marți, 31 decembrie 2013

Gânduri la final de an

Parcă ieri beam shot-uri de tequila şi din paharul de şampanie urând celor dragi care erau aproape, succese nebanuite în 2013. Iată că vine şi 2014 destul de repede, ne mai despart doar câteva ore de el. Mai nou constat că pe sfârşit de an lucrurile o iau ori hăis… ori cea… ori se duc de tot pe apa sâmbetei. Mi-a pierit lipsa de orice, se ştie asta, adică apropiaţii ştiu asta. Cafeaua nu-mi mai place, îmi fac o dată la două zile, că doar nu o să o arunc pe cea rămasă în cană, ţigările parcă nu mai au gust, zilele parcă trec una după alta fără sens, fără a se întâmpla ceva notabil în ele. Este sindromul rutinei care mă omoară, care TE omoară. Acelaşi drum, acelaşi asfalt, aceeaşi oameni pe drum, sub drum, aceiaşi aurolaci trec în fiecare zi pe stradă cu punga în bot. Mi s-au dus dracu toate planurile de sărbători şi totuşi nu m-am încadrat în statistici, în statisticile celor care se sinucid de sărbători...de ce aş face-o?

Am început să mă gândesc la nemurirea sufletului şi la condiţia geniului în societatea rămânească (nu la mine că nu-s un geniu, la cei pe care totuşi îi cunosc că ar fi). Am cunoscut oameni  ce mi-au devenit dragi, am văzut multe locuri frumoase, am călătorit, am vizitat, m-am bucurat de fiecare lucru şi în acelaşi timp nu m-am oprit din căutare...acea căutare pe care nu pot să o definesc. Îmi doresc chestii greu de realizat şi îmi dau seama că lumea în care trăiesc devine din ce în ce mai aglomerată. Prietenii pleacă unul câte unul şi îi văd din an în paşte, îi văd cum se schimbă în ceea ce urau înainte, mă văd cum nu îmi schimb ideologia şi tot aşa, atârn de la o zi la alta şi ar trebui să mă mai şi mândresc cu asta. Profesional am impresia că stau pe loc, că o ard suspect zilnic, sentimental sunt într-un loc ciudat, overall simt că nu mai am puterea să iau decizii. Ca niciodată, m-am trezit că voi intra într-un nou an cu un singur plan...acela de a rezista pe baricade şi de a merge mai departe...

La mulţi ani tuturor, ce să mai zic şi eu mai mult decât restul...să ne fie de bine!

duminică, 8 decembrie 2013

Suflet de hârtie

Te-am văzut de dimineaţă la geamul meu privind înăuntru cu ochii tăi de sticlă, am deschis geamul dar nu ai vrut să intrii…nici măcar să zâmbeşti nu ai vrut…Ce s-a întâmplat cu tine, de ce nu ai mai venit la mine în ultimul timp? De multe ori mă gândesc că la un moment dat pe toţi ne răpune vremea şi infinitul. Am ajuns să nu mai fac aproape nimic în afară de a pleca dimineaţa la serviciu şi a veni seara obosită acasă. Nu mai vreau să gândesc, nu mai vreau să fac planuri, m-am săturat să aud discuţii legate de cadourile copiilor de Crăciun. Aş vrea să dau timpul înapoi şi să mă întorc cu douăzeci de ani în urmă când am făcut bradul împreună. Îţi mai aduci aminte gustul ceaiului de tei şi turta dulce? Da, aş mânca turtă dulce şi aş bea un ceai acum cu tine…poate îţi faci timp totuşi să mai treci pe la mine să bem un ceai şi să îmi povesteşti ce ai făcut. Aş vrea să-ţi arăt străzile oraşului pregătite de sărbătoare, să ne plimbăm amândoi şi să nu scoatem nici o vorbă. Ştiu că e rece afară şi că de fapt frig îmi va fi numai mie. Tu eşti întruchiparea vremii de iarnă şi a sufletului ei de gheaţă. Încă simt o durere în suflet care mă macină şi parcă mă face să uit cine sunt. Vreau totuşi să mă schimb. Îmi doresc să mă schimb. Simt că merit să mă schimb. Dar mi-e teama. Mi-e teamă că atunci când voi zâmbi, când mă voi privi într-o oglindă oarecare voi ajunge să nu îmi mai recunosc zâmbetul. Şi mi-e teamă să nu ma îndepărtez de oamenii pentru care am luptat atât de mult. Uneori vreau să îi sun, şi mă abţin cu greu, nu merită efortul…Mai am momente când adorm plângând şi totuşi dimineaţa să mă trezesc zâmbind, cu toate astea de multe ori nu îmi regăsesc zâmbetul…Ce diferenţă, dintre eu "a lui", si acea "eu" care eram înainte să îl cunosc…care el ? nici măcar nu mai contează, cu toţii au fost la fel…Vreau să mă schimb déjà de ceva vreme. Dar persoana în care vreau să mă transform e aproape opusul celei care sunt acum. Si doare…al dracului de tare…Te aştept să mai treci pe la mine, te simt permanent aici dar nu reuşesc să îţi mai văd chipul…te evapori de fiecare dată când întorc privirea să te văd…

duminică, 1 decembrie 2013

95 de ani de la Marea Unire : 1 Decembrie 1918 - 1 Decembrie 2013

Pe fondul instabilităţii politice instaurate după dezmembrarea Austro-Ungariei, naţiunile fostului imperiu îşi organizează propriile instituţii conducătoare, consilii şi gărzi naţionale, sperând că, prin intermediul acestora, îşi vor obţine dreptul la autodeterminare. Cele două forme tipice ale unei asemenea organizări au fost consiliile locale, care urmau să conducă administraţia locală, şi gărzile naţionale destinate a asigura ordinea publică, averea publică şi particulară.

În comitatul Satu Mare, ca, de altfel, în întreaga Transilvanie, ele reprezentau viitoarele instituţii de stat. În părţile sătmărene, numărul membrilor consiliilor naţionale era între 19-75 de persoane, în funcţie de mărimea localităţilor. În cele 71 de localităţi unde s-au înfiinţat consilii naţionale, s-au ales 914 membri. Din punct de vedere al reprezentării sociale sau al categoriilor sociale, 144 erau intelectuali (preoţi, învăţători, avocaţi, notari), 777 ţărani şi 10 din alte categorii (meseriaşi şi negustori). Se constată prevalenţa elementului ţărănesc, peste 80% din totalul membrilor. Cele 44 de gărzi naţionale, înfiinţate în tot atâtea localităţi, cuprindeau un număr de 751 membri, fiecare gardă având între 12-15 persoane. Ele erau conduse de subofiţeri sau ofiţeri români demobilizaţi de pe front sau de fruntaşi ai satelor.

Mişcarea naţională din Transilvania a culminat cu Marea Adunare Naţională, organizată în 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia. Participanţii sosiţi în număr mare din toate părţile Ardealului şi-au asumat dorinţa de a se uni cu România. Ca formă ideologică, adunarea s-a născut din însuşirea principiilor Wilsoniene care au legitimat mişcări naţionale în întreaga Europă Centrală şi de est a anului 1918.

La acest eveniment important au participat şi reprezentanţi ai sătmărenilor. Delegaţi desemnaţi cu drept de vot pentru Adunarea de la Alba Iulia au fost aleşi în adunările cercurilor electorale. Erau aleşi direct sau din iniţiativa proprie a localităţii. Din cei 81 de delegaţi aleşi pentru Adunarea de la Alba Iulia, identificaţi pe baza documentelor, 32 au fost ţărani, 18 au fost preoţi, 27 intelectuali, 2 meseriaşi şi 2 comercianţi. Se constată, şi în acest caz, prevalenţa elementului ţărănesc.

Pentru ei, drumul spre Alba Iulia a început în dimineaţa zilei de 30 noiembrie. Până la gările din localităţile mai mari, el a fost parcurs cu căruţa. În gara şi în centrul oraşului Baia Mare s-au întâlnit oşenii, cei din jurul Careiului şi Satului Mare, plecaţi de acasă din 28 noiembrie, cu maramureşenii, cu cei din Chioar şi Sălaj. Trenul spre Alba Iulia era împodobit şi purta însemnele fiecărui judeţ sau ţinut: Ţara Oaşului, Sălaj, Marmaţia etc. De-a lungul drumului se ataşau noi vagoane, care cuprindeau delegaţii din alte judeţe. Pe tot parcursul călătoriei se cântau cântece patriotice. În gări, “trenul Unirii“ era aşteptat de populaţie cu drapele şi ovaţii”.

Traian Cavaşi, cel care a condus la Alba Iulia delegaţia plăşii de Satu Mare, notează “am pornit în dimineaţa zilei de 30 noiembrie 1918 spre Baia Mare, având asupra noastră delegaţiile eliberate de Consilul Naţional din Satu Mare. La Baia Mare urmau să se întâlnească potrivit unui consemn tactic de securitate delegaţiile din partea de nord-vest a ţării: Satu Mare, Ugocea, Maramureş. Gara din Baia Mare era ticsită de români şi de membrii gărzii naţionale înarmate cu puşti şi mitraliere… Văzduhul răsuna de cântece naţionale”. De la Baia Mare, delegaţiile au pornit cu un tren special pe valea Someşului, înspre Cluj. Delegaţiile din sudul judeţului Satu Mare s-au întrunit la Tăşnad. La Jibou, cele două grupuri de delegaţi dinspre Baia Mare şi Tăşnad, s-au întâlnit şi, sub coordonarea lui George Pop de Băseşti, s-au îndreptat spre Cluj.

Ajunşi la Alba Iulia, delegaţii oficiali sătmăreni au intrat în sala de şedinţe, unde au luat parte la adunarea care a votat Rezoluţia Adunării Naţionale de Unire a Transilvaniei cu ţara mamă pentru toate veacurile. “În drum spre sala de şedinţă–notează Traian Cavaşi–ţineau ordine ţăranii înarmaţi cu puşti luate de la soldaţii germani din armata mareşalului Mackensen, care se retrăgea din România… Privind din cetate spre platoul unde mulţimea de români aştepta decizia Marii Adunări Naţionale, se vedea o pădure de steaguri tricolore româneşti. A fost o manifestare cum n-a mai fost niciodată în istoria poporului român”.

