Cu bune, cu rele, aproape te-ai dus...

Fuse, fuse și se duse...dragă 2021, încă puțin si ne luăm rămas bun. Ai adunat, cum ai putut, timp de 12 luni, momente frumoase sau mai puțin frumoase, momente ușoare dar si foarte grele, momente care îmi vor rămâne frumoase amintiri, dar și lecții importante. De obicei am gânduri de sfârsit de an , acum însă nu prea pot spune asta :)

Cu toată această stare anapoda simt nevoia să spun mulțumesc că am trecut peste acest an. Mulțumesc oamenilor care au apărut în viața mea, oameni pe care mă bazez în continuare, dar și celor care au plecat grăbiți. Mulțumesc oamenilor care mi-au fost alături mereu, dar și celor care nu au fost acolo, mulțumesc pentru reușite, mulțumesc pentru ce am, mulțumesc, plină de recunoștință, pentru că, încă un an, mi-am avut familia alături. 

Mă gândesc la 2021 ca la anul în care am trăit totul la maximum. Am avut parte de experiențe noi, mi-am luat panică după panică, am învățat o mulțime de lecții, nu am reușit să-mi îndeplinesc o mulțime de dorințe, stau cu biletele cumpărate cu 2 ani in urmă si astept evenimentele, dar cu toate acestea, am fost de mare ajutor celor dragi.

Binecuvântările pe care le-am primit nu sunt deloc puține. În 2021 am reușit să mă cunosc și mai bine, să mă prețuiesc și mai mult, dar, mai ales, să prețuiesc mai mult tot ce am. Să realizez a nu stiu câta oară că sunt puternică și să realizez că totul se poate transforma în scrum într-o clipită.

Pentru anul care vine imi doresc, in primul rand, sănătate, pentru a putea face în continuare lucruri frumoase pentru mine și pentru cei din jur. Îmi doresc să am răspunsuri la toate întrebările, îmi doresc oportunități noi, îmi doresc familia sănătoasă, îmi doresc să primesc lucrurile de care am nevoie cu adevărat. Îmi doresc să pot oferi. Îmi doresc în sfârsit să fiu cea mai bună versiune a mea.

Să știti că pentru voi am cele mai frumoase ganduri pentru anul care vine. Vă doresc un 2022 frumos, cu reușite, cu sănătate, cu bucurii și cu tot ceea ce vă doriti voi. Să fiți buni, să fiți îngăduitori, să fiți darnici și să fiți recunoscători în fiecare clipă pentru ce sunteți și pentru ce aveți. Nu uitați de lucrurile micuțe, care aduc o fericire mare, acelea contează cu adevărat. Nu mai visați doar cai verzi pe pereți, ancorați-vă mai mult în realitate :)

Etichetele din mintea noastră

Uneori, e ca și cum am umbla cu un set de etichete autocolante la noi. Cum vedem pe cineva, cum ne grăbim cu mâna la buzunar, scoatem rola de etichete autocolante, alegem eticheta, scriem ceva pe ea și o lipim pe om. Și psihologic vorbind, e destul de normal să facem asta. Dar, de ce facem asta?

Din nevoia de atenţie: acele persoane care au despre sine o părere exgerat de bună, la limita narcisismului, care consideră că au vieţi perfecte şi de nezdruncinat sunt acelea care apelează cel mai probabil la stereotipuri în primul rând pentru a capta atenţia prin nuanţarea diferenţei dintre ei, cei perfecţi şi restul, care nu sunt atât de speciali. Acest fapt trădează, de asemenea, o lipsă de empatie ori compasiune faţă de cei din jur, de la care aşteaptă la fel de multă „perfecţiune' ca de la ei înşişi.

Daca vorbim despre sentimentul de invidie sa stiti ca există două tipuri deinvidie, una benignă, care te motivează să performezi personal și profesional din ce în ce mai bine şi una malignă, care este de-a dreptul autoblocantă şi găunoasă succesului tău. Acele persoane care aleg să ţintească mereu în minusurile unei alte persoane, fără să observe și punctele pozitive este foarte probabil să aibă un sentiment de încredere destul de scăzut, deşi la suprafaţă îţi pot lăsa impresia unor persoane prefect în acord cu ele. Astfel, aleg să saboteze relaţii ori conversaţii şi să-i inducă celuilalt un sentiment de inferioritate cu care el însuşi nu este împăcat.

Mai exista si sentimente de slabă încredere în sine: acele persoane care etichetează cu uşurinţă sunt acelea care reuşesc cel mai greu să creeze relaţii autentice, să-l observe pe celălalt şi să înţeleagă motivele unor alegeri personale şi nu numai: fie că vorbim de orientare sexuală, preferinţe culinare, greutate sau culoarea pielii. Adesea, aceste persoane simt că aplicând anumite etichete îşi diminuează propriile deficite, se simt mai „grozavi' pentru că sunt „în regulă', „normali', „acceptabili social', „frumoşi', „ deştepţi', „în rândul lumii'.

