă de toamnă


Nu îmi imaginez cum aş putea să mă trezesc dimineaţa fără să mă îndrept somnoroasă spre filtrul de cafea şi să apăs cu putere butonul de pornire. Ca mai apoi să mă pomenesc învăluită în ceaţă şi trezindu-mă în aburii aromatici de cafea tare. Privesc atentă vaporii negrei licori cum se ridică-n jurul meu albi şi mă poartă pe aripi de vise. Din cutia cu amintiri ascunsă în buzunarul sufletului, inima se rupe ca un val, se agită ca vântul, se dezlănţuie ca o mare furtunoasă. Precum fumul de ţigară… prăfuită, dragostea dispare ca un fum în ceaţă.

Ce poate fi mai plăcut decât atunci când te trezeşti să îţi începi ziua cu bună dispoziţie şi cu un gust puternic de cafea care să te pregătească pentru ziua ce urmează. Deja dormim dimineaţa cu o oră mai mult şi seara se întunecă mai devreme. Am trecut la ora de iarnă şi ne rămâne mai mult timp pentru a sta seara alături de cei dragi în jurul unui ceainic plin cu ceai de romaniţă.

Deschid fereastra larg, dau jaluzelele la o parte şi privesc cerul cenuşiu. Cerul plânge, dar nu cu ochii, ci cu norii lui cețoşi. Privesc cum îmi fuge umbra şi tălpile mi se topesc în zori, se scurg vise amăgitoare pe fruntea mea de stele… Mi-am așezat privirea în iarba uscată de toamnă de sub pervazul geamului.

luni, 12 noiembrie 2012

Bloody monday

Nu îmi plac zilele de luni, devine un lucru cert. Nu spun nici că îmi mai plac restul zilelor din săptămână, nu le mai văd rostul şi mă strădui în fiecare zi să ajung la final...Stau şi mă gândesc că se apropie sărbătorile de iarnă şi chiar mă apucă durerea de cap, durere alimentată şi de reclamele cu Moş Crăciun apărute de la începutul lunii noiembrie.

Nu îmi place ziua de luni pentru că îmi arată că s-a mai terminat o săptămână. În care iar am rămas cu câteva chestiuni nerezolvate. Ceea ce înseamnă că în săptămâna care tocmai începe am și mai mult de lucru. Și că trebuie să trag și mai tare pentru ca lunea viitoare să nu mă mai gândesc la lucruri ca astăzi.

Îmi place piesa asta şi o cam ascult în fiecare zi de luni (asta mai nou), cer prea mult dacă vreau să fie o vreme doar vineri...vineri...sâmbătă, sâmbătă...vineri...şi tot aşa?

duminică, 11 noiembrie 2012

Drepturile femeii moderne

Egalitatea sexelor este ceva nou în istorie, o ştim cu toţii. Timp de mii de ani, femeile au fost considerate inferioare bărbaţilor, şi numai de câteva zeci de ani încoace a fost luată în serios problema egalităţii de şanse.
Spre exemplu, abia în secolul XX femeile şi-au câştigat dreptul de a vota, şi abia după cel de-al doilea război mondial au început să se ia măsuri efective pentru interzicerea discriminării lor în raport cu bărbaţii.

Este însă doar un început şi trebuie privit ca atare. La scara mentalităţilor, cele câteva decenii de egalitate, raportate la cele câteva milenii de inferioritate, înseamnă, probabil, foarte puţin. Ştim cu toţii că de la drepturi la convingeri e cale foarte lungă. Tocmai de aceea, nu cred că ar fi bine să ne amăgim prea mult cu satisfacţia realizărilor trecute, chiar şi în societăţile care se pretind a fi tare civilizate.

În ziua de azi, femeile lucrează, au slujbe, conduc întreprinderi, maşini sau avioane, fac studii, îşi construiesc cariere, şi în general muncesc cot la cot cu bărbaţii (chiar dacă nu toată lumea vede asta). Pe de altă parte, însă, fiind vorba de o epocă de tranziţie, s-au păstrat şi vechile obiceiuri. Femeile sunt în continuare percepute ca principale responsabile în îngrijirea căminului şi a copiilor. Ele sunt, în majoritate, cele care gătesc, spală, fac curăţenie, cresc copiii…

Cu alte cuvinte, noul rol al femeii, de colegă şi egală a bărbatului, în loc să-l înlocuiască pe cel vechi, de fiinţă domestică supusă, n-a făcut decât să i se adauge. Femeile, de fapt, nu au trecut de la statutul de gospodină la cel de salariată, ci au rămas cu amândouă pe cap. Nu au schimbat un rol pe altul, ci trebuie să le joace pe amândouă, chiar dacă nu vor asta întotdeauna.

sâmbătă, 10 noiembrie 2012

Banana, fructul femeii


De multe ori femeile aleg la micul dejun sau între mese să mănânce un fruct iar bărbaţii preferă o mâncare mai consistentă. Asta nu înseamnă că noi avem mai multă grijă de sănătatea noastră decât au ei, nouă poate ne este mai comod să alegem un măr ori o banană şi să ne satisfacem pe moment golul din stomac.