Ideea unirii românilor transilvăneni cu România nu s-a născut în zilele lui octombrie, noiembrie, decembrie 1918. Ea a venit dintr-o veche istorie și a fost îndelung pregătită, în fața altarelor, prin glasul unor vrednici preoți și dascăli ai mulțimii, prin cuvântul rostit și scris al marilor profesori și cărturari ai școlilor din timpurile de mari încercări ale veacurilor trecute.

Mulțimea prezentă la Alba Iulia, în ziua în care s-a hotărât Unirea cea Mare nu era o masă amorfă de oameni veniți la o chemare din ajun, care nu știau nici pentru ce au venit și nici ce vor. Dimpotrivă, în Sala Marii Uniri, pe Câmpul lui Horea, pretutindeni, în oraș și în afara orașului, românii au fost pe deplin conștienți pentru ce au venit.

La Alba Iulia erau peste o sută de mii de români, în frunte cu preoții și învățătorii satelor, conducătorii consiliilor naționale românești, puternicele focare ale vieții politice românești din preajma Marii Uniri și care, de fapt, au pregătit-o în conștiințe și au pus-o în practică în zilele lui noiembrie. Erau la Alba Iulia și în Sala Marii Uniri episcopi și vicari, preoți și învățători, oameni de cultură și oameni politici. Au venit toți în fruntea poporului, pentru ca împreună să culeagă roadele iubirii de Neam și Credință semănate în Biserici și în Școlile Noastre.

Vestea împlinirii Marii Uniri a fost răspândită în sate și orașe de toată pleiada de preoți și dascăli, de intelectualitatea de alte profesii din Transilvania. Pe vreme rea sau bună, tineri și mai puțin tineri, au străbătut, în plină toamnă, câmpia, dealurile și munții ca să ducă mai departe această bucurie. Au găsit pretutindeni oameni îmbrăcați în haine de sărbătoare, gata să participe la Marele Praznic Național de la 1 Decembrie 1918.
 


Ecoul a fost cel așteptat. Cetatea a fost plină de oameni veniți, fără sa-i poată opri nici omătul așternut în calea lor, nici gerul ce le brăzda fețele. Oamenii satelor din întreaga Transilvanie au fost prezenți în număr impresionant. Au venit în frunte cu preoții și învățătorii lor, purtând cu toții tricolorul românesc pe piepturile lor, iar în inimii dorința fierbinte de a se uni cu ”Țara”.

Notă:
Ar fi frumos ca şi după 95 de ani de la unire, la paradă să vezi doar bucurie şi urale, să nu vezi huiduieli şi îmbulzeală la fasolea cu ciolan...

miercuri, 13 noiembrie 2013

Zona noastră de confort

Căutarea confortului a fost una dintre priorităţile omenirii în ultimii zeci de ani. Cele mai mari invenţii (vorbesc aici despre televizor, telefon, automobile şi internet) au venit ca urmare a cercetărilor intense, având ca scop principal acela de a simplifi ca, ajuta şi spori confortul oamenilor. Zona de confort era una dorită şi special construită, pentru că, prin această simplificare, se presupunea că oamenii vor câştiga timp pentru lucruri importante, care să le aducă valoare, cum ar fi: cunoaşterea, evoluţia etc.

Cu toate acestea, confortul mai degrabă a exacerbat rutina decât să propună o bază solidă pentru activităţi intelectuale. Astfel, preferăm să căutăm rezumate pe internet decât să citim cartea, alegem să ne cumpărăm sisteme de navigare decât să gândim trasee optime pentru a ajunge la destinaţie. Nu militez împotriva evoluţiei. Dimpotrivă, cred că toţi ne bucurăm de aceste invenţii. Întrebarea mea este însă următoarea: când ne vom da seama că folosirea lor automată şi permanentă nu ne mai sporeşte confortul, ci rutina, plafonarea, şi că, în final, se transformă în disconfort?

Mă gândesc cum la fiecare început de an, în ianuarie/februarie, avem obiceiul de a ne seta nişte obiective, pentru ca după câteva luni să ne reintrăm în vechiul rol (întâlnesc situaţia aceasta destul de frecvent). Aceste obiective presupun, de obicei, nişte schimbări în stilul de viaţă care ne fac să ieşim din zona de confort construită. Să facem sport, să citim mai mult, să mâncăm mai sănătos se numără printre cele mai des întâlnite. Ne ţinem de ele câteva luni, după care recădem în zona noastră de confort, unde lucrurile sunt previzibile şi uşor de gestionat.

Îmi dau foarte bine seama că aşa sunt şi eu cu prietenii mei. Ne vedem în fiecare săptămână, ieşim în oraş, suntem mândrii că trăim într-un oraş frumos precum Timişoara, dar cu toate acestea ieşim de fiecare dată în aceleaşi locuri, ieşim acolo unde ne simţim bine, nu depăşim sub nici o formă zona noastră de confort. Întrebarea pe care v-o lansez este: ce-i face pe unii dintre noi să fie într-o permanentă căutare pentru a ieşi din zona de confort? ce-i face pe unii dintre noi să se expună constant unor situaţii ambigue, complexe şi care le ridică nivelul de anxietate şi nesiguranţă? ce-i face pe unii dintre noi să fie într-o stare de disconfort atunci când sunt în zona de confort?

luni, 11 noiembrie 2013

Ambulanţe non stop pe străzile Timişoarei


Zilele acestea mi-am dat seama ce anume nu îmi place mie în Timişoara...sunetul sirenei de ambulanţă care urlă aproape non stop pe străzile oraşului. Câteodată mă simt în mijlocul unei zone de război. De la primele ore ale dimineţii când ies afară din casă, primul sunet pe care îl aud este cel al ambulanţei.

Adevărul este că nu înţeleg de ce ambulanţele alearga non stop pe străzi. Ştiu că nimeni nu îşi doreşte să sune la 112 şi să solicite o ambulanţă, dar cu toate acestea nu înţeleg de ce ele urlă aşa de tare. Oameni care au nevoie de asistenşă medicală sunt peste tot, e drept, doar că în alte ţări civilizate precum Germania, Austria sau Elveţia nu le auzi aşa de des.

În ceea ce priveşte sunetul, atunci când mă trezesc în miezul nopţii îmi amintesc de Findley care spune că orice, de la sunetul unui camion care trece pe strada din apropiere, până la sunetul produs de ambulanţă, ne poate produce insomnie de mijloc. Pentru a putea dormi cât mai liniştiţi, el recomandă utilizarea dispozitivelor generatoare de sunete albe sau a dopurilor de urechi...ce mă fac însă cu durerea de cap din timpul zilei, durere de cap şi disconfort auditiv produs de sunetul ambulanţei? Încă nu am aflat...dar atunci când o să aflu vă voi spune şi vouă...

duminică, 10 noiembrie 2013

Suflet de copil



Сând stai şi te gândeşti care este cea mai mare satisfacţie a zilei pe care tocmai te pregăteşti să o închei la ce te gândeşti, tu ca femeie, ca om? La ce frumos te-ai îmbrăcat astăzi? La câte reuşite ai avut la servici? Sau pur şi simplu la oamenii deosebiţi cu care ai avut ocazia să interactionezi…

Atunci când eram copil de multe ori aveam senzaţia că ziua nu se mai termină şi oricât de aglomerată era credeam că minunata copilărie o să dureze la nesfârşit şi nu o să mai ajungă vremea în care voi deveni un adult responsabil, vorba celor de la Snails „totul va fi bine, când vei creşte mare, vei avea soţie, câine şi salariu…”. Anii au trecut şi am ajuns adult, cred eu, unul responsabil, dar în timp mi-am dat seama că a avea soţ, câine şi salariu nu reprezintă cele mai importante momente din viaţa pe care cu toţii suntem datori să o ducem la final.

A comunica, a cunoaşte permanent oameni noi cu care să îţi poţi petrece timpul sunt momente la fel de importante ca familia şi serviciul. Vârsta care este trecută în actul de identitate nu contează într-o măsură aşa de mare încât să spui, gata, sunt om matur şi asta trebuie să fac. Cel mai important eu cred că este felul în care te simţi şi cum poţi privi de fiecare dată lucrurile. Ai copii? Ai nepoţi? Ai mulţi prieteni? Bucură-te de toţi în fiecare moment şi nu te gândi de fiecare dată că aşa trebuie sau aşa nu trebuie să te porţi. Faptul că astăzi ai o vârstă şi mâine deja ai trecut la alta nu te schimbă pe tine ca om, dacă tu singur nu îţi bagi în cap că trebuie să te schimbi datorită anilor. Cine îmi spune că la vârsta asta nu mă pot comporta ca un copil, sau că nu mă pot amuza aceleaşi glume?

Dacă omul ar reuşi de fiecare dată să găsească un echilibru în tot ceea ce face şi cum să-şi delimiteze priorităţi-le, eu cred că ar putea să-şi încheie fiecare zi cu zâmbetul pe buze mulţumit de faptul că a mai trecut o zi, iar mâine o să poată a o lua de la capăt fără a spune, of, iarăşi este dimineaţă şi am atâtea de făcut astăzi. Viaţa poate fi frumoasă dacă ştii cum să o faci astfel…

joi, 31 octombrie 2013

I'm in the middle of nowhere

De ce oamenii se schimbă aşa de mult în timp? De ce ne dezamăgesc şi nouă de ce ni se face silă când vedem aşa comportament? Îmi este silă...îmi vine să îmi bag degetele pe gât şi să vomit...să vomit tot ceea ce s-a întâmplat în ultimile 48 de ore...apoi să mă culc şi să mă trezesc în gând doar cu oamenii pe care îi iubesc. Să-i las dracului la o parte pe nenorociţi,..să uit de existenţa lor şi de faptul că i-am avut în preajmă. Să uit de faptul că i-am iubit şi pe ei cândva. Să uit că pe lumea asta există şi jeguri. Să îmi iau rezidenţă în wonderland şi să rămân acolo cât mai mut timp posibil. Sufletul meu paşnic a fost cotropit de scursuri. De oameni care îmi tulbură liniştea. De oameni care scot partea întunecată din mine. De oameni care mă deprimă. De toţi cei care îmi arată că viaţa are şi momente neplăcute. Se spune că fiecare va plăti pentru faptele lui...sper că aşa este şi că roata se învârte...aştept deznodământul...

sâmbătă, 5 octombrie 2013

De ce la ei se poate şi la noi nu?