Uşurinţa aplicării acestora: atunci când generalizăm, creierul nostru depune foarte puţin efort în a percepe diferenţe, situaţii noi sau soluţii diferite. Este forma cea mai uşoară prin care putem percepe lumea, dar nu şi cea mai corectă. Generalizările şi prejudecăţile ne ajută să ne ferim de posibile pericole care pot apărea şi pentru soluţionarea cărora ar fi necesar să gândim diferit, să privim din alte perspective, lucru care ne poate lua din energie şi timp. Din păcate, aceste informaţii negative cu privire la anumite grupuri sociale sau indivizi care aleg sau nu să fie „diferiţi' decât noi ne periclitează cunoaşterea şi contactul real cu aceste persoane.

Nu e ușor să citești fraze dure și neadevărate, însă mi-am dat seama că fiecare dintre noi, fie că este vorba despre vecini, prieteni, familie, oameni de pe stradă, picăm în această capcană, judecăm, fără să cumpănim dacă rănim, oamenii cu care interferăm. Pe lângă faptul că lipim etichete pe frunțile oamenilor, ne adaptăm și comportamentul și reacțiile în funcție de aceste etichete. Dar asta nu înseamnă că tot ce gândim și ce credem despre o persoană este adevărat.

Doar omul e prost, fenomenal de prost. Adică, deşi nu e prost deloc, e, în schimb, atât de nerecunoscător că, dacă ai căuta, tot n-ai găsi pe cineva mai rău decât el.

                                         Dostoievski în Însemnări din subterană, VII

Faith and me

Câinii sunt niște animale de companie foarte drăguțe, inteligente și loiale. Se spune că ei sunt singurele ființe de pe pământ care ne iubesc pe noi mai mult decât se iubesc pe sine. Studiile ștințifice dovedesc că câinii sunt pe primul loc în topul animalelor care înțeleg comunicarea umană.

Aceștia se atașează ușor de oameni și pot fi la fel de ușor dresați, pentru că ei înțeleg din priviri ceea ce vrei să le zici sau ce gândești în acel moment. Nu degeaba se spune că, câinele este cel mai bun prieten al omului și, pe bună dreptate; el nu te va părăsi niciodată, atâta timp cât îi oferi atenție, grijă și iubire. Un câine nu te va trăda niciodată, așa cum spune și Alexander Pope: “Istoria e plină de câini fideli și mai puțin de prieteni fideli. “

A trecut exact o saptamana de cand mi-am luat iarasi panica in ceea ce o priveste pe Faith. De aceasta data insa am stiut la cine sa apelez si in mainile cui sa incredinez viata celui mai bun prieten al meu, Faith. Mie imi pasa, nu as putea sta cu mainile in san si sa vad ca Faith are o problema. De aceasta data problema a fost majora, eu am fost in necunostinta de cauza cateva zile si nu pot decat sa ii multumesc  lui Lucian Fodor pentru asta. Ca Faith sa fie bine eu trebuie sa fiu pe picioare si sa o ajut sa treaca peste.

Faith a facut un AVC si a fost in coma indusa pentru 24 de ore...panica si negru in fata ochilor, apoi am vazut-o pe Faith intreaga si pe Dl. Dr. Lucian care mi-a spus ca este ok, a trecut peste cu bine. Acesta a fost un moment la care nu vreau sa ma gandesc prea mult, vreau sa vad doar partea buna si ca Faith este in continuare langa mine. Nu sunt in masura sa scriu detalii despre ceea ce s-a intamplat cu Faith si sa ofer explicatii, meseria mea este alta, ma rezum doar la recunostinta si respect.

Stiu ca toti iubitorii de animale le doresc binele si ii vor cat mai mult timp langa ei, dar, mai stiu si ca exista oameni care renunta usor atunci cand apare o problema. Nu renuntati dragilor, nu renuntati niciodata, exact asa cum nu vi-ar placea sa se renunte nici la voi. Viata este facute din suisuri si coborasuri, dar datoria noastra este sa luptam pana la capat.

Eu una nu am decat cuvinte de multumire si respect fata de cei care se lupta si pentru necuvantatoare, oameni care fac totul pentru a le fi si lor bine, oameni pentru care nu conteaza ora la care ii suni si orele in care sunt dispusi sa aiba grija de sufletele care le ajung in maini.

O sa stiu intotdeauna catre cine sa ma indrept cand va fi vorba de Faith si pe cine sa ma bazez atunci cand va fi vorba de binele ei, cu toata increderea voi apela de fiecare data la Happy PetTimisoara, recunostinta si respectul pe care il simt nu se pot exprima prin cuvinte.