Dacă serviciul îţi permite să ieşi din birou în pauza de masă este foarte comod să-ţi mănânci pe stradă, în drum spre locul unde îţi poţi plăti facturile spre exemplu, fructul preferat. Problema, din punctul meu de vedere, este felul în care faci acest lucru. Fructele trebuiesc spălate de fiecare dată şi mâncate într-un mod cât mai relaxant, nu alergând pe stradă după mijlocul de transport.

Am aflat nu demult că, juriştii finlandezi, care fac parte din asociatia "Finlands Juristforbound", au declarat pentru presa locală, că doamele ar trebui să fie foarte atente atunci când se află în locuri publice şi sunt în situaţia de a mânca banane, morcovi sau îngheţată pe băţ. Conform lor, orice femeie poate fi acuzată de agresiune sexuala dacă pune prea multă pasiune în savurarea unei banale banane în preajma bărbaţilor.

Pentru că şi în Moldova a fost votată „legea antidiscriminării”, mai poate fi valabilă o astfel de teorie? Sau pur şi simplu pe noi toţi ar trebui să ne ghideze bunul simţ şi să vedem fructul ca pe un fruct, fără să ne gândim de fiecare dată la altceva?


*Mulţumesc Octavian Ţâcu, bancul de la care a pornit acest editorial a fost tare amuzant, de câte ori văd banane mă gândesc la tine :) 

joi, 8 noiembrie 2012

În ritm de tren...


Sunt momente în viaţă în care eşti nevoit să te obişnuieşti cu lucruri şi cu stări noi. Spre exemplu un sunet de tren constant te poate obosi, dar după o vreme te obişnuieşti cu ritmul şi nici nu mai auzi zgomotul ce altă dată a fost poate infernal.

Tot aşa te obişnuieşti şi cu faptul că eşti singur şi din momentul în care intrii în casă după o zi obositoare la servici nu mai eşti în stare să-ţi găseşti rostul. Oare trebuie să mănânci? să faci ceva prin casă...habar n-ai. Te trezeşti cu telecomanda în mână neştiind ce să faci.

De ceva vreme am început să simt un gol, un sentiment pe care nu l-am cunoscut până acum şi pe care nu-l ştiu definii. El este însă prezent şi nu mă întreabă dacă mă pot descurca cu el. Este pur şi simplu prezent şi îmi dă o stare destul de ciudată.Mă simt inutilă şi nefolositoare acestei lumi. Am noroc cu Zorra, căţeluşa mea care mă trezeşte la realitate şi îmi arată în fiecare zi că ei îi sunt utilă şi că trebuie să fiu responsabilă, atât faţă de ea cât şi faţă de mine. Ne-am angajat împreună să o luăm de la capăt şi să nu cedăm presiunilor.

Întotdeauna am fost omul care şi printre lacrimi am putut să zâmbesc şi să spun că viaţa e frumoasă...de când mă încearcă acel gol din stomac nu mă mai simt prea capabilă să fac asta. Ironia este că nu ştiu dacă regret ce am pierdut sau regret ce nu voi mai avea niciodată...s-au schimbat aşa  de multe în ultima vreme încât nu ştiu dacă reuşesc să mai prin trenul din urmă...el şuieră la fiecare oră dar eu îl ignor...îi dau undă verde să treacă fără a mai opri în gară...hoţii de fier vechi mi-au furat şinele şi am deraiat de la ruta iniţială...poate la un moment dat mă privatizez şi pornesc cu capul sus pe o altă rută...

Ochii care nu se văd se uită


În sfârşit am înţeles conţinutul zicalei „Ochii care nu se văd se uită”.  Oamenii sunt grăbiţi, fiecare cu motivele lui, cu scuzele şi peisajul mai mult sau mai puţin create de propria imaginaţie. Nu înţeleg de ce nu ne privim în ochi atât pe noi, cât şi pe ceilalţi. Oameni care locuiesc pe aceeaşi planetă, în aceeaşi ţară, uneori de doi bani, în acelaşi oraş sau pe aceeaşi stradă, uneori în aceeaşi casă. Nu ne privim în ochi. Pentru că ochii au darul de a transpune ceva dincolo de măştile purtate zilnic. În ochi în schimb se poate ghici. Dacă nu poţi vedea gândurile celuilalt, îţi poţi vedea chipul tău reflectat şi nu întotdeauna eşti pregătit să îţi accepţi reflecţia.
Zilele trecute m-am gândit tare mult la ceea ce este dincolo de privirea noastră şi la subconştientul nostru care procesează totul fără încetare. Fiind o persoană vizuală, pentru mine contează foarte mult contactul cu privirea celuilalt şi chiar dacă nu sunt alături de cine este în gândurile mele reuşesc aproape de fiecare dată să am în faţa ochilor priviri şi imagini care m-au marcat într-un fel sau altul. O să susţin întotdeauna că atunci când ochii nu văd pe cineva, nu înseamnă că nu este nimeni acolo.

Bună dimineaţa, soare!