M-am săturat să văd aceeaşi problemă dezbătută în fiecare zi peste tot. Îmi plac foarte mult câinii, am grijă atât de al meu cât şi de alţii care au nevoie, nu am nimic împotriva câinilor maidanezi, sunt împotriva eutanasierii lor în masă, poate aş fi de acord cu eutanasierea celor care fac rău, şi nu înţeleg de ce în ţările civilizate se pot găsi soluţii iar la noi nu?

În Germania, câinii fără stăpân sunt sterilizaţi gratuit de autorităţi, dar prezenţa lor pe străzi este un caz rar. Şi asta datorită unei legislaţii bine puse la punct. Persoanele care abandonează animalele pe străzi trebuie să achite amenzi usturătoare. În plus, în această ţară sunt foarte multe adăposturi pentru animale, atât private, cât şi de stat. Legislaţia este extrem de strictă şi în cazul proprietarilor de câini. Aceştia nu trebuie să îşi lase câinii nesupravegheaţi. În plus, este interzis accesul câinlor în parcurile pentru copii. În caz contrar sunt amendaţi. Fiecare proprietar de câine necastrat trebuie să achite, în fiecare an, la autorităţile locale, o taxă pentru fiecare exemplar pe care îl are în grijă.

În Spania, animalele fără stăpân sunt ţinute două săptămâni în adăposturile primăriei. Apoi, dacă nu sunt revendicate sau adoptate, ele sunt eutanasiate. În cazul în care ajunge într-un adăpost privat, câinele poate rămâne acolo, dacă nu este adoptat.

În Italia, stăpânii de animale sunt obligaţi prin lege să îşi înregistreze animalul, acesta primind un cod de identificare. Mai mult, câinii sunt trecuţi într-un registru naţional. Maltraterea şi abandonarea animalelor reprezintă infracţiuni.

În Polonia, câinii nu sunt eutanasiaţi, deşi reprezintă o mare problemă. Majoritatea adăposturilor sunt supraaglomerate, iar principala cauză pentru această problemă este faptul că polonezi care au câini nu îi sterilizează şi, astfel, se înmulţesc necontrolat.

Legislaţia din Bulgaria prevede ca organizaţiile pentru protecţia animalelor să ia maidanezii în adăposturi, să îi castreze, să îi deparaziteze şi să îi vaccineze împotriva rabiei. Apoi, câinii vagabonzi sunt daţi spre adopţie, timp în care sunt ţinuţi în adăposturi. Potrivit setimes.com, în Bulgaria, câinii nu sunt eutanasiaţi decât dacă sunt bolnavi sau agresivi.

Aceleaşi măsuri se aplică şi în Grecia, unde eutanasia nu este legală decât în situaţii speciale (câinele este bolnav sau agresiv). Dar, la fel ca şi în Bulgaria, adăposturile sunt supraaglomerate. Autorităţile elene se plâng că nu mai pot adăposti animalele fără stăpân din cauza lipsei de bani, generate de criza finaciară.

În Marea Britanie majoritatea familiilor au un animal de companie. Câinii maidanezi care sunt găsiţi, totuşi, pe străzi sunt ţinuţi în adăposturi, iar dacă în şapte zile nu sunt revendicaţi, sunt fie daţi spre adopţie, fie eutanasiaţi. Potrivit unui raport al Dog Trust, unul dintre cele mai importante ONG-uri care se ocupă de câinii din Marea Britanie, în 2008, din 96.892 de câini maidanezi adunaţi de pe străzi, au fost eutanasiaţi doar 6.710 (7%).

În Irlanda, câinii maidanezi sunt adăpostiţi şi eutanasiaţi în cazul în care proprietarii nu îi revendică în termen de 5 zile. În plus, în cazul în care un propietar nu îşi supraveghează câinele corespunzător, primeşte pe loc o amendă.

La noi nu se poate. Noi prindem câinii maidanezi în cel mai barbar mod şi îi aruncăm în adăposturi de unde nu mai permitem oamenilor să-i ridice. Dăm legi contra animalelor, nu ne mai pasă, ţara asta nu mai poate stoarce bani de pe urma câinilor maidanezi, gata, a murit un copil (dumnezeu să-l ierte), se face tam tam la TV, toată lumea vorbeşte despre problema câinilor maidanezi şi statul ia problema în mână. Dar cum? într-un mod barbar care îi face pe oamenii deţinători de animale responsabili ca mine să le fie scârbă. Scârbă de faptul că la noi nu se poate dar la alţii da...

sâmbătă, 14 septembrie 2013

Ordine şi Disciplină = ELVEŢIA

La cum este vremea afară şi la ploaia asta mocănească ce a început astăzi stau şi mă găndesc cu nostalgie la locurile frumoase pe care le-am vizitat în această vară. Fără să vreau pe primul loc persistă Elveţia. O ţară care m-a impresionat din primul moment. E drept că atunci când am aterizat la Basel în loc să ajung în Elveţia am ajuns din greşeală în Franţa, dar na, asta a dat savoare starului de călătorie.

Prietenilor mei biciclişti din ţară le-ar place să aibă şi aici parcări de biciclete acoperite şi să nu mai fie nevoiţi ca de fiecare dată să îşi lege bicicleta. Tot aşa cum mie mi-a făcut plăcere să văd că în restaurante sau în mijloacele de transport în comun m-aş putea duce cu Zorra (adică cu animale de companie). Să nu vezi mizerie, să nu vezi un moc de ţigare pe jos sau o coajă de seminţe, hmmm, poate fi enervant la un moment dat. Când te întorci dintr-o astfel de ţară îţi dai seama că totuşi oamenii pot trăi civilizat, sau mă rog, unii oameni.
Poate într-o bună zi o să mă apuc să scriu despre toate oraşele pe care le-am văzut în Elveţia. Dar da, mi-ar fi cam greu să le ierarhizez. Toate au fost frumoase şi m-au impresionat. Dacă până acum ţara mea de suflet era reprezentată de Germania, a fost incredibil să realizez că se poate să fi şi mai disciplinat de atât. Incredibil, în Elveţia nu am auzit nici măcar copii ţipând :) Când m-am întors şi am fost ousă în situaţia de a descrie Elveţia în cuvinte, am spus atât: ORDINE şi DISCIPLINĂ!!!
PS: o recomandare totuşi pentru posesorii de carduri ING, nu vă bazaţi că veţi găsi acolo un ATM să retrageţi bani...ING Elveţia a fost cumpărată acum vreo 2 ani de Julius Baer Group şi nu prea au ATM-uri, aşa că nu vă lăsaţi amăgiţi de consultanţii ING, ori plăteşti acolo peste tot cu card-ul ori pleci cu bani în buzunar.

Un pas înainte

Nu am mai scris de mult, şi nu, nu am făcut-o pentru că nu mai am nimic de zis, am făcut-o pentru că m-am concentrat pe cu totul şi cu totul alte lucruri mai frumoase. Acum că am trecut însă cu bine peste o nouă zi de vineri 13, mă cam doare sufletul să mă uit în urmă şi să văd cum oameni dragi din trecut se pot transforma în oameni pe care nu îi mai vrei în preajmă şi pe care nu îi mai cunoşti. Sunt şanse ca şi voi să vă fi săturat până peste cap de aceste replici şi totodată să fiţi şi voi conştienţi că în viaţa fiecăruia dintre noi au fost oameni pe care să nu-i mai vreţi aproape.

Slavă domnului că m-am deşteptat în ultimul an şi am scăpat de o parte din oameni. Oameni care nu m-au vrut aproape la bine şi la rău, oameni dispuşi să îţi facă rău în orice moment, oameni care nu pot să fie raţionali şi care nu îşi dau seama că prin acţiunile lor nu se distrug doar pe ei, dar sunt şanse mari să-i distrugă pe apropiaţii lor, pe cei care într-adevăr au făcut ceva cu viaţa lor. Se spune că atunci când primeşti o palmă să întorci şi obrazul celălalt. Eu însă mă întreb de câte ori să tot faci asta? Cât timp trebuie să treacă până când fiecare va plăti pentru acţiunile sale?

