vineri, 21 august 2020

Dragostea se traieste intotdeauna in doi


Fericirea incepe intotdeauna de la cifra 2. Fiecare om are o latura duala pe care nici stiinta, nici mitologia nu a reusit sa o explice. Asa suntem si ca sa fim fericiti avem nevoie de un partener de suflet pe care sa-l iubim si care sa ne impartaseasca aceleasi sentimente.

Viata de cuplu inseamna sa existe intotdeauna- doi - nu unul. Pune accent pe tine. Veniturile tale consumale si pentru bucuria sufletului tau...nu pentru o casa care..mai tarziu sau mai devreme va fi sau nu si a ta...Merita sa investesti in viata de cuplu, nu financiar - ci sentimental DAR pana la o limita- sa nu te neglijezi pe tine pentru bucuria fara limite a celuilalt. Un cuplu inseamna: DAU si PRIMESC...

Libertatea ta inceteaza cand libertatea lui exista. Deci - acordati timp si constatati ca in primul rand trebuie sa te iubesti pe tine altfel nu o sa fii fericita niciodata indiferent de relatie. Insa de unde stim cand iubim? De unde stim ca relatia pe acre o cladim este cea adevarata? Viata in doi implica mult mai multe decat sentimente. E drept, de la acestea porneste, insa e completata de orgolii si compromisuri, certuri si bucurii, neajunsuri si partajul responsabilitatilor, de vise si de rutina.

 O relatie reala, insa, inseamna si momente dificile, de criza, conflicte si tensiuni, stres si oboseala. Muzica, filmele promoveaza un model "ideal" de relatie si multe cupluri se compara cu acest ideal sau sunt in cautarea lui.Asteptarile nerealiste produc multa suferinta in cupluri si mentin interpretarile si judecatile celuilalt.

Cred ca toata lumea ar recomanda sa traiti momentul, sa luati totul ca atare si asa claditi pas cu pas relatia pe care vreti sa o traiti. Nimic nu se face pocnind din degete, relatia se construieste pe baza sentimentelor precum si a compromisurilor pe care sunteti dispusi s le faceti. Traiti astazi si construiti-va impreuna relatia de maine :)

joi, 20 august 2020

Cat de repede ne trece timpul?

Uneori timpul trece atat de repede, incat, seara, te miri cum de s-a dus ziua si n-ai facut nimic. Cine ajunge acolo, inseamna ca nu stie diferenta dintre a face ceva si a nu face nimic. Ceva i se pare putin. El ar vrea, de obicei, sa faca totul, ceea ce, de cele mai mute ori, frizeaza imposibilul.

De cele mai multe ori, cei care nu reusesc nimic, incearca prea multe, cei care nu reusesc perfect nu se multumesc cu putin, iar cei care nu ajung sa termine, n-au curajul sa inceapa. In orice caz, logica si experienta spun ca este mult mai greu sa termini un lucru decat sa-l incepi, dar cea mai mare povara dintre toate poverile este sa tragi din greu la un lucru inceput. Este povara care nu trebuie abandonata.

Proverbul romanesc spune ca mai binele este dusmanul binelui. Daca nu esti multumit cu ce ai facut si vrei sa imbunatatesti tot ce faci, nu vei termina niciodata. Este mult mai practic un lucru terminat si util, chiar daca nu este perfect, decat unul ramas neterminat, numai pentru ca ai vrut sa atinga perfectiunea, la care poate nu vei ajunge niciodata.

Marile muzee ale lumii sunt pline de capodopere ai caror autori le-au aruncat sau le-au lasat neterminate, socotind ca trebuie imbunatatite. Unele dintre ele valoreaza milioane de dolari. De altfel, dupa ce l-ai terminat si ai incpeut sa-l folosesti, ai timp sa-i faci ajustarile, daca vrei. Nu te opreste nimeni.

Iarasi ma voi referi la intelepciunea proverbelor care spun ca acela care fuge dupa doi iepuri, nu prinde niciunul. Avem o dexteritate deosebita de a porni la o treaba si a ne aminti, pe parcurs, ca mai aveam una de facut, apoi alta. La sfarsitul zilei, descoperim ca n-am terminat niciuna.