Mi s-a întâmplat, nu de puţine ori, să cunosc oameni noi şi să realizez din primul moment că vor fi persoane cu care îmi va face de fiecare dată o deosebită plăcere să cumunic şi să mă bucur atunci când, spre exemplu dimineaţa le pot spune din suflet „bună dimineaţa” şi să le urez o zi frumoasă fără a dori nimic în schimb, dar totodată să realizez că primesc aceleaşi gânduri frumoase de la ei.

Firea omului este diferită şi cred că este foarte bine să iei de la fiecare persoană pe care o cunoşti ceea ce ai nevoie. Nu trebuie să ceri totul de la toată lumea ci trebuie să priveşti fiecare individ în parte şi să-ţi oglindeşti în privirea lor dorinţele proprii.
Ce poate fi mai plăcut decât să stai înconjurat de oameni dragi în faţa unei căni de ceai sau chiar a unui monitor şi să povesteşti câte în lună şi în stele fără să te mai gândeşti la problemele cotidiene pe care le ai zi de zi?

miercuri, 7 noiembrie 2012

Ieri, astăzi, mâine sau ACUM


Cât de mult contează pentru noi ceea ce s-a întâmplat ieri şi cum am reuşit să ne ambalăm toate momentele petrecute deja?  Cât de profund ne gândim la ceea ce se va petrece astăzi şi cum vom reuşi să trecem peste încă o zi sau vom trăi făcându-ne doar planuri pentru mâine pe care nu le vom duce, poate, niciodată la final? Ca pe urmă să vină, în sfârşit, un moment în care ne gândim la ce înseamnă „momentul ACUM”. Momentul de Acum este un spaţiu creat prin alegere de noi, pentru noi, în care suntem conştienţi de noi, de corpul nostru, de mintea noastră, de spiritul nostru. De fapt, de Tot Ceea ce Suntem!

În acest moment de Acum totul ne este disponibil, avem tot ce ne trebuie pentru tot ceea ce este în faţa noastră să experimentăm ACUM. Aici, toate energiile pot să ne găsească şi pot să ne servească.

Am întâlnit oameni care se tem să trăiască în acest moment şi se lasă copleşiţi de fiecare dată de amintirile de ieri sau de planurile de mâine. Problema nu este că fac acest lucru, dar cu ce se aleg după? De ce să te gândeşti la drobul de sare decât să savurezi dulceaţa momentului?
Trecutul şi prezentul nu au realitate proprie. Aşa cum Luna nu are lumină şi poate doar să reflecte lumina Soarelui, tot aşa trecutul şi viitorul sunt doar palide reflexii ale luminii, ale puterii şi ale prezentului etern. Ele îşi împrumută realitatea de la clipa de Acum.

Faceţi-vă un obicei de a vă retrage atenţia din trecut şi din viitor ori de câte ori nu vă sunt necesare. La început vi se poate părea greu să pătrundeţi în clipa de Acum, aşa că puteţi începe prin a observa tendinţa obişnuită a minţii de a dori să evadeze din prezent. Veţi observa că viitorul este de obicei imaginat ca fiind mai bun sau mai rău decât prezentul. Dacă totuşi viitorul închipuit este mai bun decât prezentul, acest lucru vă dă speranţă şi un sentiment plăcut de anticipare. Dacă însă este mai rău, creează anxietate. Ambele sunt iluzii.

Prin observarea de sine, starea de prezenţă pătrunde în mod automat în viaţa dumneavoastră. În clipa în care aţi realizat că nu sunteţi prezent, aţi devenit de fapt prezent. De fiecare dată când vă puteţi observa mintea, nu mai sunteţi prins în ea. De ce să nu spun că ACUM viaţa este frumoasă, sau nu, şi să am puterea de a trăi într-adevăr acest moment?

marți, 6 noiembrie 2012

Stare de poezie

Dopuri de plută - Lucian Adam 




Portretul unui gând - Ovidiu Scridon








Întotdeauna mi-.am dorit inspiraţie pentru a scrie versuri, din păcate toată inspiraţia mea s-a redus la puterea de a scrie texte (interesante sau mai puţin interesante) despre o viaţă sănătoasă sau despre viaţă în general. Prietenii mi-au spus în ultima vreme că o stare emoţională mai profundă m-a ajutat să scriu şi texte mai profunde, astfel mă rezum la a citi poezie şi a mă bucura de inspiraţia celorlalţi.

În ultima vreme mi-au picat în mână două cărţi de poezie care m-au atins într-un fel sau altul de fiecare dată când le-am deschis şi le citesc cu multă plăcere. Poate mă leagă ceva şi de autori, sau de starea pe care au avut-o ei atunci când au scris aceste versuri, important însă este faptul că stau cu aceste cărţi frumoase pe noptieră şi le deschid din când în când pentru a mă delecta cu inspiraţia lor.

În această seară am avut o stare mai aparte şi mi-au atras atenţia în special două poezi pe care vi le împărtăşesc şi vouă acum (iertat să-mi fie faţă de autori), nu sunt omul care să facă "reclamă", dar aceste versuri merită împărtăşite.

Lucian Adam

"ploaia îmi este
ştreang la gât.
îţi rostesc numele
cu teama mutului
că-şi va pierde mâinile.
gândul acesta
loveşte de trei ori
lemnul.
când toate scaunele unei mese
sunt egale,
nu mai ştiu pe care să mă aşez.
trimite-mă în pământ
să bat cu inima afară
crucea din mormânt."