sâmbătă, 24 august 2013

Suflet de hârtie

Am o stare de spirit mai proastă decât este cazul, dar cu toate astea nu îmi e rău! Simt ceva ce nu cred ca am mai simţit demult, ceva care nu îmi dă chef de nimic! Sunt sigură că nu sunt eu! În ultima vreme porumbeii nu au mai venit la geamul meu. Le mai aud bătăile aripilor dimineaţa în jurul blocului, dar nu se mai opresc la mine la geam…nu, nu ştiu de ce au ales să facă asta…Trebuie să mai las calculatorul, petrec prea mult timp în faţa lui. Trebuie să nu mai adorm după unu noaptea şi să nu mă mai trezesc în fiecare dimineaţă la ora şase. Cât am fost în concediu mi-a lipsit vocea de la radio care îmi spune ştirile în fiecare dimineaţă…Mai nou oamenii mă întreabă: ce te doare?! ce ai? Plouă? te plictiseşti? Ca mai apoi să îmi spună : dormi, citeşte,fă-ţi unghiile, plângi, uită-te la un film, ieşi pe-afară, scrie, îndrăgosteşte-te…viaţa e făcută din atâtea şi atâtea...Mă umflă râsul măi Alice dragă atunci când îi aud. Când ai o stare proastă pur şi simplu o ai şi îţi este foarte greu să te mobilizezi. Hai măi că nu sunt eu unica ce are astfel de stări. Şi tu aveai astfel de stări când veneai la mine cu o casetă cu Iron Maiden, stăteai o oră cât o ascultam fără să scoţi nici un cuvânt şi apoi plecai acasă. Mai nou visez mult şi visez ciudăţenii. Oricine visează, în fiecare noapte. Uneori tuturor ni se pare că visele sunt ciudate şi că pot schimba ceva din viaţa noastră, alteori nu le dăm importanţă. Putem şi să visăm ceva ce urmează să se întâmple sau să avem impresia de deja-vu din cauza unui vis. În general visez chestii ciudate...nu neaparat scary, doar ciudate. Foarte rar însă mă visez într-un loc pe care îl cunosc şi are şi în vis acelaşi nume ca în realitate. De cele mai multe ori visez un loc cunoscut care se numeşte cu totul altfel, sau un loc ciudat care are numele unuia foarte, foarte cunoscut. Se fac foarte multe încurcături în visele mele de fiecare dată. Nici măcar ele nu sunt simple. Şi la fel, de cele mai multe ori pe mine mă visez chiar în pielea mea în vis, adică pe mine nu mă văd, doar pe celelalte persoane…De multe ori visez că sunt prinsă cumva între ficţiune şi realitate, între frumos şi sinistru...sau poate ăsta nu e vis…poate asta este realitatea mea…realitatea în care mă învârt în fiecare secundă…scurtmetrajul meu ratat…atacul meu de panică din fiecare zi…mai ştie dracu…cum pot să-mi iau un bilet să vin la tine…

miercuri, 7 august 2013

Cu paisprezece ani în urmă...

Am crescut într-o familie frumoasă şi fericita, crescută de părinţi cărora le mulţumesc pentru tot ce ne-au învăţat!
Ce am făcut acum paisprezece ani în 7 august...m-am pregătit să-mi iau rămas bun de la tatăl meu pentru totdeauna. L-am ţinut de mână şi i-am spus că locul în care se va duce nu este cel mai cumplit loc în care poate ajunge. I-am mai spus că acolo îl vor aştepta părinţii lui, plecaţi prea devreme dintre noi şi că nu va fi singur. Nu a durat mult şi de la o faţă plină de grimase şi de chin, atunci când am deschis ochii am văzut linişte şi împăcare.

Nu cred că este corect ca un tânăr de 22 de ani să treacă prin ce am trecut eu, cu toate astea mă bucur că am fost acolo. Mă bucur că l-am ajutat să facă ultimul pas. Că au trecut atâţia ani de atunci nu îmi vine să cred şi probabil nu îmi va veni niciodată. De fiecare dată când am nevoie de el este prezent în sufletul meu. Întotdeauna îmi voi aminti doar de lucrurile frumoase lăsându-le pe celelalte în sacul uitării...

Odihneşte-te în pace TATA, noi nu te vom uita niciodată!


duminică, 4 august 2013

Suflet de hârtie



O seară enervantă de vară…la fel ca majoritatea din această perioadă. Nu mai înţeleg ce se întâmplă cu lumea asta a noastră şi cu toate transformările climatice. E prea cald, pe bune. Prea cald şi aerul prea uscat. Să stai şi să te uiţi la frunzele copacilor minute în şir şi să nu vezi niciuna mişcându-se devine frustrant. Singurul lucru ce se mişcă în jurul meu este sunetul sirenelor de pe ambulanţă. Nu mai înţelegi dacă se aude în faţa ta, în spatele tău, în stânga sau în dreapta. Partea bună este că pe căldura asta fumez mai puţin…poate până la toamnă reuşesc să mă las. De când este aşa de cald dorm şi eu cu geamul întredeschis. Într-una din nopţile trecute, când prin fereastra deschisă intra obişnuitul sunet al concertului nocturn organizat de orchestra greierilor din faţa geamului meu, am remarcat evoluţia unui solist care în mod clar cânta la alt instrument. Am pus mâna pe ce mi-a ieşit în cale şi am întrerupt în câteva secunde prestaţia ţânţarului ce se chinuia să intre peste mine prin plasa de la geam. Mă enervează ţânţarii. Dar cel mai tare la ei mă enervează bâzâitul. Dacă ar aplica tactica: muşcă şi fugi ar trăi mai mult. Noapte, gânduri multe, greieri şi mai mulţi, nelinişti şi imagini demult apuse prin faţa ochilor. De multe ori lacrimi ce izbucnesc fără să îşi ceară voie din colţul ochilor. Sper să nu îşi mai facă apariţia atacul de panică. M-am săturat de el. De fapt eu iarăşi m-am săturat de toate. Mă tem că mi-ar face plăcere să mă alătur ţie cât de curând. Te-am văzut astăzi din tramvai. Stăteai şi îmi făceai cu mâna…de ce nu mai vii la mine? De ce nu ai urcat în staţia următoare? Ţi se pare că sunt într-o pasă prea bună şi nu este momentul să mă deranjezi? Eşti naiv…sincer îţi spun. M-am plictisit în staţia de tramvai treizeci de minute aşteptând numărul şase. Te-am chemat. Te-am implorat să vii şi să îmi ţii companie. V-am luat la rând pe toţi dar eraţi ocupaţi probabil. Vă durea în cur că am nevoie de voi. Am învăţat cândva, demult, poate chiar prea demult, ceva foarte important: perceperea sunetului prin imagini, sau a imaginilor prin sunete. Bine că exista din fericire muzică adevărată, pe care ascultand-o nu este suficient doar să o auzim, eu una, cu ochii sufletului, o pot transpune în imagini, pot colinda pretutindeni, peste timp şi spaţiu. Fizic pot fi în mijlocul stadionului, dar sufleteşte pot fi în cu totul şi cu totul alte locuri. În momentul în care fizic suntem în acele locuri, timpanele sufletului ne vor transpune în muzica respectivă, o vom auzi la intensitatea pe care o vrem noi, o plutire de taine, de gesturi şi clipe unice, momente de trăire lină, lacrimi izvorâte din nimic. Am ieşit să mă plimb. Las noaptea să mă cuprindă şi să-mi aline gândurile. O să mă plimb până o să cad de somn şi nu o să mă mai trezesc dimineaţa la cinci. De ce vin mai puţini porumbei la geam? I-ai luat şi pe ei cu tine? Mda…poate ai şi tu nevoie de ei…

marți, 30 iulie 2013

Peste 90 de minute intense cu Rammstein

Am ajuns la ora 18 la Romexpo  reuşind să ne agăţăm de gardul din faţa scenei. Toate bune şi frumoase până aici. Eu una nu mi-am părăsit gardul nici un minut. Câldură mare şi tot mai multă lume şi-a făcut apariţia. Şi totuşi, neamţul e neamţ, iar când ceasurile au arătat 21:20, când pe scenă au intrat cei de laRammstein, cel mai aşteptat concert al festivalului, toată lumea a uitat de neajunsuri, de cozi, de sete sau de foame. Cel puţin cei care au avut privilegiul să se afle la zona Golden, pentru că la Normal Circle pot doar să bănuiesc că abia dacă s-au distins nişte siluete pe scenă. Pentru a doua oară în ţara noastră, trupa germană şi-a aşteptat fanii cu un show exploziv atât la propriu, cât şi la figurat. Prima piesă pe care au cântat-o a fost “Ich tu dir weh”, iar fanii s-au dezlănţuit de la început. În 2010 i-am văzut de la normal circle şi mi-am promis că data viitoare  o să-i văd de la golden, adică din faţa scenei.
Scena a luat foc în adevăratul sens al cuvântului, astfel, la căldura nebună de afară s-a mai adăugat şi căldura de pe scena Rock the City, Rammstein fiind o formaţie recunoscută pentru efectele pirotehnice dintre cele mai diverse, cu care şochează mereu, atrăgând deopotrivă critici, dar mai ales admiraţie. Pentru cei care au reuşit să vadă bine show-ul, efectul "wow" şi-a spus cuvântul. Efectele pirotehhice binecunoscute, carisma solistului, ritmurile pline, apariţiile lor extravagante au transpus publicul într-o altă dimensiune, cea a muzicii, acolo unde nu există bariere. Cei prezenţi au rezonat la unison cu trupa de pe scenă, le-au oferit aplauze şi i-au aclamat. Nu au lipsit din program piese precum “Feuer Frei”, “Du Hast” sau “Ich Will”, iar eu am înnebunit de fericire când i-am ascultat live cântând "Ohne Dich", piesă pe care nu au cântat-o în 2010, iar mai apoi, bis-ul pe care l-au oferit publicului a fost compus din “Mein Hertz Brent”, “Sonne” şi“Pussy”. La final, membrii formaţiei au surprins plăcut încă o dată, salutând în limba română, spunându-le fanilor că îi iubesc şi făcând o plecăciune în faţa lor, un gest poate puţin neaşteptat din partea unei trupe germane. Totuşi, se pare că membrii trupei şi-au dezvăluit şi partea sensibilă.
Un concert Rammstein este greu de povestit, pentru că la ei totul este impresionant, de la lumini, la efecte vizuale, muzică şi costume, rezultatul fiind unul spectaculos de care tinzi să devii dependent. Rammstein au prezentat mai mult decât un concert, au pus în scenă un show în care fiecare îşi joacă perfect rolul, un show demn de stilul muzical pe care îl abordează: industrial metal. Un show în faţa căruia, din punctul meu de vedere nu ai ce comenta...eu acum ăl aştept cu nerăbdare pe următorul, oriunde va fi el...addicted to Rammstein...

miercuri, 24 iulie 2013

Suflet de hârtie

Habar nu ai ce greu îmi este să intru în casa copilăriei mele şi să stau în camera unde am crescut. De ce nu vii astă seară să îţi povestesc cum m-am simţit atunci când am stat minute în şir holbându-mă în direcţia în care tu ţi-ai petrecut ultimile clipe. Vorbesc singură şi aprind ţigare de la ţigare iar tu nu vii. Te-ai supărat pe mine şi nu mai vrei să mă asculţi. Of, am obosit iarăşi de tot şi de toate chiar şi atunci când îmi este bine. Mda, nu ştiu ce să fac…poate să mă bag în pat şi să mă chinui să adorm. Ciudată’I viaţa asta, nici nu mai ştiu ce să cred. Ce să mai cred oare că mi-a pregătit mie EL? Nu-mi pasă…mă bag în pat chiar dacă mă doare sufletul…Hmm, respiraţia ta mă scoate din minţi. Aşa de rece şi totodată aşa de plăcută. Mă bucur că ai venit totuşi lângă mine, mi-ai lipsit. Da, am fost în oraşul nostru natal şi mi-a părut rău că nu ai fost cu mine, mi-ar fi plăcut să ne plimbăm de mână pe stradă. Nu, nu am avut curajul să mă duc în locul acela pe deal şi nici la tine la cimitir. Nu mai am ce să fac acolo. Tu nu eşti în niciunul dintre aceste locuri. Eu cum sunt? Cred că sunt bine, chiar dacă nu sunt întotdeauna convinsă de asta. Da, am mai auzit asta “Să nu alergaţi la cei ce vorbesc cu morţii, la vrăjitori să nu umblaţi, să nu vă întinaţi cu ei” (Levitic 19:31). Şi iarăşi: ,,Barbatul sau femeia de vor chema morţii sau de vor vrăji, să moară neapărat; cu pietre să fie ucişi” (Levitic20:21). Eu cum ar trebui să sfârşesc pentru că vorbesc cu voi? Haha, nu râde, ştii că mă doare în cot.

