Dreptul nostru la fericire

Astăzi filozofez și mă gândesc la termenul de fericire, mi se intamplă și mie câteodată :) Mult timp, fericirea a fost asociată cu acele concepte „alunecoase”, „înșelătoare” datorită imposibilității ei de a se înscrie în tiparul unei definiri rigide.Ar fi și greu de presupus că ea ar putea face față unor reguli impuse de o definiție strict științifică. Aceasta pentru că fericirea reprezintă o stare prin excelență subiectivă, cu o structură complexă de tip emoțional-afectiv, cognitiv-informațional, dar și apreciativ-valorizator. De aceea, percepțiile noastre despre viața pe care o trăim, care ne dau dimensiunea fericirii, sunt foarte diferite în funcție de caracteristicile individuale, dar și de oportunitățile oferite fiecăruia de mediul său de viață.

O definire prescurtată a fericirii ca „realizare de sine” sau ca “satisfacție cu viața” a fost agreată încă din antichitate. Aici sunt aduse în prim plan două condiții esențiale. Prima – ce trebuie să facă omul pentru a ajunge la realizarea de sine prin perfecționare, autodezvoltare, aspirație spre echilibru, armonie, liniște sufletească. A doua – ce trebuie să evite omul în viață pentru a stopa, frâna forțele distructive, cum ar fi: stresul, conflictele, dezechilibrele, tensiunile etc. Cele două ipostaze ale fericirii, în fapt complementare, apar ca atenționări directe, adevărați avertizori pentru alegerile care definesc sensul vieții. În acest fel, fericirea se impune și ca o înțelepciune de viață oferind un ghid de urmat în “realizarea de sine”, alături de alți oameni și în prezența lor. În acest context, îndemnul “să fii tu însuți în toate împrejurările”, să nu te abați de la principiile tale, indiferent de conjuncturile vieții, este unul definitoriu în căutarea fericirii.

Fericirea nu poate fi atinsă fără a ști ce anume depozităm în aspirațiile noastre, ce dorim să obținem de fapt în viață. Fericirea este un proiect ce trebuie finisat continuu. Cunoașterea de noi înșine și a mediului în care trăim este implicată mereu în acest proiect. Dacă nu definim cât mai clar pentru noi termenul de fericire, nici nu vom putea ajunge la ea. Este ca și cum am căuta un obiect dar nu știm nici ce obiect căutăm, nici unde l-am pus și nici ce reprezintă el pentru noi. De aceea, eu consider că fericirea, ca proces de continuă depășire a condiției noastre prin căutări succesive, prin aspirații propuse, prin rezultate încheiate, prin acțiuni cu sens pentru noi și ceilalți presupune o perfecționare permanentă și niciodată încheiată pe parcursul vieții. A ne opri din a aspira spre ceva, din a dori ceva, din a avea proiecte finalizate, înseamnă a ne resemna la ce am obținut la un moment dat, a ne fixa în timp propria dezvoltare, de fapt, a ne plafona. Acest lucru este contraproductiv pentru însăși evoluția și stima noastră de sine.

Satisfacția omului cu viața și gradele ei de realizare în timp, construcția unor indicatori subiectivi și obiectivi ai calității vieții, sunt doar câțiva pași siguri de apropiere treptată a teoriei calității vieții de măsurarea fericirii. De regulă, dacă sunt bine realizate ca metodologie, barometrele de măsurare a fericirii, respectiv a satisfacției cu viața sunt precise și semnificative pentru bunăstarea individuală. Construcția unor indicatori subiectivi de satisfacție cu viața și modalitățile concrete prin care aceștia pot măsura cantitatea de fericire individuală (Well-Being) devine o promisiune de actualitate pentru măsurarea componentelor fericirii. Se încearcă astfel și un răspuns, de loc simplu, la întrebarea „cine și cum măsoară”.