Ovidiu Scridon

"Dacă"

Dacă fără voie în povestea noastră
Lucrurile s-au întors pe dos
Mai priveşte-mă o dată prin fereastră
Şi aminteşte-ţi doar ce-a fost frumos.

Dacă privirea ţi-a fost sincer senină,
De ce ochii azi îţi sunt goi?
Chiar dacă-i noapte, în zori va fi lumină
Şi pământul ne suportă oricum pe-amândoi.


Mulţumesc pentru că mi-aţi pus în mână aceste versuri!

De ce spun eu că viaţa e frumoasă



toamna în Timişoara...
Când spun că e frumoasă viaţa, nu mă gândesc la toţi acei oameni care calcă în picioare alţi oameni, alte inimi şi alte suflete.  Nu mă gândesc nici măcar la cei care sunt stăpâni pe situaţie, profită de-o clipă de slăbiciune şi transformă totul în avantajul personal şi dezavantajul celor din jur. Încerc să uit de toţi acei prieteni care au transformat prietenia noastră în câmpul de bătălie şi de gunoi al rebuturilor. Aştern uitarea peste toţi acei oameni care m-au rănit în mod voluntar, considerând că în acest mod ei vor deveni mai puternici, mai valoroşi.

Când iubeşti, nu ar trebui să existe frică. Încerc să uit de toţi acei demoni care au luat formă de oameni şi răscolesc case, distrug cămine şi beau pahar după pahar până se îneacă. Trec cu vederea peste toate minciunile care mi s-au spus de-a lungul timpului, peste toate gesturile care mi s-au făcut sau nu mi s-au făcut şi peste toate greşelile mele sau ale celorlalţi.

Când spun că viaţa e frumoasă, mă gândesc la acei oameni care îşi trăiesc viaţa pentru o cauză nobilă. La acele mâini care ridică, mângâie şi bandajează. Mă gândesc la ochii blânzi care mai varsă câte o lacrimă din când în când, nu pentru ei, ci pentru semenii lor. Îmi amintesc de fiecare moment în care cineva ar fi putut să fie rău, să profite, dar nu a făcut-o.

Îmi aduc aminte de fiecare prieten sau persoană pe care am avut-o în viaţa mea, de clipele în care râdeam până când ne curgeau lacrimile şi plângeam până când, istoviţi fiind, adormeam cu dâre uscate pe obrajii martori durerilor sau fericirilor noastre. Nu am să uit niciodată acei oameni care, deşi au ridicat împotriva lor şi a societăţii un zid înalt, greu de doborât, au început să-l escaladeze chiar dacă uneori alunecau înapoi în locul din care au pornit sau poate că mâinile le sângerau. Totuşi, aceştia nu s-au dat bătuţi.

Când iubeşti, nu există condiţii. Da, zâmbesc pentru că ştiu că şi îngerii iau formă de oameni, nu doar demonii, iar pe unii din ei chiar i-am întâlnit. I-am întâlnit în părinţi, în unii prieteni sau chiar întâmplător în oameni de pe stradă.

Da, eu spun că viaţa e frumoasă pentru că, analizând aceste momente, aleg să mă gândesc la cele bune. Aleg să cred în iubire şi în bunătate şi să sper că într-o zi, cândva… cu toţii ne vom dori o lume şi o viaţă mai frumoasă.

luni, 5 noiembrie 2012

O seara ploioasă în Timişoara...şi eu nu am chef azi




Nu, nu o să vă vorbesc despre piesa de vară a celor de la Vama Veche lansată cu mulţi ani în urmă şi despre acea lipsă de chef şi nici măcar despre vremea de toamnă şi stropii mari ce lovesc pământul de peste două ore...eu pur şi simplu mi-am pierdut cheful de a găti. Nu am avut nici ieri, nici azi şi probabil nici mâine nu voi avea chef să gătesc ceva special. Şi aici nu mă refer la a găti ceva rapid ca să mânânc la cină, ci vorbesc despre cheful ce înseamnă a găti un sushi, un iepure la cuptor sau o prăjitură de duminică.

De fiecare dată când vorbesc despre o reţetă îmi place să spun că ultimul condiment şi cel mai important pe care trebuie să-l presari într-o mâncare reuşită este bucuria de a găti pentru cei dragi. Atunci când nu mai găseşti acest preţios condiment ajungi la fel ca mine să îţi pierzi orice chef de a sta în faţa cuptorului şi de a recita în gând descântece pentru reuşita bucatelor.