Hai lasă, se mai şi spune că, dacă atingi cadavrul cuiva care ţi-a fost drag, nu vei mai avea vise legate de el. Asta ar fi nasol pentru mine, să nu mai am vise cu voi. Eşti pus pe şotii noaptea asta, s-a întâmplat ceva acolo? Da măi, eu ştiu că cei morţi sunt doar invizibili şi nu absenţi. Doar că mai tragi şi tu chiulul câteodata şi mă laşi singură să îmi fac de cap. Ce vrei să îţi spun despre mine? Tu doar ştii totul pentru că mă vezi în fiecare secundă. Cum a fost ultima perioadă? Sinceră să fiu a fost cam stranie, cam haotică şi m-a tras iarăşi puţin în jos. Nu, stai liniştit, de data asta m-am ridicat mai uşor pentru că nu aveam încotro. Nu, nu a fost ca atunci când, brusc, ceva m-a tras repede, repede înapoi până când m-am întors în corpul meu. Am început să simt din nou durerea. Ştii bine că atunci am început să plâng. Paramedicii au încercat să mă consoleze şi să vorbească cu mine. Ei nu ştiau motivul pentru care plângeam. Am plâns şi pentru că nu am vrut să mai vin înapoi, îmi era bine acolo aproape de voi. Am încercat chiar să închid ochii pentru a mă întoarce acolo, dar nu a mers. Tu ştii că de atunci nu mai am nici o teamă legată de viaţa de apoi. Aşa cum o spun de fiecare dată, din punctul ăsta de vedere sunt o privilegiată, am suflete dragi în ambele lumi…Cât e ceasul? O, doamne…e dimineaţă şi o să plec la servici având în cap faptul că moartea este un fenomen căruia nu i se poate sustrage nimeni din lumea pământeană…halal zi…o să trebuiască să-mi sun iarăşi terapeutul…

sâmbătă, 13 iulie 2013

A trecut un an...

A trecut un an de când a fost ziua de vineri fucking 13 iulie 2012. O zi care mi-a dereglat feng shui-ul cum nu credeam că este posibil să se întâmple vreodată. O zi de care probabil o să-mi amintesc o viaţă. O zi care m-a aruncat pe un drum nou şi neaşteptat. Dar am trecut peste. Am cunoscut oameni extraordinari şi am petrecut mult timp cu prieteni buni care s-au bucurat că m-am întors acasă.

Nu mă laud cu prea multe realizări fantastice în acest an, a fost un an de acomodare, dar mă laud cu faptul că am fost puternica. Am avut puterea să o iau din nou de la capăt şi să nu mai nutresc sentimente negative pentru cei care m-au rănit. Nu mai adorm cu lacrimi în ochi şi am început din nou să râd cu poftă. Încă mă gândesc la cei dragi mie care îmi sunt departe. Cu toate acestea, mi-am făcut planuri noi, le-am lăsat de-o parte pe cele vechi şi sper ca oamenii care sunt în viaţa mea acum să rămână cât mai mult şi să mă respecte măcat atât pe cât o fac şi eu.

Şi culmea, încă nu m-am certat cu EL, nu i-am reproşat nimic din ceea ce mi-a făcut. Mă gândesc de fiecare dată că EL pune multe în spinarea celor care pot să care şi nu în spinarea celor slabi, dar cu toate acestea cu siguranţă roata se învârte şi la un moment dat cu siguranţă fiecare va plăti cu vârf şi îndesat pentru ceea ce a făcut. Eu aş vrea să cred că în calea mea vor apărea doar momente frumoase şi nu mai grele decât până acum. Sunt şi eu un om care nu cere altceva decât să fie lăsat în pace ca să-şi continuie drumul de acum înainte...un drum la marginea căruia ar fi frumos să răsară indicatoare de atenţionare în privinţa oamenilor...

marți, 25 iunie 2013

Tăceri stânjenitoare

Sunt momente în viaţă când tuturor ni se întâmplă să fim prinşi în mijlocul unei situaţii încărcate de o tăcere stânjenitoare, când niciun cuvânt nu se doreşte a fi rostit, iar privirea, fără să vrem asta în mod special, nu se ridică din farfurie.

Se spune că „adevărata prietenie este aceea în care tăcerea nu stânjeneşte”, aşa că încercaţi să vă înconjuraţi de oameni în preajma cărora nu este nevoie de cuvinte, când poate fi suficientă o simplă privire sau atingere şi astfel sunt evitate tăcerile stânjenitoare.

Cu siguranţă, fiecăruia dintre noi i s-a întâmplat să fie nevoit să participe la un moment dat la o cină unde nu dorea, de fapt, să fie, în preajma unor oameni pe care nu voia în mod special să-i revadă. Dacă tot sunteţi nevoiţi să treceţi prin aşa momente, încercaţi să priviţi de fiecare dată lucrurile dintr-o altă perspectivă, una mai simplă în care să luaţi lucrurile ca atare şi să vedeţi partea frumoasă care există totuşi aproape de fiecare dată.

Pentru aceste momente au fost inventate discuţiile lejere, când nu trebuie decât să pui întrebări uşoare la care răspunsul va veni neîntârziat la fel de uşor, iar până la urmă, s-ar putea să şi zâmbeşti în timp ce îţi savurezi desertul.

Facerea de bine

Sunt şanse mari ca ceea ce spun acum să fie considerate vorbe spuse la nervi, dar nu este chiar aşa. Sunt constatări dureroase despre ceea ce se întâmplă în România. Nu trece săptămână să nu vezi oameni în stradă care protestează pentru ceva, de cele mai multe ori făcând-o degeaba.

La fel sunt oameni care se străduie să facă bine şi să demonstreze autorităţilor că sunt şi alte soluţii faţă de acelea pe care le iau ei în anumite privinţe. Cu ce se aleg aceşti oameni în schimb? Cu nervi şi cu dureri de cap, pentru că nimănui nu-i pasă de ceea ce este omenesc şi ceea ce înseamnă tratament uman aplicat asupra a tot ceea ce ne înconjoară. Am întâlnit la noi o serie de oameni, recunosc că în mare parte sunt de sex feminin, care privesc problema animalelor comunitare şi vor la fel de bine ca mine să schimbe lucrurile. Nu suntem noi cei deplasaţi sau care vrem lucruri supraomeneşti, vrem doar să trăim în armonie cu tot ceea ce este în jurul nostru şi să demonstrăm pas cu pas că într-adevăr „omul” este o fiinţă superioară care poate schimba lucrurile datorită faptului că noi gândim. Tragedia noastră este însă că ne chinuim degeaba, nimănui nu-i pasă. Nicio persoană dintre cele care pot schimba ceva nu o fac. Mă tot întreb dacă nu le pasă, vor doar să rezolve problema în felul lor sau sunt pur şi simplu insensibili la tot ceea ce este în jurul nostru.

Este o vorbă românească în legătură cu „facerea de bine”, o ştim cu toţii, nu?

marți, 11 iunie 2013

La un ceai cu Pavel Parfeni...



Chiar dacă nu cunosc foarte multe despre lumea muzicală din Moldova, însă, am început încet, încet să descopăr oameni noi şi talentaţi cu care fără să vrei ajunge să îţi facă mare plăcere să stai de vorbă şi să descoperi că în afară de talent majoritatea sunt şi oameni care au grijă de ei şi încearcă pe cât le permite timpul să aibă activităţi diverse pe lăngă activitatea lor de bază.

În această lună am stat de vorbă cu Pavel Parfeni şi am descoperit cu plăcere că şi el face parte din categoria bărbaţilor care au descoperit că a găti nu este foarte complicat şi adoră să facă experimente în bucătorie. A fost nevoit să înveţe să gătească prezentând o emisiune TV, a gătit în fiecare dimineaţă şi astfel a descoperit că îşi poate face chiar o pasiune din această artă „a început să îmi placă să gătesc foarte mult şi chiar să fac experimente culinare”.

Încercând să aflu cât mai multe de la Pavel, am stat cu el de vorbă şi am aflat că din punct de vedere culinar, un artist este privilegiat şi există anumite momente în care el îşi poate permite să mănânce ce vrea şi când vrea, mai ales înainte de un show pentru care trebuie să îşi elibereze adrenalina. Ceea ce a învăţat el este că niciodată nu trebuie să treacă peste micul dejun. Nu mănâncă ceva anume în fiecare dimineaţă, dar cu siguranţă mănâncă ceva şi încearcă să fie cât mai echilibrat şi să-i ofere organismului toată energia de care are nevoie pe  parcursul zilei. Mi-a spus că „un măr mâncat dimineaţa te trezeşte mai bine decât o cafea, iar un măr mâncat oricând în timpul zilei este o porţie de sănătate de care ar trebui să beneficiem toţi”.  Ştie că nu toată lumea consumă multe lactate, poate bărbaţii mai puţin decât femeile, dar el de fiecare dată consumă lactate cu mare plăcere şi simte cum organismul lui este mulţumit şi asimilează tot ceea ce primeşte. La masa de prânz îşi potoleşte foamea cu ceva gustos, iar la masa de seară nu mănâncă niciodată prea mult pentru a nu-şi stresa organismul pe timpul nopţii.