Câinii sunt oamenii mei preferați. – Richard Anderson 🙂

Spectacolul naturii

A venit toamna, poate cel mai colorat și mai bogat anotimp al anului. Dacă nu ai reușit să pleci în concediu în această vară, acum este momentul să o faci. Toamna, România îți oferă peisaje minunate, dacă îi străbați munții. Când întâlnesti un râu în cale, ia-o la pas printre copaci și ascultă susurul apei când trece peste pietre...Există o mulțime de destinații pentru un concediu sau doar câteva zile de petrecut in România toamna, tu poți alege ceea ce îți încantă cel mai tare sufletul și mintea, vei veni relaxat, crede-mă...

Dacă ai noroc și prinzi câteva zile cu soare blând în care poți să faci un traseu (fiecare după experiență și antrenament) păi, atunci profită la maxim! Cu mare drag am vizitat zilele trecute poalele Retezatului. O minunăție! Luna octombrie, uneori destul de capricioasă, cu ploi multe, alteori și cu zăpadă, oferă unul dintre cele mai frumoase spectacole de culoare în natură! Este acel moment în care e musai să dai o fugă până la munte și să te bucuri de peisajele ce-ți vor încânta cu siguranță sufletul și-ți vor relaxa mintea!

Diminețile la munte mă lasă de multe ori fără cuvinte! Sunt momentele acelea în care primele raze de soare se împletesc cu norii căzuți peste vale și încălzesc ușor întreaga zonă…un peisaj de care nu ai cum să te saturi! E clar! Oriunde privești în jur ești înconjurat de frumusețe și de un mix de culori unice. O drumeție prin pădure toamna nu înseamnă numai aer curat și răcoros, ci și peisaje superbe. Razele calde ale soarelui pătrund mai ușor printre ramuri și luminează pânzele de păianjen, iar frunzele copacilor care zboară în vânt oferă un adevărat spectacol al culorilor.

Zilele de toamnă au acea aură de liniște, de parcă timpul încetinește și te lasă să te bucuri în tihnă de natură și de frumusețile ei. Totul te îndeamnă la odihnă și recreere. Punct și de la capăt cu forțe proaspete :)

Niciodată prea departe, niciodată prea târziu

Ar trebui să știm cu toții că fiecare schimbare începe cu noi. Doar prin puterea exemplului îi putem influența și pe alții astfel încât, în cele din urmă, efortul va fi comun, iar rezultatele pe măsură. Susținem exemplele pozitive, atunci când părinții, educatorii sau profesorii transmit obiceiuri bune copiilor, căci cei mici imită și preiau informațiile, dar mai ales dorința de a face lucruri bune.

Am putea să ne imaginăm omenirea care tocmai pășeste spre sfârșitul anului 2021 asemenea unui om stând cu mâinile sub cap și privind resemnat spre un cer de unde așteaptă să vină ori un Mântuitor atotputernic ori o armată de extratereștri capabili să rezolve marile probleme cu care se confruntă planeta și care par să nu poată fi rezolvate la nivelul nostru. Ce facem, când nu mai suportăm condiția umană? Ne dezumanizăm.

Globalizare, poluare, războaie, pandemie, rasism, migrație, educație, medicină, economie... În încercările noastre, mai mult sau mai puțin inspirate, timpul nu ne era aliat. Dar ne lăsa să-l traversăm ca pe o ață subțire, noi străduindu-ne să ne păstrăm un echilibru precar și să rămânem totuși în picioare. Doar că, la un moment dat, uite ca a apărut un virus și ca un dinte ascuțit a tăiat ața timpului, așa că ne-am rostogolit cu toții într-o prăpastie unde timpul se oprise în loc și unde întrebarea existențială „Ce se va întâmpla cu viața mea?“ a căpătat o însemnătate profetică.

Cu greu încercam să ne-adunăm de pe jos. Ne unea un refuz al morții, ne dezbina o înțelegere a vieții… De la Dumnezeu pauză, nicio știre!

Primiserăm în dar un prezent continuu cu care nu știam ce să facem. Nostalgicii plângeau după un trecut care se descotorosise de noi (așa cum șarpele își leapădă pielea învechită). Futurologii ne avertizau că ne aflăm pe marginea unei prăpăstii, în punctul în care Pământul, sătul de inconștiența noastră, anula forța cu care ne ținuse până acum la piept, forța gravitațională. Și vom „cădea în sus“, într-un spațiu fără niciun punct de sprijin, în care vom dispărea ca specie. Au fost și voci mai blânde, care anunțau doar supremația algoritmilor non-conștienți și decuplarea inteligenței de conștiință – o durere mai puțin cunoscută.

Se tot spune că punctul de dezordine maximă este punctul care are cea mai mare forță de a ne împinge către ordine. Dar, cu o condiție: să prefigurăm un sens, să avem și noi o viziune. Acum cred că suntem exact la momentul potrivit. Doar că momentele potrivite ascund totdeauna și capcane, pentru că locurile din primul rând (la spectacolul vieții) sunt puține și nu există niciun plasator care să te aleagă și să te conducă la locul tău. Tu trebuie să alegi viața! Și poți să o faci așa cum ai făcut-o până acum (și să ajungi mereu în punctul în care ești acum) sau poți să alegi să faci o schimbare. Cea mai mare schimbare se produce atunci când renunți la a face ceea ce știi și alegi să te conectezi la „prezentul continuu“ în care ești și care reprezintă „spațiul tuturor posibilităților“. Conectarea la Tot îți conferă și ție puterea lui. Asta implică însă conștientizarea faptului că suntem interconectați la un nivel profund cu tot ce este în jurul nostru și că suntem responsabili fiecare în parte de direcția în care se îndreaptă lucrurile. Și ce poate fi mai îmbucurător, decât să știi că poți să faci și tu ceva pentru ca schimbarea în bine să aibă loc?