La fel cum îmi spun mie, vă spun şi vouă, în primul rând ar trebui să gătim pentru noi şi apoi pentru ceilalţi. Ştiu că e greu şi îţi lipseşte motivarea de a pregăti doar pentru tine ceva gustos, dar trebuie să găsiţi de fiecare dată latura frumoasă şi să puneţi înainte de toate sănătatea voastră. Cu timpul poate se întoarce cu faţa spre voi din nou şi cheful de a găti, poate chiar joi…vreau să vii joi J

O nouă şansă


Se spune că în viaţă orice om merită a doua şansă pentru orice ar face. Chiar şi atunci când greşeşte... Şi de multe ori acorzi a doua şansă şi a treia, şi a patra, şi a N-a şansă, dar tot degeaba... Nu este preţuită „oferta". Uneori se întâmplă ca şi cei care au primit a doua şi a treia, şi a N-a şansă să-şi dea seama de ce n-au preţuit abia după ce s-au terminat toate... Când deja e târziu pentru „o nouă şansă". Ceea ce este foarte important este că această şansă, în primul rând, ţi-o oferi ţie şi apoi celorlalţi. Tu eşti primul care încerci să te descurci cu această nouă şansă.

Şi totuşi, se merită să acorzi „a doua şansă"? Din proprie experienţă, vă zic să acordaţi a doua şi chiar a treia şi, dacă vă ţine, a N-a şansă... fiind conştienţi că poate nu va fi valorificată „oferta" voastră, dar cel puţin veţi arăta că sunteţi oameni de caracter şi că vă pasă. Şi vă mai provoc să acordaţi a N-a şansă în orice domeniu al vieţii voastre, nu doar persoanelor dragi. O multiplă încercare de a demonstra că aţi învăţat ceva şi aţi ajuns să cunoaşteţi ceea ce se întâmplă în jurul vostru vă va aduce la un moment dat satisfacţii.

Vorba aceea, omul cât trăieşte învaţă, nu este doar o pildă, este, înainte de toate, experienţa celor care au învăţat pe tot parcursul vieţii şi şi-au acordat atât lor, cât şi altora din jur toate şansele de care au avut nevoie pentru a ajunge la final mulţumiţi de ceea ce au făcut.

Sunt conştientă că unii nu veţi fi de acord cu mine şi poate nu veţi acorda nici măcar a doua, ca să nu mai zic de a nu ştiu câta şansă... Fiecare acţionează cum vrea şi cum gândeşte... Mai devreme sau mai târziu, fiecare dintre noi se va bucura sau îi va părea rău de hotărârea sa.

Deci, oferă nu doar o nouă şansă, ci oricâte este nevoie! Nu fi egoist şi nu te gândi doar la faptul că „cedezi” în faţa celorlalţi, gândeşte-te că tu eşti primul care merită să ducă cu bine la sfârşit ceea ce a început într-o altă zi!

* acest text a fost publicat în varianta originală pe www.timpul.md , cu 10 zile înainte de a afla ce mă aşteaptă, înainte de a afla că eu voi avea nevoie de o nouă şansă...una pe care nu am primit-o...

duminică, 4 noiembrie 2012

Evoluţia femeii în societate

Dacă am începe să analizăm care este statutul femeii din zilele noastre, am putea discuta mult şi bine noi între noi, fără a spera că vom avea întotdeauna atenţia cuvenită a bărbaţilor din jurul nostru. Statutul femeii a variat considerabil de la o societate la alta. Femeile au avut, încă din antichitate, în societatea şi viaţa politică a statelor europene, un statut şi funcţii subordonate.

În antichitate, majoritatea oamenilor îşi câştigau existenţa din agricultură, care era de fapt o afacere de familie. Cel mai cunoscut loc de muncă pentru femei era cel de menajeră. Căsătoria era o componentă importantă a sistemului economic şi social al lumii antice. Cu excepţia bărbaţilor din Atena, care puteau amâna căsătoria până la vârsta de 30 de ani, restul - atât femei, cât şi bărbaţi - se căsătoreau puţin după vârsta pubertăţii.

O femeie singură îşi putea găsi de lucru într-un templu sau ca servitoare într-o casă. Un bărbat singur putea să-şi procure hrana, dar nu prea avea timpul necesar să şi-o prepare sau să-şi confecţioneze haine. Viaţa era grea şi moartea pândea la fiecare colţ, ca atare pentru supravieţuirea societăţii era necesară o rată ridicată a natalităţii.

Cât de multe s-au schimbat pe parcursul timpului până în zilele noastre este greu de spus şi depinde de locul şi societatea în care trăieşti. A avea un loc de muncă, copii acasă şi lista cumpărăturilor în braţe nu vă va ridica niciodată mai presus de „gospodarul casei”, care întotdeauna în Moldova este bărbatul. Dacă asta este bine sau nu… nu cred că mai contează. Important pentru fiecare dintre noi este să ne respectăm noi înşine şi, oricât de dificil ar fi, să reuşim de fiecare dată cu zâmbetul pe buze să putem reacţiona ferm la toate provocările societăţii.

Cu toate impedimentele de care ne mai lovim şi în ziua de astăzi, nu putem nega faptul că femeia a avut o evoluţie constantă de-a lungul timpului şi a ajuns din anumite puncte de vedere egală cu bărbatul. Asta nu înseamnă că în toiul unei petreceri nu vă veţi uita în jur şi nu veţi vedea două grupuri distincte care stau şi vorbesc. Cu toate că, probabil, vor mai trece multe secole până ce bărbaţii vor accepta la nivel global egalitatea dintre ei şi soţiile lor, trebuie să recunoaştem că, în general, în majoritatea societăţilor evoluate mentalitatea s-a schimbat radical.