 „O cafea naturală dimineaţa, un mic dejun consisten şi vei fi pregătit pentru toată ziua.” – Pavel Parfeni
Mănâncă fructe proaspete, legume, bea multă apă şi îşi hidratează în fiecare zi foarte bine organismul „eu simt foarte bine gustul apei şi apa mea plată preferată este Borsec, deoarece pentru mine este foarte importantă apa pe care o beau”. Mi-a spus zâmbind că anul acesta, fructele pe care nu a vrut să le rateze în sezon, au fost căpşunile, pentru care a făcut aproximativ 15 drumuri la piaţă „anul trecut am fost tare ocupat şi am ratat perioada, dar anul acesta am încercat să recuperez şi să mănânc cât mai multe căpşuni, chiar dacă asta a însemnat să fac multe drumuri la piaţă”.

Ajungând şi la raionul condimente  am aflat că nu dă la o parte niciodată sarea şi piperul, iar condimentul lui preferat este busuiocul. Nu mănâncă foarte iute, dar savurează de fiecare dată gustul bine definit al bucatelor. Dacă vrei să îl răsfeţi cu o băutură, trebuie să ai grijă să fie un vin alb bun şi momentul să fie potrivit. Bea mult ceai, ceai negru cu lămâie, ceai de plante şi savurează fiecare ceaşcă. Îi place şi berea servită în perioada călduroasă a anului, dar nu-i place să bea Martini.

În această perioadă alergând de la un concert  la altul şi apoi în studioul de înregistrări, nu mai reuşeşte să aloce mult timp acestei pasiuni, dar ea se păstrează, şi atunci când apucă, nu ratează momentul. Când am ajuns să vorbim despre reţeta care lui îi face mare plăcere să o gătească şi care de fiecare dată este la final tare gustoasă, mi-a povestit cum pregăteşte „Julien cu piept de pui şi ciuperci. Ingredientele pe care îmi place cel mai tare să le combin sunt: ciuperci, măr şi carne de pui. Astfel combinaţia mea perfectă se transformă într-o mâncare delicioasă, la care îmi pun amprenta punând o frişcă cu 35% grăsime care să-i dea o consistenţă deosebită”.  Nu îşi imaginează o masă gustoasă care să nu conţină carne, dar o preferă pe cea de pui datorită gustului şi al proprietăţilor sănătoase pe care le are.

Adoră să-şi anunţe mama sau bunica atunci când ştie că peste câteva ore va ajunge acasă  la Orhei şi ştie că de fiecare dată îl vor aştepta cu o porţie gustoasă de „pelimeni” făcuţi în casă „atunci când mă gândesc cu drag la gustul copilăriei de acasă, pentru mine acest gust este cel al pelimenilor”. Prin toate locurile pe unde a umblat a încercat toate bucătăriile şi a savurat totul de fiecare dată fără să refuze ceva, lăsându-se impresionat de fiecare gust al bucatelor. A încercat şi mâncăruri mai deosebite şi din tot ce a gustat nu a rămas deloc impresionat de scoici şi chiar le-a adăugat pe lista ingredientelor care nu îi plac, la fel cum a adăugat şi pizza pe care o alege niciodată ca fiind prima variantă la masă.

Atunci când îl asculţi pe Pavel vorbind despre alimentaţie şi despre modul lui de viaţă ajungi să realizezi că tot efortul depus de un artist şi pentru toată alergătura pe care este nevoit să o facă trebuie să fie foarte echilibrat. El acum nu are timp să meargă la sală şi să facă foarte mult sport, dar tot ceea ce face îl ajută să fie într-o formă cât mai bună „eu măcar vreau să cred că trăiesc sănătos şi chiar mă simt bine în pielea mea”.
Indiferent de moment şi de locaţie, felul în care reuşeşte să se recupereze sau să se pregătească pentru un spectacol ca să fie într-o formă cât mai bună, este dormind şi odihnindu-se cât mai mult, chiar dacă asta înseamnă să rateze vizitarea multor locuri frumoase „terapia prin somn funcţionează la mine de fiecare dată”.
Toţi bărbaţii cu care am discutat despre alimentaţie până acum au spus într-un anumit moment că trebuie să fie cât mai echilibraţi ţi, să nu exagereze niciodată cu nimic, dar că îşi pot permite câte puţin din fiecare. Poate asta ar trebui să ne demonstreze şi nouă femeilor că nu întotdeauna trebuie să fim perfecte şi să renunţăm la plăcerile gustoase ale vieţii când în schimb ar trebui să fim cât mai echilibrate?

Un mic detaliu care mi-a plăcut la Pavel şi pe care el l-a scos în evidenţă a fost faptul că el în ultimii patru ani a reuşit să înveţe limba română, pe care o vorbeşte bine şi pe care alţii în zeci de ani nu au reuşit (sau nu au vrut) să o stăpânească, merci Pavel Parfeni pentru ca mi-ai demonstrat că totuşi se poate J
 „În modul meu de viaţă este imposibil să am o dietă anume, dar mă strădui să fie unul cât mai sănătos de fiecare dată” – Pavel Parfeni

La un ceai cu Octavian Ţâcu...



 La mijlocul anilor ’90 când urmăream ştirile sportive, inclusiv lumea boxului, am aflat de pugilistul  devenit deja campion, Octavian Ţâcu, basarabeanul student la Iaşi care făcea performanţă, ca peste 15 ani să vin eu în Basarabia şi să-l descoper pe acelaşi Octavian Ţâcu, de această dată în calitate de istoric, cercetător-coordonator la Institutul de Istorie, Stat şi Drept al Academiei de Ştiinţe din Moldova şi conferenţiar universitar la  Facultatea Istorie şi Relaţii Internaţionale, Universitatea Liberă Internaţională din Moldova. Dacă stau şi mă gândesc bine care a fost materia mea preferată în şcoală, îmi aduc aminte cu plăcere orele de istorie şi profesorul mult prea exigent pe care l-am avut în liceu, iar acum  stau gândindu-mă ce noroc au studenţii de la ULIM cu Octavian Ţâcu ca profesor. Octavian chiar dacă are programul foarte încărcat, şi-a făcut timp de un ceai, spre surprinderea mea, unul de muşeţel şi am discutat pe larg despre cum se formează atitudinea unui om de la vârste fragede în ceea ce priveşte modul de alimentaţie. Am descoperit cu o adevărată plăcere încă un bărbat ce are grijă de  alimentaţia şi sănătatea lui şi a familiei. 

El a avut o experienţă sănătoasă din familie şi a început şă înveţe cât este de benefic micul dejun, ce bine este să-ţi începi ziua cu bucate gustoase în farfurie şi cât de mult te poate ţine în formă această masă până la orele prânzului. Peste prânz nu sare niciodată, mai ales acum când îşi poate face programul după cum vrea fără să mai aibă restricţii cum avea atunci când făcea sport de performanţă şi mănâncă întotdeauna cu plăcere ciorbe, mai ales cele gustoase pregătite acasă de soţia lui. Mi-a spus cât de bine i-a rămas în minte „zeama pe care o făcea bunica mea, de cele mai multe ori din carne de porumbel, cu care mă hrănea când eram mic, mi-a rămas până acum printre preferinţele culinare care îmi amintesc de copilărie”

În fiecare zi s-a obişnuit să bea o lingură de ulei, din in, de susan sau de măsline înainte de mese. Soţia lui este cea care are grijă de această alternanţă şi să-i amintească uneori că a uitat să le ia.  Mi-a vorbit foarte frumos despre faptul că nimeni nu-l cunoaşte mai mult decât soţia lui în materie de preferinţe culinare. Eu una aş spune că asta înseamnă să-ţi găseşti jumătatea şi să trăieşti o viaţă fericită alături de ea. Au un copil, Andrei, pe care l-au obişnuit de mic cu acelaşi mod de viaţă sănătos deoarece spune el „am fost şi sunt o persoană foarte echilibrată”.

După ce a ajuns la Iaşi la facultate a fost nevoit de împrejurări, ca orice student de altfel, să înveţe să gătească şi a devenit preferatul colegilor „am învăţat să gătesc ciorbe, anumite feluri de mâncare destul de rudimentare, dar foarte gustoase. În America cât am fost mi-am amintit cum făceau părinţii, m-am învăţat şi am descoperit că pot să fac mămăligă, peşte prăjit, friptură, să pregătesc carnea la grătar şi frigărui, iar prietenii mei din America s-au obişnuit să vină vinerea să mănânce cu toţii şi să-mi ceară mămăligă”

A făcut foarte mult sport, în mare parte din timp, sport de performanţă şi a devenit propriul stăpân pe viaţa lui. Mi-a spus că „omul în loc să se descopere pe sine stă şi se îndepărtează de propria fiinţă, fuge de sine. Datorită sportului am fost nevoit să mă cunosc, fiecare muşchi, celulă, moleculă pentru a putea şti capacităţile de reacţie şi acţiune, pot spune că am ajuns să mă cunosc şi să  mă controlez pe sine total. Atunci când faci box, tu trebuie să te poţi controla şi să te programezi pentru a da randament pentru performanţă. Căutarea de sine este explicaţia armoniei şi fericirii în general”.
Atunci când a început să-mi povestească ce înseamnă viaţa unui sportiv, care este modul de alimentaţie pe care a fost nevoit să-l adopte şi de care nu s-a putut dezice niciodată, îmi pot imagina doar ce înseamnă să ai un scop de la care nu trebuie să te abaţi şi ce înseamnă ca un om să fie implicat o sută de procente asupra a ceea ce face. Octavian a reuşit o bună bucată din timp să fie atât un sportiv de performanţă cât şi un viitor istoric. A făcut parte din prima generaţie de studenţi basarabeni care a ajuns după anii ’90  la studii în România şi îşi aduce aminte şi acum cu plăcere de acea vreme şi de bunătatea cu care au fost primiţi studenţii de peste Prut.