Numai că și aici există o capcană: de multe ori, există tendința de a face modificări în jurul nostru, pentru a obține o stare de confort tranzitorie, care ne-ar ajuta să mergem mai departe. Și mergem mai departe… doar că ajungem în același loc. Adevărata schimbare începe din interior, iar asta înseamnă muncă cu noi înșine. Nu există o metodă universală, un șablon sau un om care să ne arate calea. Suntem diferiți, luminăm diferit și asta îi conferă curcubeului măreția.Dacă vrei să ajungi într-un loc, acela trebuie să fie un loc pe care să-l știi, altfel n-ai nicio șansă să-l găsești!

Creierul este, în mare parte, un produs al trecutului. A fost configurat și modelat pentru a deveni o înregistrare vie a tot ce am învățat și experimentat. Din punct de vedere neuroștiințific, învățarea se produce atunci când neuronii se activează, formând mii de conexiuni sinaptice. Experiențele nu doar că amplifică conexiunile neuronale, ci creează totodată și emoții. 

S-ar părea că lumea nu funcționează după cunoscutele legi newtoniene. Existăm într-o supă cosmică, într-un câmp cuantic al tuturor posibilităților. Câmpul cuantic este un câmp invizibil de energie și informație, care există dincolo de spațiu și timp, nu are nici o componentă fizică sau materială și nu poate fi perceput prin intermediul simțurilor.Când trăiești în momentul prezent, în câmpul cuantic există infinite posibilități, dar numai sub formă de frecvențe electromagnetice. Îmbinând o intenție clară cu emoții superioare, eliberăm în cadrul câmpului cuantic o „semnătură“ electromagnetică complet nouă. Atunci când există o concordanță vibrațională între energia noastră și energia acelui potențial electromagnetic, vom atrage din ce în ce mai mult o anumită experiență către noi. Deci, pentru a crea un viitor nou, o persoană trebuie să unească o intenție clară (creierul coerent) cu o emoție superioară (inima coerentă).

Coerența inimă-creier mi se pare a fi „instrumentul la purtător“ cu care ne putem ajuta, acum și aici, pentru a ne continua viața. Cu efort și intenție, putem produce o semnătură electromagnetică coerentă. Și dacă, în această supă cuantică, fiecare dintre noi ar putea manifesta emoții superioare de pace, înțelegere, compasiune, bunătate și iubire, am putea trăi un sentiment de integralitate și conexiune, în loc să resimțim separarea și izolarea. Este nevoie și de o viziune coerentă asupra acestei vieți, în care nu ne putem salva singuri. Pentru că viitorul omenirii nu se bazează pe o singură persoană, pe un lider sau pe un Jesus Christ Superatar care să ne arate calea. E nevoie de evoluția unei noi conștiințe colective, deoarece, prin recunoașterea și aplicarea interconectării conștiinței umane, putem schimba cursul istoriei. Putem activa conștient capacitatea înnăscută a ființelor umane de a oferi, de a avea grijă unii de alții, de a iubi. Da, cel mai simplu: de a iubi. Pentru că îmi place cum spune Romain Gary: „Iubirea este singura bogăție care crește odată cu risipa. Cu cât dai mai mult, cu atât îți rămâne mai mult!“ 

Cat de simpla e impacarea cu tine insuti?

Stim cu totii (teoretic) ca lipsa de autoapreciere vine din judecata sinelui fals, cladit in timp pe conditionari si pe ideea eronata ca acesta trebuie neaparat sa vina din exterior. Dar cum poate o lume duala, caracterizata de relativitate si subiectivitate sa ne dea noua un verdict unanim? Este imposibil. Fiecare persoana cu care intram in contact are despre noi propria viziune determinata de propriile filtre mentale, valabila intr-un anumit context. Si atunci, unde trebuie construit acest respect de sine? Simplu: in interiorul nostru, fara a mai avea nevoie, la tot pasul, de incurajari, confirmari si validari a ceea ce suntem. In principiu, construirea stimei de sine nu este un lucru greu ci unul absolut normal si natural. Insa, de-a lungul anilor, traind in societate, ne-am indepartat atat de mult de noi insine si de adevarata noastra natura incat, la momentul de fata, pare o munca destul de dificila. Sa ne amintim insa ca rezultatul nu este imposibil si ca, in realitate, se afla la indemana oricui.