Nu putem să ne bazăm, în dorința noastră de a ajunge la fericire, pe rețete ori soluții prefabricate. Impunerea sau absolutizarea oricărui model de viață, presupunând că ne poate duce spre fericire, indiferent cât de bun l-ar considera cineva, acesta va avea o orientare dirijistă pentru comportamentul uman. Fericirea, ca trăire intens subiectivă, respinge orice tentativă de manipulare a comportamentului sau imixtiune în viața noastră personală și în ierarhia valorilor stabilite și acceptate de propriile noastre alegeri de viață.

În acest context, o morală machiavelică, prin care se justifică permanent că „Scopul scuză mijloacele”, este exclusă aici. Ea rămâne un atribut al unei organizări sociale de tip primitiv. Este bine cunoscut că nu poți fi fericit când, prin efectele acțiunii tale, dorite sau nedorite, directe sau indirecte, așteptate sau neașteptate, produci suferință, nefericire celor din jurul tău. După cum nu poți fi fericit, indiferent de condițiile tale, când ești înconjurat de o masă mare de oameni nefericiți.

De aceea, fericirea a fost și va rămâne strâns legată de nevoia unui spațiu propriu al libertății de gândire și de acțiune a omului (de prezența unei “culturi a libertății” versus o „cultură a tăcerii”), de un climat prietenos al relațiilor interpersonale bazat pe „un model valoric cultural de viață”, (o cultură a relațiilor interpersonale), de o morală a acțiunii împreună fundată pe o etică a responsabilității colective și, nu în ultimul rând, de o democrație reală, consolidată, versus una zgomotoasă și extrem de fragilă.

Toate la timpul lor

Cât suntem de conştienţi că totul are un timp? Că nimic nu putem face când vrem noi, ci totul se petrece atunci când trebuie? Unora dintre noi, sigur că, viaţa le-a demonstrat că trebuie să fim răbdători, că totul are un rost şi că nimic nu se întâmplă doar când vrem noi, ci atunci când trebuie. Da, aşa zice bunica mea, şi acum şi din totdeauna, „ Toate la timpul lor.”
Viaţa sigur a învăţat-o asta. Viaţa, sigur, ne învaţă şi pe noi. Nu ai cum să ştii când eşti tânăr, naiv, novice toate câte ale vieţii vor fi şi vor mai fi. Atunci ai impresia că totul este posibil şi că totul trebuie să se petreacă după bunul tău plac. Nu înveţi decât după ce suferi, că timpul le rezolvă pe toate.

Am fost învăţată că e bine să taci. Am tăcut. Am fost învăţată că e bine să „pleci” capul. Am „plecat”. Am fost învăţată că dacă poţi ajuta, ajută. Am ajutat. Am fost învăţată că trebuie să trăieşti cu oamenii şi să faci ce poţi pentru a fi bine. Toate acestea le-am văzut acasă, le-am aplicat în viaţa mea de până acum. Uşor nu este. Sigur că ştim de ce nu este uşor. Pentru că lumea este de foarte multe feluri. Pentru că fiecare îşi vede doar interesul personal. Şi e păcat. Dar nu putem schimba nimic. De foarte multe ori m-am întrebat de ce tac? De ce ajut? De ce nu spun nu? Pentru că nu pot. Pentru că, din păcate, de cele mai multe ori gândesc cu sufletul. Ceea ce mă alină însă, este faptul că mi s-a demonstrat că timpul le rezolvă pe toate, că bunica avea dreptate: „toate la timpul lor”.