Concentrandu-te pe un singur lucru iti incordezi suficient atentia, iar, cand l-ai terminat, vei porni la urmatorul cu noi forte. Doua lucruri facute in paralel iti consuma, de obicei, tot atata timp cat iti ia fieare in parte, dar rezultatele sunt incomparabil mai rele. Concluzia: toate trebuie facute pe rand.

Ziua de lucru a omului inteligent incepe cu o lista. Conditia este ca lista sa nu contina o insiruire interminabia si imposibila. O lista responsabila trebuie sa contina mai putin decat ceea ce poti face intr-o zi. Daca le-ai terminat pe toate mai devreme, meriti un moment de odihna. Daca n-ai nevoie sa te odihnesti, nimic nu te poate sa faci orice altceva, nepus pe lista. Dar, daca n-ai facut decat jumatate din ce era pe lista, asta te va demoraliza, te va descuraja si te va stresa. Te simti un om de nimic, nu pentru ca n-ai facut totul, pentru ca ai facut lista prea lunga.

Exista lucruri care nu suporta amanare. Acestea nu se pun pe lista. Ele nu se intercaleaza intre problemele de rutina, pentru ca nu stii care din ele va ramane nefacuta. Acel lucru care este esential si vital trebuie sa fie el singur obiectivul zilei. Nu-ti fie teama ca raman altele neglijate.

Important este sa-l epuizezi intergal pe cei vital, de care depinde poate viata ta si a familiei tale, situatia ta, banii tai, bunurile tale, familia ta si tot ce ti-e mai drag si util.

In mod normal, nu esti singur. Ai familie. Familia trebuie sa stie ce obiective ai, cum le-ai programat, cum le-ai adus la bun sfarsit. Daca ai probleme, te va ajuta. Daca n-ai avut probleme, ai motive sa te prezinti responsabil in fata familiei.

Toti te vor respecta pentru ca nu esti un om ascuns, toti vor simti nevoia sa nu fie nici ei ascunsi. Cand dai socoteala, te simti in fata unui fapt implinit si-i observi pe altii cum se bucura de bucuria ta. Ai tras linie.

Nici nu stii ce important este sa tragi linie, in fata multimii de afaceri rezolvate, care te bucura si care bucura intreaga familie.


Curajul de a spune ceea ce gândești


Haideți să vorbim despre nenumăratele situații în care în loc să spui ceva ce-ar fi trebuit spus, ți-ai înghițit vorbele respective pentru a bălmăji ceva în acord cu cel din fața ta. Asta chiar dacă nu erai de acord absolut deloc cu ceea tocmai ai auzit. Ai preferat însă să fii amabil pentru că te temi de conflicte.

Te temi că dacă ai spune ceva împotriva celor auzite, vei fi nevoit să trăiești toată tensiunea aceea lăcută prilejuită de o discuție în contradictoriu. Nu spune nimeni că trebuie să fii de acord cu mine. Oricând îți poți spune că de fapt tu ești matur și nu-ți plac disputele inutile. Și este posibil să ai dreptate.

La fel, e posibil ca mintea ta să fie foarte perversă, cum sunt mințile celor mai mulți dintre noi. Adică este  în stare să te convingă că tu ai preferat să fii de acord cu cel din fața ta doar pentru că ai un soi de noblețe care nu-ți permite să te implici în așa ceva.

Totuși, de foarte multe ori, e vorba doar de faptul că ai preferat să eviți ceva neplăcut. Nu ai avut încredere în tine că ți-ai putea susține punctul de vedere și ai spus lucruri împotriva credințelor tale reale. Uneori, după astfel situații, te simți prost. Sau aiurea, cum spun unii. E firesc, lașitatea e de multe ori condamnată cultural și e posibil ca ceea ce simți să fie efectul acestui lucru.

Alteori, te simți prost pentru că pur și simplu tu crezi în cu totul altceva decât ceea ce ai spus. Întradevăr, e posibil ca-n copilăria ta interacțiunile cu adulții să fi fost de-o asemenea natură încât să fi dezvoltat reflexul cenzurii vorbelor. Adică să fi învățat de mic că dacă spui ceva ce este împotriva a ceea ce spun sau vor adulții vei fi tratat ca un copil rău. Și, de multe ori, copiii răi nu primesc ceea ce-și doresc.