Partea bună este că ceea ce a învăţat atunci şi toate obişnuinţele lui au devenit un mod de viaţă care îl ajută şi în momentul de faţă „dacă acum 15 ani eram nevoit să dorm la prânz ca să fiu pregătit pentru antrenamentul de după-masă, acum nu mai vreau să sar peste acest somn sănătos care mă pregăteşte atât fizic cât şi psihic pentru a doua jumătate a zilei când trebuie să dau acelaşi randament ca şi de dimineaţă. Eu chiar nu pot trece peste masa de amiază, îmi sună un clopoţel care îmi spune că trebuie să mănânc, s-a format un reflex în timp de care nici să vreau nu mă pot dezobişnui„.

Preferă mâncarea cât mai bio şi nu este adeptul condimentelor în mâncare „nu îmi place piperul, nu obişnuiesc să pun sare în mâncare şi prefer să simt gustul tuturor ingredientelor din farfurie. Eu sunt nepretenţios la mâncare, îmi plac foarte mult legumele şi mănânc garantat o dată pe săptămână peşte”. Nici măcar facultatea din România nu l-a învăţat să bea cafea, nu a făcut-o niciodată la fel cum nici nu a fumat. Bea în schimb multe ceaiuri, în mare parte din plante. 

Dintre toate bucătăriile pe care le-a încercat în călătoriile lui, pe primul loc se află şi acum bucătăria japoneză „îmi place tare peştele crud şi chiar faimosul lor saki”. Pe locul doi în topul lui se află bucătăria ucraineană, datorită renumitului borş şi a bucatelor din carne, ca pe locul trei să se afle bucătăria italiană. Atunci cănd l-am întrebat care a fost cel mai atipic lucru pe care la mâncat mi-a spus cu nonşalanţă că „am mâncat carne de şarpe într-o bucătărie vietnameză, am mâncat broaşte şi am făcut-o conştient, nu am comandat eu, dar am vrut să gust şi am făcut-o ca mai apoi să constat că au fost tare gustoase”

„Fac şi acum sport de 3 ori pe săptămână, joc fotbal, merg la sală să mă antrenez la box si merg la saună. Îmi place să îmi menţin formele şi eu fac parte din categoria boxerilor care au lăsat sportul de performanţă în urmă şi totuşi nu m-am îngrăşat. Cei care mă cunosc spun că arăt acum mai bine decât atunci când făceam sport, iar eu fizic chiar mă simt mai bine acum decât atunci”, dacă stai aproape de Octavian este imposibil să nu realizezi că are perfectă dreptate când spune asta.

Viaţa de sportiv văzută la televizor poate părea simplă, dar atunci când aflii toate detaliile despre cum se desfăşoară ea şi care sunt sacrificiile personale pe care şi le asumă sportivii îţi dai seama că nimic în viaţă nu este uşor, iar ca să reuşeşti trebuie să te dedici scopurilor propuse. Octavian a trecut dintr-o dimensiune în alta, de la viaţa de sportiv la cea de profesor universitar „dacă eu aş ajunge cândva să cunosc şi să fac istorie aşa cum am facut box, m-aş simţi şi mai fericit. Vreau şi pot să fac multe lucruri, iar de obicei de ce mă apuc îmi iese bine”. Eu aş spune că a trecut cu succes dintr-o etapă în alta şi acum îşi poate împărtăşi experienţa şi cunoştinţele cu toţi studenţii lui. Cu cât stai mai mult de vorba cu Octavian şi cu cât ajungi să îl cunoşti mai bine, cu atât îţi dai seama ce recunoscător trebuie să fii pentru că în viaţă întâlneşti astfel de oameni care prin muncă şi voinţă au reuşit să îşi împlinească visele chiar dacă sunt din domenii aparent diametral opuse.

„Casa bunicii şi a părinţilor înseamnă pentru mine belşug” Octavian Ţâcu

La un ceai cu Ion Vîsoţchi...



Când stai de vorbă cu un absolvent al Academiei de Poliţie te aştepţi să primeşti răspunsuri stricte şi rigide, să simţi în glas ordine şi disciplină. Atunci când am stat de vorbă însă cu Ion Vîsoţchi, am descoperit un bărbat care mi-a vorbit cu mare drag despre nutriţie, sport şi sănătate. Chiar dacă este absolvent al unei astfel de şcoli, el nu-şi practică meseria pe care i-o impune statutul de ofiţer, ci este un antrenor, instructor, membru al federaţiei de body building, candidat maestru la judo si sambo, care acum îşi dedică timpul instruind persoanele ce-şi doresc un mod de viaţă sănătos, ajutându-le să-şi asigure o viaţă echilibrată prin mişcare, alimentaţie şi gândire liberă.

Percepţia lui asupra vieţii este una foarte pozitivă, o stare pe care ţi-o impune atunci când stai în preajma lui, chiar dacă nu vrei întotdeauna asta, un om care are darul de a te încărca pozitiv în orice moment al zilei, lăsând după el o stare de bine şi de linişte.Ion îmi spunea că fiecare zi începe cu un terci gustos şi diferit de fiecare dată, iar ziua nu se termină până nu au fost mâncate trei mese care să conţină toată gama de proteine, vitamine şi nutrienţi de care are nevoie organismul „de dimineaţă organismul absoarbe tot ceea ce are nevoie, datorită lipsei consumului de alimente timp de cel puţin opt ore pe timpul nopţii şi, din acest punct de vedere micul dejun reprezintă cea mai importantă masă a zilei. La orele prânzului este indicată o masă cu cel puţin două feluri de mâncare. Întotdeauna ridică-te sătul de la masă dar nu pleca niciodată cu stomacul arhiplin, apoi aşteaptă seara când poţi mânca liniştit o salată cât mai simplă, cât mai bio fără grăsimi şi cu cât mai puţine condimente pentru  a nu strica gustul legumelor”, astfel el reuşeşte ca în fiecare zi să-i dea organismului lui tot ceea ce acesta are nevoie. Totuşi spune că „la dejun fiecare se poate şi chiar trebuie să vă desfătaţi cu ceva bunişor, o prăjitură sau o bucăţică de ciocolată fără să vă fie frică că vă veţi îngrăşa. Toată energia acumulată va fi folosită cu succes de către organism pe parcursul întregii zile şi în plus va contribui la crearea unei dipoziţii foarte bune de dimineaţă. Aşa că pot afirma cu siguranţă că ziua bună începe cu ceva gustos în farfurie”.  

A practicat yoga, face mult sport şi mănâncă sănătos, dar nu exagerează niciodată cu una dintre ele. A ajuns cu scepticism la un maestru yoghin atunci când a avut anumite probleme de sănătate, dar a plecat de acolo cu o practică bine învăţată şi asumată pentru tot binele pe care i l-a făcut, practicând şi acum cu convingere anumite asane. Atunci când lucrează cu cineva la sală, încearcă să nu se implice foarte mult în convingerile practicantului şi să-i impună brusc un anumit program „cu fiecare persoană cu care lucrez încep prin a lua-o ca atare fără să-i scot în evidenţă anumite defecte sau doar lucrurile bune pe care le are. Îi primesc pe toţi ca pe nişte oaspeţi dragi. Fiecare om cu care lucrez e foarte important, de aceea chiar din start încerc să aflu cu ce trăieşte fiecare om, ce scopuri şi aspiraţii are şi în dependenţă de acestea eu iau decizii potrivite lor. Uneori sunt impus să caut metode ieşite din pătrat pentru a scoate omul din zona sa de confort şi a-l determina să se dezvolte. Fiecare succes este succesul meu care mă inspiră să fac lucruri şi mai măreţe. Cu omul întotdeauna este cel mai greu de lucrat, omul este fragil şi echilibrul său se poate distruge foarte uşor. Îmi asum întotdeauna responsabilitatea lucrurilor pe care le spun şi le sugerez, asta datorită principiului meu fundamental care este acela de a nu face rău nimănui”.

Familia lui, adică soţia şi cei doi copii sunt obişnuiţi cu acelaşi mod de viată şi li se implementează constant ideea de a trăi cât mai sănătos. Mi-a plăcut foarte tare percepţia lui asupra educaţiei copiilor şi felul în care nu le impune restricţii dar le sugerează ceea ce este bine să facă şi cum să trăiască „una dintre cele mai eficiente metode de a ajuta copii să adopte un mod de viaţă sănătos este să le fii un model demn de urmat.  Sfatul meu pentru cei care doresc să-şi întemeieze o familie este să se pregătească moral pentru  toate obstacolele, responsabilităţile şi grijile care vor veni cu timpul. Trebuie să ne dezvoltăm constant pentru ca în momentul naşterii copiilor să ajungem la acel nivel care ne-ar permite să-i educăm astfel încât să nu regretăm ulterior că nu suntem la nivelul aşteptărilor lor. Ei trebuie crescuţi în armonie şi ar fi bine să înveţe obiceiurile bune direct de la părinţi.

După părerea lui, una avizată aş spune eu, este foarte important ca fiecare dintre noi să facem cel puţin trei ore de mişcare pe zi şi să nu ne dăm niciodată înapoi de la statul în aer curat, de la o plimbare în natură şi de la combinarea activităţii spirituale cu cea fizică, totul susţinut de o alimentaţie sănătoasă „eu am făcut un fel de experiment şi am simţit pe propria-mi piele cum oxigenul are o foarte mare putere asupra vieţii noastre, eu mă liniştesc foarte bine atunci când văd natură respirând în jurul meu şi asta în mare parte datorită faptului că organismul uman se hrăneşte cu aproximativ 17 kg de oxigen pe zi”.