Timpul Suplimentul Femeia

sâmbătă, 3 noiembrie 2012

O seara cu Red Cat Bone

photo:Bogdan Ciocanea


Vineri seara am petrecut o seara interesanta in El Che Club. Ca oamenii punctuali care atunci când se anunţă o ora de începere a unui eveniment sunt prezenţi, aşa am fost şi eu îmreuna cu prietenii mei prezenţi în club. Întârziasem suficient joi seara cu ei la celalalt eveniment şi nu am vrut să mai ratăm startul.

De data asta însă nu a fost prea bună punctualitatea asta a noastră, decât pentru că în loc să ascultăm muzică live două ore am reuşit să stăm la taclale şi să ne savurăm ceaiurile. Nu a mai contat cât am aşteptat atunci când Red Cat Bone au început să cânte interpretând piesele The Doors. Reconosc că este greu din punct de vedere artistic să egalezi prestatia lui Jim Morrison pe scenă, dar Red Cat Bone s-au descurcat acceptabil (din punctul meu de vedere) şi când spun asta trec peste problemele de sunet care au apărut :) Cu toate astea, mi-au placut "people are strange" şi "light my fire".

Mai recunosc şi faptul că m-am aşteptat la mai mult, dar asta este problema mea, aşa cum ştiu şi eu o ştiu şi prietenii mei, Doors ocupă un loc aparte în sufletul meu şi atunci când e vorba de piesele lor mă aştept la energie şi atitudine...am plecat însă înainte de final, ascultând în căşti Break on through (varianta originală) şi m-am gândit că totuşi e bine să vezi o formaţie care se străduie în propriul lor stil să interpreteze un repertoriu aşa de valoros.

Bravo Red Cat Bone, dacă mai veniţi în Timişoara probabil voi fi acolo şi mulţumesc El Che Club că insişti pe seri tematice şi creezi întotdeauna o atmosferă frumoasă.

vineri, 2 noiembrie 2012

Ce nu ştiu bărbaţii despre femei


Ştim oare noi, femeile, că de cele mai multe ori suntem un mister pentru bărbaţi? Şi că în cea mai mare parte a timpului ne place asta? Dar, întotdeauna, pentru beneficiul tuturor, îi vom lăsa să vadă puţin înăuntrul nostru?

E adevărat, multe fete cresc visând la prinţul fermecat, la nunta de vis şi la „au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Da, dar suntem oameni şi noi ca şi ei. Şi când ne lovim de realitatea unui angajament serios, suntem la fel de speriate. Şi noi ne îngrijorăm că ne pierdem independenţa la fel ca ei atunci când îşi iau inima în dinţi pentru un astfel de angajament.
Vestea bună e că, odată ce ne-am implicat, suntem destul de încântate. Viaţa pare mai confortabilă şi mai minunată. Iubim faptul că suntem o echipă şi vom fi aceeaşi echipă pentru totdeauna. Sau cel puţin aşa sperăm să fie. Chiar dacă îi iubim din toată inima, tot ni se face dor de „îndrăgostire” din când în când, la fel cum li se face şi lor. Dorim fluturi în stomac şi ne plictisim când totul devine rutină.

Cele mai multe femei sunt dependente de dragoste. Dar, în timp ce apreciem profunzimea dragostei pe termen lung, nimic nu se compară cu fluturii din stomac şi senzaţiile de nebunie pe care le primim, sau mai degrabă obişnuiam să le primim de la prinţul nostru fermecat atunci când abia îl cunoşteam. Ştim că nu ne vom mai simţi cu capul în nori ca atunci şi unei mici părţi din noi îi lipseşte asta.

De ce cred bărbaţii că ne uităm la atâtea comedii romantice? Pentru că ne lipseşte romantismul de care aţi dat cândva dovadă. Dar, în final, ca să fie clar, majoritatea dintre noi rămânem la vise nevinovate şi apreciem ceea ce primim în schimb acasă - pe voi şi o viaţă de devotament adevărat -, ceea ce este cu mult mai valoros. Până când, nimeni nu ştie şi nu va putea garanta vreodată, dar ceea ce avem astăzi ne va face întotdeauna să ne bucurăm şi să apreciem momentul de ACUM. Întotdeauna ce va fi mâine, va fi un următor pas şi atât…

Weekend cu Formula 1

Dacă joi seara şi în această seară mă delectez cu muzică bună, sămbătă şi duminică mă voi delecta cu Formula 1.  Mai sunt doar 3 curse anul acesta şi sper să nu le ratez.

O să fie interesant de văzut, mai ales acum când învinşi fără drept de apel în ultimele patru curse de rivalii de la Red Bull, inginerii de la Ferrari şi-au pus mintea la contribuţie şi au găsit o soluţie pentru a-l ajuta pe Fernando Alonso în calificări. Astfel pentru cursa din Abu Dhabi, programată la finalul acestei săptămâni, cei de la Ferrari vor căuta să modifice poziţia aripii mobile pentru a oferi un plus de viteză pe zonele de activare a sistemului DRS.