Modestia construita pe lipsa de respect fata de propria persoana este o falsa modestie. Este mai mult un enunt al autodesconsiderarii. Un strigat al autodeprecierii care la nivel subtil cere intr-un fel ajutor si indrumare pentru a iesi din aceasta pozitie spre una mai luminoasa. Modestia care are la baza respectul fata de propria persoana, in schimb, este una autentica. Aceasta apare in mod natural odata cu re-capatarea stimei de sine. Apare natural pentru ca atunci cand invatam sa credem in noi, sa ne iubim si sa ne apreciem nu mai avem nevoie de confirmari si validari dinafara. De aceea apare modestia, acea stare in care stim cine suntem. Acest lucru ne este suficient si nu mai cautam sa il etalam. Atunci cand este nevoie, ne folosim propriile abilitati in serviciul nostru si al celorlalti, dar fara a astepta o cununa de lauri, in schimb.

Cand ne bazam respectul de sine exclusiv pe opinii venite din exterior, nu il putem pastra in mod constant. Acesta fluctueaza, cade si se ridica, apare si dispare in functie de conditiile si validarile mediului exterior care fluctueaza si el, fiind supus unei permanente stari de subiectivitate. Avem de fiecare data impresia ca am construit un castel, devenim mandri de propria persoana si de propriile realizari iar peste un timp, ne trezim ca revenim la o „cocioaba” pentru ca, din divese motive, validarea exterioara cade sau se estompeaza.

Stagnand intr-o stare de permanenta dezaprobare in ceea ce priveste propria persoana, nu suntem de ajutor nimanui. Nici noua insine nici celor din jur. Nu are sens sa ne plafonam. Oricat ne-am dori sa nu fie asa, actiunile noastre nu vor fi niciodata complet dezinteresate si nu vor veni dintr-un altruism autentic pentru ca, undeva in adancul nostru, vor fi intotdeauna insotite de teama si vor cauta in permanenta o rasplata, fie si la nivel verbal sau de gesturi, care sa vina din exterior si sa umple un gol automentinut.

Atunci cand ne recunoastem propria valoare, in mod sincer si fara a cauta sa o etalam inafara mai mult decat este nevoie, devenim o lumina pentru persoanele cu care ne intersectam pasii de-a lungul existentei noastre. Radiem incredere, radiem iubire, radiem ceea ce suntem. Este, defapt, impropriu sa spunem ca ne construim stima de sine, pentru ca, in realitate, nu facem altceva decat sa ne re-descoperim, sa ne reapropiem de noi insine, de adevarata noastra natura si sa o recunoastem. Dar trebuie sa o recunoastem cu adevarat, nu doar cu jumatate de voce, nu cu sufletul indoit ci cu credinta si deschidere.

Asa cum este normal sa pierdem respectul de sine atunci cand pierdem contactul cu sinele nostru interior. Atunci cand devenim membri robotizati ai unei societati bazate pe valori artificiale in contextul careia ceea ce suntem nu este pus in valoare, in care simtim necesitatea de a ne transforma in mod fortat doar pentru a supravietui, existenta si starea de a FI capata in cel mai bun caz, un rol secundar. Este normal sa intram intr-o zona de debusolare atunci cand in sinea noastra simtim care sunt adevaratele noastre valori dar parem a fi blocati la tot pasul in a le exprima si a le pune in aplicare. Este normal sa ajungem sa nici nu mai auzim vocea valorilor noastre profunde atunci cand, in viata de zi cu zi, marea de ganduri derivate din temerile, limitele si ingijorarile sinelui fals atasat societatii vorbeste in continuu construind un dialog interior interminabil. Lipsa sau pierderea respectului de sine si falsa idee ca daca incepem sa apreciem propria noastra persoana inseamna sa cadem intr-un act de lauda egoista sunt efectele incercarii oarecum fortate a omului de a se adapta unei societati care s-a indepartat extrem de mult de esenta Divina a Creatiei si a naturii umane. Totodata, desi acest efect nu ne poate fi imputat, avem resursele interioare de a ne trezi, de a ne deschide catre o noua constiinta si, pornind de la propria schimbare, sa contribuim la crearea unei noi paradigme. Ramanand in aceasta zona, nu facem decat sa perpetuam acest spatiu artificial al autodeprecierii si al valorilor false. Iesind din aceasta zona, incepem sa radiem lumina, o lumina ce se extinde catre semenii nostri care pot incepe si ei sa se deschida catre un alt orizont.