E un mecanism destul de simplu. Dacă ai spus ce trebuie ai primit ce-ai vrut, dacă ai spus ce nu trebuie, nu ai primit ce-ai vrut. Orice condamnare pe care adulții au aplicat-o comportamentelor tale neagreabile e posibil să te fi inhibat de-o manieră profundă. Sigur, sunt tot felul de nuanțe aici, dar în mare poate fi vorba despre asta.

Uneori, inhibarea despre care-ți vorbesc se poate produce mai târziu în viață. De exemplu, la locul de muncă poți ajunge din nou în postura de copil atunci când ai de-a face cu un șef dominator sau cu niște colegi cu apucături de acest fel. Nu e ceva ciudat, e doar natura umană în splendoarea ei.

Problema cu astfel de atitudini este că produc niște stări de insatisfacție profundă. Sau, pe românește, te fac să te simți de rahat. Și dacă te simți așa, starea ta de bine va fi influențată și dincolo de situațiile punctuale în care ai de-a face cu cineva care rostește lucruri care contrazic total credințele tale și tu asiști blajin la situație.

De multe ori stai și te întrebi până când? Păi, în general până când te saturi. Până când „sistemul tău digestiv” începe să protesteze. Deși prin filme vezi diverse personaje izbucnind chiar în timpul unor discuții de gen, în realitate, lucrurile nu prea se-ntâmplă așa. Oricât de glorios ți s-ar părea să-i dai o replică usturătoare acelui coleg de muncă  sau școală care face mișto de tine, declicul va fi în  altă parte. Serios, de obicei lucrurile se petrec mult mai banal.

În astfel de momente, când e liniște și ai un răgaz de-a te gândi la diverse lucruri, e posibil ca-n minte să-ți vină și gândul legat de faptul că accepți prea multe fără să zici nimic. Și dacă gândul respectiv începe să te copleșească până simți că rămâi fără aer, vei dori să schimbi ceva. Posibil să fie totul ca o furie, ca o dorință de răzbunare împotriva tuturor situațiilor în care ai făcut lucrurile altfel decât știi c-ar fi trebuit să le faci. N-am de unde să știu exact, fiecare om simte-n felul său. Totuși, deși emoțiile respective sunt puternice, e mai bine să faci lucrurile un pic gândit, astfel încât să nu-ți epuizezi energia nervoasă aiurea. Concret, ce-ai putea face? Primul pas este că ai conștientizat problema.

Nu ai mai perceput-o doar ca pe o sursă de disconfort emoțional profund, dar ai și privit-o cu atenție. I-ai văzut conturul hâd și ai decis că trebuie să faci ceva. Probabil că vei începe prin a construi scenarii. Adică începi să-ți repeți în minte ce replică să dai unui anume individ sau chiar cuiva apropiat. 

Concret, așa cum spuneam mai sus, accentul cade pe ceea ce depinde de tine, pe ceea ce poți face tu, nu pe încercarea de-a controla ce spun sau fac cei din jur. Nu e vorba de-a învăța să porți discuții nesfârșite cu diverși pentru a-i convinge că tu ai dreptate și ei greșesc. Nu e vorba de-a da replici care să-i termine psihic pe cei care îndrăznesc să spună lucruri cu care tu nu ești de acord. Este vorba de-a avea curajul de-a spune ce crezi și ce nu crezi. Fără să faci vreun efort și fără să-ncerci să-i convingi pe ceilalți că ai dreptate.

Nici măcar nu e vorba de-a avea dreptate, ci doar de curajul de-a te exprima, de-a exista prin ceea ce ești cu adevărat, nu prin ceea ce îți impun temerile tale să fii. A, dacă ai chef și să discuți pe tema respectivă, e alegerea ta. Dacă nu ai chef, e suficient să spui ce crezi tu și atât. Lasă-l pe celălalt să facă ce vrea cu răspunsul tău, ai trecut deja mai departe. Vei vedea că vei simți un soi de satisfacție liniștită. Nu e ca atunci când câștigi la loto, e ca atunci când știi că ai făcut lucrurile în acord cu ceea ce ești în realitate.