Fie-n car, fie-n căruţă, fie-n turnul bisericii, fie-n ceas de aur, timpul e acelaşi. Se scurge la fel pentru toţi. Şi tuturor ni se demonstrează că el le rezolvă pe toate. Câţi dintre noi nu ne facem luntre şi punte să rezolvăm marea cu sarea. Câţi apoi nu stăm şi analizăm retrospectiv totul, concluzia fiind, uite ce frumos s-a rezolvat şi cât ne-am agitat? Dar, aşa trebuie să fie. Aşa se rânduiesc toate.
Albert Einstein spunea că „timpul există pentru ca lucrurile să nu se întâmple în acelaşi timp”. Pentru unele trebuie să ai răbdare, pentru altele nu. Altele vin mai repede chiar decât ţi-ai fi imaginat. Sau chiar poate nici nu mai sperai că s-ar mai putea rezolva.

În zilele acestea am primit câteva dovezi că nu e nimic nici întâmplător, nici nerăsplătit. Graţie educaţiei primite acasă, am fost răsplătită pentru faptele cu care am încântat pe cineva. Mie mi s-a părut că fac ceva ce stă în firea lucrurilor, că e bine să am răbdare, să nu grăbesc lucrurile. Nici nu puteam să realizez că nu aşa trebuie sau, mai mult, că sunt oameni care nu gândesc aşa ca mine. Spre mirarea mea, da, oamenii nu mai pun preţ nici pe oameni, nici pe gesturi.

În nesfârşita alergare după multe nimicuri, atunci când mai dăm dovadă de omenie suntem totuşi răsplătiţi. Răsplată care este atât a noastră cât şi a celor care au sădit în mintea noastră educaţia omeniei. Pentru asta le mulţumesc şi, mai mult decât atât, de fiecare dată când mi se spune că am făcut un gest frumos prin care am demonstrat prietenie şi omenie adevărată mă gândesc la ai mei şi-mi spun: aşa m-au crescut. Şi mă mai gândesc că timpul începe să-şi arate roadele muncii a generaţii întregi.E cert, ce dai, aia primeşti înapoi...la un moment dat :)

Melancolie târzie de toamnă

Îmi place toamna pentru aroma amintirilor din trecut, pentru dulce-amăruia melancolie care îmi invadează sufletul şi pentru un nou început şi totodată un nou sfârşit. Pentru că fiecare frunză căzută îmi aminteşte cât de efemeri suntem şi cât de trecătoare sunt lucrurile. Pentru că toamna aduce cu sine vremea de altădată când toate grijile şi frământările erau mici şi totuși pentru mine la acea vreme atât de importante. Pentru că vântul rece miroase a plăcintă cu dovleac şi a gutui încălzite pe sobă…

Pentru că ploaia rece care o să vină mă va trimite în culcare, sub păturică, de unde scot doar mâinile pentru a citi o carte, a bea un ceai fierbinte sau pentru a tasta. Pentru că străzile vesele şi vii sunt acum calme şi neprimitoare, solitare şi nesfârşite, iar zgomotele zilelor de vară se pierd în eter şi nu se mai aud decât frunzele căzătoare şi sunetul lin al vântului.

V-aţi gândit la cât de puţine anotimpuri tomnatice ne bucurăm? Toamna nu este unul dintre anotimpurile noastre preferate. Şi atât de repede vin şi trec şi lasă în urma lor dulcea amăgire a tinereţii. Aş vrea să fie un an doar toamnă. Sau poate doi, sau poate pentru totdeauna. Aşa poate nu aş mai rătăci printre himere şi aş fi mereu conştientă de ceea ce suntem şi de ceea ce nu vom ajunge niciodată să fim. De când ne naştem ştim că întotdeauna ne va aştepta un sfârşit…

Femeia reală

Sunt un om prea comun ca să vorbesc despre femei neobişnuite. Nu cred în femeie ca frumuseţe de vitrina. Cred în femeie ca forţă. Nici în femeia cu rol predestinat nu cred. Cred în femeia care îşi alege partitura, în femeia cerebrala şi-n femeia emoţiilor, pătimaşă, complicată, câteodată chiar nebună. Şi nu dau doi bani nici pe cele care se cred superfemei.