Asadar, respectul si iubirea de sine sunt importante si intrinseci naturii umane. Cum sa il reconstruiesti in interiorul tau de o maniera durabila? Incepe sa te cunosti, sa te re-cunosti si sa te re-descoperi. Pune sub semnul intrebarii realitatea ce ti-a fost servita pana acum si filtreaz-o cu masura, prin sita sinelui tau profund. Reevalueaza-ti propriile convingeri si incearca, pe cat posibil, sa le inlocuiesti pe acelea care te limiteaza. Mediteaza, opreste de cate ori poti fluxul dialogului interior si schimba natura acestui dialog atunci cand el apare, transforma-l in ganduri pozitive si in pensula a frumosului pe cerul sufletului tau. Poate parea fortat la inceput, insa cu timpul devine natural pentru ca sinapsele care pana acum sustineau afirmatiile tale negative, incep in felul acesta sa slabeasca si sa faca loc altora, ce vor fi baza pentru conturarea frumosului. Apropie-te de tine, exprima ceea ce simti ca este adevarat, lasa propriul potential sa iasa la lumina, iubeste-l, respecta-l si lasa-l sa lucreze in serviciul propriu si al celorlalti. Inlocuieste supravietuirea cu dorinta de a FI, de a exista, de a trai.

Trage aer adanc in piept si zambeste-ti, pentru ca zambindu-ti, zambesti lumii si universului intreg!

Personalitate autentica

Cercul asta vicios in care ne invartim cu totii, in care amanam sa stam de vorba cu noi insine, pe pretex ca…o vom face alta data, m-a prins si pe mine. Unii dintre noi ajungem sa intelegem ca atata timp cat ne vom amana pe sine, in avantajul altora , nu vom gasi fericirea. Ah!! Fericirea asta!

Din pacate asa am fost invatati. Ca fericirea este o destinatie, un noroc, destin…si ca ea, fericirea, nu prea depinde de noi insine.

Din fericire, insa, ajungem la maturitate, cand discernamantul isi face loc si putem intelege si mai ales accepta ca fericirea nu este nicidecum un noroc, ci dimpotriva ..doar rezultatul unui proces organizat de gandire.

Am avut parte de surpriza frumoasa, sa observ ca suntem atat de multi, cei care am nimerit in nefericire din cauze mai mult sau mai putin obiective/subiective, dar care asemeni mie au cautat, au gasit si incearca sa pastreze si, mai mult decat atat sa dezvolte ceea ce au gasit…de fapt au REgasit fericirea. Au regasit calea, pe care parintii (involuntar), rudele sau societatea ne-au invatat sa o ingropam, prin crearea de nevoi neautentice. Si cand zic nevoie, ma gandesc ca pentru a exista o nevoie trebuie sa existe o lipsa…deci ei creeaza vidul, oferind apoi solutia umplerii lui.

Pentru a fi tu, trebuie doar sa-ti ramai tie insuti fidel.

E cea mai importanta alegere pe care o ai de facut.

Sa-ti ramai fidel. Tie si trairilor tale.

Caci nefericirea nu vine din cauza mamei, tatalui , fratelui sau vecinului.

Nefericirea vine odata cu parasirea sinelui tau.

Odata cu privirea in exterior, uitand sa privesti in interiorul tau. Fa curatenie. Sterge praful si mazga de pe fereastra prin care privesti lumea si ai sa descoperi poate acelasi om dar cu o alta infatisare.

Promite-ti ca nu-ti vei mai neglija singura si cea mai importanta datorie a ta: aceea de a fi fericit. Si nu intelege eronat. Ca daca faci totul pentru ca tu sa fii fericit, ceilalti vor fi nefericiti. Ceilalti au aceeasi datorie ca si tine, dar fata de ei insisi. Diferenta consta doar in alegerile facute. A fi fericit, nu inseamna a fi egoist. Si nici nu inseamna ca nu mai iubesti lumea. Dimpotriva.

Eu cred ca atunci cand tu esti fericit, iubesti orice fiinta de pe pamantul asta. De aceea e important sa te iubesti pe tine si apoi pe celalalt. In momentul in care imi spui ca il iubesti pe celalalt mai mult decat pe tine insuti…pai..ma amuz…pe tine de multe ori, nu te iubesti deloc.

Stiu ca este posibil sa te confrunti cu situatii disperate, dar opreste-te putin in mijlocul lor si adu-ti aminte ca tu ai un mare avantaj: acela ca poti alege: sa suferi in continuare, sau sa privesti situatia in ansamblu si sa-ti pui creierul la treaba pentru a gasi solutii . Si atentie! Pana si decizia de a nu face nimic, este tot o alegere. Alegerea ta.

Si pentru nimic in lume, nu renunta la tine. Sau daca ai facut-o deja, nu-i nimic te poti recastiga. Nu te plafona, nu te lasa dus de val. Iesi din rutina. Tu draga fiinta, esti a ta, pentru tot restul vietii tale. Esti singurul ce-ti apartii, pana la final.

Falsitate dusă la extrem

Viața noastră se schimbă pe zi ce trece și odată cu modernizarea lucrurilor, ne schimbăm și noi, oamenii. Aleg să mă refer la fetele din ziua de astăzi și modul lor de a fi cu sine însăși și cu băieții cu care relaționează, comparându-le cu fetele de altă dată care aveau altă gândire, alt stil de viață și altă doză de demnitate. Or totul se rezumă la demnitatea care este sau nu la o fată.