Ceaiurile de ierburi  sunt preferatele lui, dar nu dă la o parte nici o cafea naturală bună, de care mi-a spus că nu se va dezice niciodată, în schimb nu fumează şi nu consumă constant băuturi alcoolice, exceptând desigur un vin bun de casă din Moldova, “ ierburile pentru ceai nu trebuie cumpărăte din farmacii, ci pot fi culese direct din natură. Obiceiul de a culege plante poate deveni o adevărată tradiţie de familie, iar ceaiul va purta o încărcătură emoţională aparte şi amintirea caldă a timpului petrecut cu întreaga familie.  Ierburile ocupă un loc de frunte într-o dietă. După prânz e foarte plăcut să savurezi un ceai aromat”.   

Cea mai gustoasă masă pentru el este atunci când are în faţă “salată”, de orice fel şi în combinaţii cât mai diverse. Nu este adeptul monotoniei culinare, singura mâncare pe care o poate mânca la nesfârşit fiind ”salata cu ton”.
Chiar dacă suntem în perioada postului,
 mi-a spus că datorită antrenamentului solicitant pe care îl face acum, organismul nu-i permite o dietă de post. Asta însă nu înseamnă că nu a ţinut post niciodată, a făcut-o cu dăruire maximă şi chiar îi face o deosebită plăcere să viziteze Mănăstirile, în principal cele din Moldova,  din care a vizitat deja destul de multe şi nu se va opri aici pentru că iubeşte natura şi tot ceea ce îi poate oferi aceasta “cel mai important atunci când ţii post cred că este să crezi cu tărie că trebuie să faci asta, să nu te laşi pradă ispitelor şi să trăieşti într-un mediu armonios”.

Dacă mâine aş căuta un loc unde să mă asigur că voi avea parte de un antrenor bun, focusat pe o disciplină sănătoasă cu siguranţă paşii mi s-ar îndrepta către Centrul „Spartacus” de pe strada Zelinschi Nr. 34/6, şi aş întreba acolo de Ion Vîsoţchi pentru a mă asigura că voi practica exerciţiile de care are nevoie organismul meu, fiind îndrumată la fiecare pas către cea mai bună direcţie şi cel mai sănătos rezultat.

„Un bărbat trebuie să mănânce într-o zi cât îi încape în căluşul palmelor” Ion Vîsoţchi






La un ceai cu Alexandru Arcuş...



 Dacă ar fi să încep cu prezentarea lui Alexandru Arcuş aş face-o spunând că este un muzician care m-a impresionat de când l-am văzut prima dată cântând la flaut. Energia de care a dispus el atunci în sala de repetiţii mi-a demonstrat că este un bărbat ce are grijă de sănătatea lui şi are o permanentă bună dispoziţie, nu doar atunci când este pe scenă.

Stând de vorbă cu el am aflat că pentru a fi într-o astfel de dispoziţie continuă, practică mai nou Asana si Pranayama Yoga de două ori pe săptămână deocamdată, mănâncă condimentat dar totodată sănătos şi ceea ce mi s-a părut mie foarte interesant: Alexandru Arcuş găteşte. Nu mulţi bărbaţi fac asta mai ales de bunăvoie, nesiliţi de nimeni şi pe deasupra cu plăcere. Numele lui nu reprezintă doar un component al formaţiei Trigon sau un instrumentist „împrumutat” de către Alex Calancea Band, dar cred că înseamnă un artist în adevăratul sens al cuvântului, care la un moment dat visează să-şi lege numele de propria performanţă.

Dacă ar fi să vă povestesc despre ceea ce mănâncă Alexandru în fiecare zi aş termina foarte repede şi cum spunea el „micul dejun înseamnă de fapt şi prânzul şi cina”, dar asta chiar dacă pare nesănătos în prima fază, pentru el asta înseamnă un mod de viaţă sănătos deoarece organismul lui este obişnuit cu o astfel de alimentaţie şi se simte foarte bine. Mănâncă echilibrat şi consumă câte puţin din  fiecare asigurându-şi necesarul de vitalitate pentru organism. Ceea ce respectă zilnic în alimentaţia lui este consumul sucurilor naturale şi al fructelor, preferatele lui fiind merele „mănânc cel puţin două mere în fiecare zi, mere bio de la bunica, dar merele să fie dulci, simt cum se curăţă organismul de fiecare dată”.

Ceea ce îi plac lui foarte mult, sunt condimentele „cu cât mai multe şi mai diverse cu atât mai bine”. Printre preferatele lui sunt diversele soiuri de piper, alb şi roşu, chimenul, susanul, curry dar şi condimentele verzi cum ar fi rozmarinul, oregano şi busuiocul dar şi sosurile precum este cel de soia. A consumat cu mare plăcere câte un ardei iute uscat înainte de fiecare masă, dar a fost nevoit să renunţe la acest plăcut obicei din cauză că şi-a dat seama de transformările lui gustative care s-au petrecut în timp. Cu cât găteşti mai natural şi mai simplu cu atât mai bine „îmi place foarte mult să gătesc dar nu îmi place să petrec foarte mult timp în bucătărie”.

Mi-a spus că ”am un stomac de fier şi toate bucătăriile pe care le-am încercat mi-au plăcut”. Dintre toate bucatele pe care le-a mâncat în deplasările lui prin lume, îi place bucătăria italiană şi bucătăria thailandeza şi savurează cu plăcere la orice ora o porţie de „thai food”. Nu este adeptul reţetelor clasice şi îi place foarte tare să improvizeze atunci când se apucă de gătit. Fiind un consumator de „kebab” a improvizat pentru noi o reţetă şi mi-a povestit cu plăcere ce gustos ar ieşi „o porţie de brocolli sau morcov călit în puţin unt, feliuţe de carne de pui sau file de vită prăjite la foc mare tot în unt, condimentat totul cu chimen, piper alb şi roşu, seminţe de susan si curry, împachetat totul în lavaş armenesc şi gata masa”. Pare gustos şi îl cred pe cuvânt, poate şi pentru că vorbeşte cu mare plăcere despre mâncare şi despre gătit, iar un lucru care mi s-a părut foarte interesant, a fost că la fel ca şi mine nu gustă mâncarea în timp ce găteşte şi rezultatul final se bazează doar pe miros.

Nu este consumator de cafea, în schimb este un mare consumator de ceai. Ceai negru şi ceai Oolong (ceai tradiţional chinezesc). Preferă mierea în locul zahărului şi nu uită niciodată de lămâie. „A fost straniu atunci când am ajuns în Sicilia şi nu am avut unde să beau un ceai şi am băut o săptămână doar apă”. Anul trecut a făcut la ţară la bunici ţuică, după câte grade mi-a spus că avea, eu aş fi numit-o palincă. Nu refuză un pahar de tărie în timpul liber, dar nu exagerează bazându-se întotdeauna pe autocontrol. Bea apă suficient cât să aibă în fiecare moment organismul hidratat.

Calmul şi-l găseşte în Pranayama Yoga „aici găsesc calmul, contactul cu pământul şi legătura cu astralul. Mă calmează şi încep să-mi simt întotdeauna tot organismul cum se încarcă cu energie pozitivă.  Prin Asana Yoga fac mişcare, pentru că eu, ca muzician nu am făcut niciodată foarte mult sport şi astfel am reuşit să-mi găsesc echilibrul. Din păcate, eu nu am fost omul cel mai calm din lume, câteodată mă înfierbânt prea repede şi am nevoie de practici care să mă ajute la calmare, şi prin Yoga mi-am găsit chiar starea de spirit de care am nevoie, echilibrul şi calmul. Asanele purifică,  întăresc fizicul şi controlează şi focalizează mintea”.

Ca artist este privilegiat atunci când este plecat din ţară pentru că peste tot sunt primiţi cu braţele deschise şi li se oferă întotdeauna ceea ce este mai bun. Trigon înseamnă mult în lumea muzicală şi în lumea jazz-ului, nu doar în Moldova, iar el este un artist care a avut marea ocazie de a se desfăşura şi de a progresa în cadrul formaţiei având sprijinul celorlalţi. Chiar dacă a privit de jos, minunăţia care a însemnat „Trigon” atunci când a fost invitat să cânte împreună cu ei „m-am scuturat bine şi mi-am dat seama ce ocazie şi ce şansă să-mi definesc linia pe care pot merge mai departe. Am parte atât de o şcoală de muzică bună cât şi de o scoală de viaţă fantastică”. A pus saxofon-ul în mână la vârsta 8 ani şi pe parcursul timpului a progresat foarte mult învăţând să cânte la multe instrumente cum ar fi: flaut, fluier, kaval, şi alte instrumente de suflat, pe care un necunoscător ca mine nu are sens să se străduie să le enumere, important este ceea ce ascultă la final. Pentru asta desigur are grijă întotdeauna de starea lui de spirit şi de respiraţia lui „ca să poţi cânta la instrumente de suflat, ai nevoie de o respiraţie foarte bună şi de o concentrare maximă”. Nu se pregăteşte în mod special înainte de un spectacol bazandu-se pe teoria că înainte de spectacol nu te mai pregăteşti, o faci cu mai mult timp înainte şi în ultimul moment laşi pentru a da totul pe scenă. 

Atunci când o să-l vedeţi pe scenă pe Alexandru Arcuş cu siguranşă veţi avea aceeaşi senzaţie ca şi mine, precum că el este un bărbat sănătos care are grijă de el şi ştie să ajungă în locul pe care şi-l doreşte. Eu ca să  fiu sinceră vă recomand să vă faceţi singure un cadou de mărţişor şi să veniţi duminică 4 martie la Sala cu Orgă începând cu ora 19.00 ca să vă convingeţi că atunci când citiţi sau auziţi despre un mod de viaţă sănătos el se vede şi de la distanţa dintre scaunul din sală până la scenă. Aşa cum îmi place să spun de fiecare dată, important este finalul unui spectacol, dar savuros este întotdeauna şi drumul de până acolo.
„Viaţa este foarte simplă şi încerc să vibrez împreună cu Universul lăsându-mă purtat de valurile armonice ale vieţii” Alexandru Arcuş
„Talentul fără muncă nu are valoare” Alexandru Arcuş