Nici pe dive şi mituri, nici pe "femeia la cratiţă", "femeia-nevastă", pe nicio femeie-eticheta, cred în schimb în femeile care plâng până li se umflă ochii şi-apoi râd, care cad şi se ridică fără o mână de sprijin, femei care pleaca în căutarea unui drum, femeile care nu ştiu să fie altfel decât femei, care nu îşi deghizează frumuseţea, sexualitatea, tremurul, plânsul, puterea în spatele unei măşti.

Nici pe femeile trase la indigo-ul trendurilor nu pariez, femei artificiale şi impersonale, când mă gândesc dar ce frumoasă e femeia care nu se teme să fie ea, aşa cum este, fără artificii superficiale şi fără etichete lipite pe fruntea ei de alţii. Femeia care ştie ce mari îi sunt ochii şi ce rotunde soldurile, femeia care se imbracă în roşu pentru că se simte bine în roşu, care n-are nevoie să-şi ţuguie buzele pentru că nu vrea să semene cu nimeni.

Şi ce dacă această femeie plânge câteodată, şi ce dacă se trezeşte vorbind despre haine şi rujuri, şi ce dacă nu ştie să ascundă că iubeşte sau câteodată chiar suferă nebuneşte? Cu ce greşeşte femeia care doreşte să stea ore întregi de vorbă cu prietenele ei, să îşi povesteasca bucuriile şi necazurile ore în şir ? Şi dacă nu şi-a găsit dragostea încă, şi dacă are aventuri, şi dacă îi plac bărbaţii, ce? Cu ce greşeşte ea şi nu greşesc bărbaţii din jurul ei ?

Şi mai cred, în sfârşit, în libertatea şi îndrăzneala femeii de a fi o individualitate, nu un  standard creat pentru ecranele televizoarelor. Aş vrea să văd mai multe femei, şi mai puţine şabloane pe stradă. Să văd femei care îşi poartă cu demnitate soarta şi se acceptă aşa cum sunt. Care îndrăznesc să viseze şi să spere în realizarea viselor cu orice preţ, care să fie dispuse să-şi asume toate riscurile într-o simplă speranţă de mai bine.

Ce fac eu pentru mine

Să fii pasionat/interesat de dezvoltarea personală e la modă în zilele noastre, dar oare câţi dintre noi știu ce înseamnă cu adevărat pentru noi să investim în dezvoltarea noastră personală? 

 

Mie una îmi place să citesc diferite articole, cărţi sau bloguri tematice, să merg la cursuri, evenimente, să urmăresc filme motivaţionale. Toate acestea mă încarcă de energie pozitivă.
Cred, însă, că toate aceste lucruri nu sunt suficiente, dacă nu înţelegem cu adevărat ce înseamnă să investim în noi. Nu trebuie niciodată să aşteptăm ca iniţiativa să vină din partea celor din jurul nostru. Mă distrează foarte tare oamenii care, după ce citesc o carte, dintr-odată simt că sunt diferiţi, că ceva s-a schimbat în ei, că sunt mai motivaţi, mai eficienţi, mai stăpâni pe ei. Puţin probabil ca această transformare să fie una reală. Desigur că ne poate motiva o carte să începem un anumit program de management al timpului, dar nu ne face mai eficienţi prin simpla ei citire, la fel cum o carte despre diete nu ne slăbeşte în timp ce o citim.

Pentru mine dezvoltarea personală înseamnă mai mult decât motivaţie crescută, eficientă sau autocontrol şi nu cred că trebuie să o legăm preponderent de birou, aşa cum se întâmplă deseori, ci de întreaga noastră viaţă. Pentru a ne dezvolta ca indivizi trebuie să ne concentrăm asupra sănătăţii noastre, vieţii noastre de familie şi  sociale, domeniului de activitate în care activăm, hobby-urilor noastre. Toate aceste lucruri reprezintă acel tot numit viaţa noastră şi trebuie să-i acordăm atenţia cuvenită fiecăruia dintre ele.