De ce poartă femeile, însă, atât de mult machiaj în viaţa de zi cu zi? Asta nu pot să înţeleg eu. Cunosc femei care sunt atât de speriate de ideea de a fi văzute fără machiaj, încât se trezesc foarte devreme doar pentru a-şi aranja machiajul înainte ca ceilalţi să se trezească. Dorm fără să se demachieze. Îşi petrec fiecare moment al vieţii lor acoperite de o varietate de creme, rujuri, rimeluri, creioane de ochi, fond de ten şi poţiuni magice antirid. Alte femei se machiază doar din când în când. Folosesc diverse creioane şi culori pentru a schimba forma ochilor şi pentru a le da culoare. Îşi îmbracă buzele în diferite glossuri cu texturi apoase pentru a-şi face buzele să strălucească şi să pară mai mari. Îşi acoperă imperfecţiunile tenului folosind fond de ten. Devine evident, astfel, motivul pentru care firmele producătoare au cifre de afaceri de miliarde de dolari anual. Fiindcă pentru fiecare produs de machiaj, pentru fiecare ruj, cremă, fard de pleoape, ş.a.m.d, există un produs special conceput pentru a le curăţa. Și totuși de ce fac asta? Aceasta este întrebarea pe care mi-o pun deseori. Ar fi chiar aşa o crimă ca fiecare femeie să se dezvăluie în toată naturaleţea ei, cu faţa lipsită de diferite pudre şi modificări de umbre sau structură? Ce s-ar întâmpla dacă şi-ar întâlni prietenii, colegii sau şefii aşa? Chiar ar fugi toţi înspăimântaţi?

Iar în ceea ce-i priveşte pe bărbaţii din viaţa lor, fie că este vorba de soţi, iubiţi sau potenţiali iubiţi, ar fi chiar aşa o tragedie dacă aceştia le-ar vedea faţa lipsită de machiaj, naturală? Nu prea cred. Personal, prefer să privesc o femeie cu trăsăturile ei naturale nealterate, chiar dacă asta implică şi existenţa anumitor imperfecţiuni. Nu sunt sigura ca o sa înțeleg vreodată această obsesie ciudată. Singura mea presupunere este că totul are legatură cu frica. E ok să-ți dezvălui dimensiunile corpului, însă niciodată dimensiunile sufletului. Si asta este, din punctul meu de vedere, cu adevărat o rușine. Aaa, să nu uit, pe reţelele sociale majoritatea au o viaţă "perfectă" :)

Cât de mult îţi încalci valorile făcând compromisuri?

Compromisul- este definit în DEX drept „înţelegere, acord bazat pe cedări reciproce, concesie”. Facem compromisuri, concesii în carieră şi în viaţa personală şi trăim cu ele perioade mai lungi sau mai scurte. Ce se întâmplă însă atunci când compromisul ajunge să ne compromită viaţa? Cum putem evita ca atunci când privim în urmă şi tragem linie să rămânem doar cu gustul amar şi insatisfacţia lăsată de şirul de concesii făcute şi să regretăm că nu am acţionat altfel? Asta nu înseamnă că pledez pentru a nu lua măcar în considerare o altă alternativă şi nu spun că nu putem „lăsa de la noi” în anumite situaţii.

Spun doar că trebuie să evaluăm cu atenţie situaţiile în care facem compromisuri şi să ne asigurăm că avem foarte clar în minte care sunt condiţiile în care facem aceste concesii şi până când le facem, astfel încât să nu ne compromitem viaţa. Sigur că sunt situaţii în care putem fi nevoiţi să mergem într-o anumită direcţie o perioadă (în viaţa profesională, de exemplu, mai ales dacă este cazul să acceptăm, de exemplu, un job pentru a avea o sursă de venit, indiferent dacă acesta se potriveşte sau nu), însă este important momentul în care conştientizăm că un compromis nu mai este acceptabil şi începem să acţionăm pentru a face o schimbare.

Tot felul de ituaţii pot să apară, de exemplu şi în viaţa personală, în relaţia cu un partener. Acceptăm anumite situaţii, considerând că aceste compromisuri ar putea contribui la buna funcţionare a relaţiei şi după o perioadă constatăm că acest lucru nu se întâmplă. Întrebarea la care va propun să reflectaţi este când ne oprim din a face compromisuri? Care este acel punct din care compromisurile încep să ne compromită viaţa? Este important să identificăm foarte bine momentul în care dacă mai facem concesii călcăm pe propriile noastre valori, pe ceea ce este important pentru noi.

Din ce am observat, în ceea ce mă priveşte, compromisurile tind să ne menţină într-o stare de semi-confort, ne pot da chiar impresia că acţionăm pentru a atinge un scop mai înalt, chiar daca în realitate lucrurile nu stau chiar aşa.