Şi uite aşa, mâine aştept cu nerăbdare calificările şi sper că Red Bull va pleca din poll fără a se lăsa intimidaţi de Ferrari. Am o slăbiciune pentru Red Bull, recunosc, îl voi bea în seara asta şi îl voi susţine sâmbătă şi duminică :)


joi, 1 noiembrie 2012

Silvan Stâncel şi Ovidiu Scridon - acustic live


Seara s-a încheiat foarte frumos la Pensiunea Anette cu un acustic foarte frumos prestat de Silvan Stâncel şi Ovidiu Scridon. Recunosc că în afară de zoutube nu i-am mai ascultat până acum, dar ţinând cont de faptul că am plecat de acolo cu un cd al lui Ovidiu Scridon, mulţumesc Simona Maris pentru asta, garantat voi mai asculta de acum înainte.

Vremea ploioasă de astăzi nu ne-a oprit să ajungem la Covaci, chiar dacă am ajuns cu întârziere, dar timp de două ore ne-am delectat cu o muzica foarte bună şi o improvizaţie live de nota zece. La aşa evenimente să mergi în fiecare zi şi ai doar de câştigat.

Dacă tot am plecat şi cu o carte de poezie în mână, trec în pat să mai citesc câteva versuri înainte de somn şi să-mi citesc mesajul autografului pentru care îi mulţumesc lui Ovidiu Scridon. Bravo vouă pentru ce faceţi, Timişoara vă mai aşteaptă.

Zbaterea mea
privitul în sus
şi pofta de cunoaştere
m-au contopit
într-un amestec
simplu
de seriozitate tristă
dezamăgire
şi cearcăne fireşti...

Ovidiu Scridon

Concert acustic live


Şi uite aşa planurile se schimbă uşor iar serile frumoase de weekend încep de astăzi la Pensiunea Anette, sat Covaci (6 km de Timişoara) unde mă voi delecta cu muzică live, într-un concert acustic cu Ovidiu Scridon şi Silvan Stâncel.

E bine să ai prieteni care vor la fel ca tine să se bucure de seri liniştite cu muzică bună şi un pahar de vorbă. Sunt curioasă cum va fi în această seară pentru că nu i-am mai ascultat niciodată live pe Ovidiu Scridon şi Silvan Stâncel, în plus Pensiunea Anette îmi aminteşte de weekend-urile când evadam din Timişoara "într-un cadru verde".

Aşa că atât azi cât şi mâine mă voi delecta cu muzică live. Sper să am ce povesti după fiecare eveniment şi să fie totul pe atât de frumos pe cât se arată de pe acum. Iar această ploaie măruntă care a început de dimineaţă o să mă strădui să o ignor...
 

Ce vor femeile?


Iubire. Asta vrem. E simplu. Atât de simplu, încât pare foarte complicat. Imaginaţia noastră este prea complexă pentru a accepta simplitatea şi a face din lucruri mărunte poveşti demne de a fi transformate în producţii fără început şi fără sfârşit.

Nu cred că noi ştim mereu când o relaţie merge sau când e pe cale să moară. Începem să avem de multe ori nelinişti, intuiţia ne spune, strigă la noi, într-un fel sau altul. O ignorăm cât putem, împingem inevitabilul cât mai departe, ne agăţăm de speranţe leşinate, poate-poate „îşi va da seama că pe mine mă vrea”. Dar nu, nu există aşa ceva. Dacă te vrea, te vrea şi punct. Dacă te vrea, îţi oferă atenţie acum şi mereu. Dacă te vrea, ţi-o spune. Dacă te iubeşte, te iubeşte şi tu simţi asta. E simplu.

Poate că sunt eu prea prinsă în lumea mea colorată, însă mi-e imposibil să cred că relaţiile sunt împărţite în începuturi dulci şi restul - certuri, stres, oboseală, nervi, gelozii. Cum poate sta cineva într-o relaţie care nu îi oferă linişte, care nu îi aduce zâmbet şi bucurie în suflet? Doar de dragul de a nu fi singur? Mai bine nu. Să mi se spună pretenţioasă, dar ştiu că nu aş putea duce povara unei relaţii în care să fiu singură, în care să cerşesc puţină atenţie şi asta pentru că ştiu şi sper că există şi relaţii frumoase şi senine. Ştiu că există cineva pentru fiecare, acel cineva alături de care să ştii că eşti iubit, cineva care să îţi merite iubirea până la cer şi înapoi.

Am încetat de mult timp să mă mai ascund după deget. Îmi era întotdeauna teamă că, dacă aş fi spus ce simt, ce vreau, de ce am nevoie, îl voi speria pe cel de lângă mine, îl voi supăra şi va dispărea subit. Dacă este să dispară dintr-un motiv sau altul de lângă tine, o va face mai devreme sau mai târziu. Nu are sens. Pentru asta am fost înzestraţi cu grai, să spunem ce avem pe suflet, să cerem, să întrebăm. Nu ajută cu nimic dacă ne apucăm să sperăm că el sau ea ştie, că el sau ea ghiceşte în stele şi gândurile negândite şi nerostite. Nu va şti nimeni niciodată că pe noi ne doare un deget, dacă nu spunem acest lucru.

Vreţi iubire, cereţi iubire, vreţi atenţie, cereţi-o. Aveţi o întrebare al cărei răspuns vă înspăimântă? Atunci puneţi întrebarea, pentru că sunt şanse foarte mari ca răspunsul imaginat să fie doar în capul vostru. Dacă este cumva cel corect, atunci ştiţi unde este uşa. E simplu. Răspunsul este mereu la noi. Întrebarea corectă este dacă putem accepta răspunsul sau ne amăgim cu iluzii?…

Să nu ne mai întrebăm doar ce vor bărbaţii, pentru că şi ei vor acelaşi lucru. Vor să fie iubiţi, vor atenţie. Vor să li se aducă aminte că sunt speciali, la fel ca noi. Când o femeie este tristă, o stea îşi pierde strălucirea. Printre lacrimi va căuta iubire în altă parte. Cu toţii facem acelaşi lucru. Şi aşa o să ajungem în altă poveste. Este atât de simplu…

miercuri, 31 octombrie 2012

Raţiunea de a iubi

Nu cu mult timp în urmă, o bună prietenă îmi spunea că are o serie de sentimente incoerente faţă de soţul ei.
Bineînţeles că am întrebat-o cum ar trebui să fie sentimentele ca să fie coerente. Și nu mi-a răspuns, spunând că nu are un răspuns cert. Vorbea despre un amestec de fericire şi suferinţă. Fericirea de a iubi atât de mult, suferinţa de a fi departe de cel drag. Oricum, ea însăşi era incoerentă în mărturisiri. Era obosită de suferinţele unei relaţii complicate, pe care cei din jur o privesc cu suspiciune. Timp de câteva zile am rămas cu gustul amar al incoerenţei de sentimente care o copleşise pe prietena mea într-un moment de cotitură.

Nu ştiu de ce. Poate pentru că uneori mă transpun prea mult în ceea ce trăiesc cei din jur. Poate îmi este mai uşor să mă gândesc la problemele celorlalţi decât la cele proprii… Ideea este că m-am trezit într-o dimineaţă cu o întrebare care a venit ca o încununare a frământărilor din ultimele zile: „Oare iubirea, în esenţa ei, este ceva coerent?”. Am încercat să îmi răspund singură, luându-mă pe mine însămi drept „cobai”. Şi am început prin a vedea de care parte mă aflu. Am sentimente coerente sau incoerente?

Eu atunci când iubesc simt că pot să ajung până la Lună şi înapoi, că nimeni nu îmi poate lua ceea ce simt, pentru că e ceva al meu şi e foarte coerent. Când sufăr însă, tot din iubire, simt că cerul întreg se prăbuşeşte peste mine, că pământul îmi fuge incontrolabil de sub picioare. Sufletul mi-e cuprins de haos. Deci - incoerenţă totală.

Iubirea îmi pare a fi singurul scop al vieţii omului pe pământ, singurul lucru care îi da coerenţă pentru că tot ce e bun se naşte în şi din iubire. Cu toate acestea, totuşi iubirea apare brusc, incoerent, fără construcţii premeditate. Iar atunci când dispare lasă în urmă un dezastru total, prin urmare - din nou incoerenţă.

Şi atunci? În ce constă, de fapt, coerenţa sentimentelor noastre? Pentru că nici atunci când suntem fericiţi, nici atunci când suferim îngrozitor din iubire nu suntem coerenţi... pentru că, de fapt, a fi coerent e ultimul lucru la care ne gândim atunci când sufletul o ia înaintea minţii.

Eu mi-am dat seama că răspunsul vine de la sine... sentimentele nu sunt niciodată coerente. Pentru că, dacă ar fi, nu s-ar mai numi sentimente, ci raţiune, iar în iubire raţiunea rămâne o utopie... inventată de cei care nu au iubit niciodată. Aştept să mă văd cu prietena mea, ca să îi spun că nu e nimic anormal în „incoerenţa” sentimentelor ei. Sau poate că tocmai în asta constă raţiunea - în raţiunea de a iubi. 

Red Cat Bone - "Doors Tribute" Absolutely Live în El Che Club


Nu ştiu cum vă programaţti voi weekend-ul şi când începeţi să faceţi asta, dar eu mă strădui mai nou să îmi programez serile libere cu ceva timp înainte. Pentru acest sfârşit de săptămână, o să încep cu seara de vineri in El Che Club pentru că m-au atras foarte tare cu oferta lor.

Va fi o seara tribute to The Doors...adică ceva care nu trebuie ratat. Mai ales că ne vor încânta băieţii de la Red Cat Bone, adică Rareş Marinescu - chitară, Dorian Roşu - claviaturi şi muzicuţe, Florin Pîrvu - bass, Cristi Oprănescu - tobe, Liviu Stanciu - voce.

Poate de vină pentru afinitatea mea faţă de Doors este faptul că am crescut cu muzica lor, că de ani de zile îmi sună telefonul cu Break on through şi de multe ori ascultând uit să răspund...dar garantat eu noi voi rata seara de vineri din El Che Club şi îmi voi delecta urechiuşele cu muzica celor de la The Doors şi cover-urile celor de la Red Cat Bone.

Ne vedem acolo?