Ce se poate afla în spatele faptului că facem constant compromisuri? Poate să fie vorba de anumite credinţe pe care ni le-am format în timp, sau pe care le-am preluat de la cei din jur (de exemplu, poate fi vorba de o credinţă de tipul „ca să menţii o relaţie trebuie să laşi mereu de la tine” sau „succesul în carieră poate veni numai dacă faci permanent sacrificii”), poate să fie vorba, în unele situaţii, de neîncredere în propria persoană şi în abilităţile noastre (atunci când acceptăm un job care nu ne satisface, din teama că nu putem face faţă unuia mai potrivit, şi mai bine plătit), teama că dacă renunţăm la ce avem nu vom găsi ceva mai bun, considerăm că doar atât merităm…motivele pot fi variate şi multiple. În exemplul nostru, poate fi teama de a nu găsi alt job mai bun, afectând astfel siguranţa financiară a familiei. Când ne oprim însă? Care este momentul în care nu mai acceptăm să facem compromisuri, simţind că ne este afectată astfel calitatea vieţii? Revenind puţin la definiţia dată la început, în care spuneam de „cedări reciproce”, ce se întâmplă când cedările sunt unilaterale şi constatăm că ele se repetă şi aduc insatisfacţie pe termen lung, sau că beneficiile la care ne aşteptam făcând acel compromis nu apar? Când ne oprim?

Valorile noastre spun cine suntem noi, sunt reperele după care ne trăim viaţa, definesc ce este important pentru noi, iar în momentul în care acestea sunt respectate, onorate prin modul în care alegem să acţionăm, viaţa noastră este împlinită. Problemele şi dezechilibrul încep să apară în momentul în care, prin acţiunile noastre, nu ne mai respectăm valorile care ne definesc. Atunci apare stresul, nemulţumirea, care în final ajung să ne afecteze calitatea generală a vieţii.

Cum vei şti că valorile tale sunt încălcate prin acţiunile şi eventual compromisurile pe care le faci? În primul rând este important să le identifici. Şi poţi face acest lucru singur(ă) sau împreună cu un specualist, întrebându-te „ce este important pentru mine în viaţă?”. Odată ce ai identificat 2-3 aspecte importante (de exemplu echilibru, armonie, respect, autenticitate, etc.) poţi continua cu aceeaşi întrebare „în afară de…ce altceva mai este important pentru mine?”. Important este să identifici principalele 5-10 valori importante pentru tine. Poţi apoi repeta procesul pentru identificarea valorilor tale în carieră şi în relaţii. Lista acestor valori pe care le-ai identificat se poate schimba în timp, unele dintre acestea pot să dispară şi poţi identifica noi valori, noi aspecte care sunt importante pentru tine într-un anumit moment al vieţii. Important este, însă, conştientizarea a ceea ce este important pentru tine.

Şi acum, în loc de concluzie, o ultimă întrebare: care este punctul de la care tu nu mai faci compromisuri?

Atunci când te bazezi numai pe tine

Ocazional realizez ca ani întregi, de fapt, stai, decenii la rând am suferit din cauza altora. Stai, de fapt, nici măcar din cauza lor. Majoritatea nici n-au vrut să mă rănească. Doar au decis pentru sine, iar eu am fost victimă colaterală.

Corect ar fi să spun că ani de zile am suferit în relații.

Oameni care dispăreau brusc când aveam nevoie de ei, după ce le fusesem de ajutor de multe ori în trecut.

Oameni care promiteau și nu făceau.

Oameni care se prefăceau brusc că nu mă cunosc.

Oameni care răspândeau minciuni despre mine.

Oameni care nu-și respectau cuvântul.

Care se purtau frumos de față cu mine, dar mă disprețuiau în prezența altora.

Oameni care m-au mințit.

M-au înșelat.

Care nu au știut să se poarte omenește.

Nu au știut ce să facă cu sinceritatea și dedicarea mea.

De ce nu vă purtați frumos, oameni? De ce nu sunteți și voi cinstiți, deschiși, buni? E ceva în neregulă cu mine?

Nesiguranță, neputință, vinovăție, frustrare, furie, resentimente, regret, frică de a mai relaționa.

Nu cred că am fost mai ghinionistă ca alții, mă gândesc că majoritatea dintre noi suferă în relații.

Posibil să fi fost mai dornică de prieteni de nădejde, pentru că viața mea de familie a fost destul de dezechilibrată și mereu am căutat afecțiune multă și diversă în jur, am vrut să am mulți prieteni, să mă placă și să mă iubească multă lume, ca să ma sigur cumva că supraviețuiesc (o dorință subconștientă).

Cert e că da, m-am măcinat și m-am zdrobit și am bocit lacuri de lacrimi când oameni nu erau pentru mine ce-mi doream, ce așteptam, ce credeam că merit.

Apoi lucrurile au căpătat oarecare claritate. Nu mă mai amăgesc că un om sau altul va fi perfect în relație cu mine, în felul acesta nu mă mai dezamăgesc când el face cine știe, iar dacă face bine și frumos, mă bucur de surpriza plăcută.

E foarte simplu. Nicio ființă din lumea asta, nici mama, nic sora, nici iubitul, nici cătelul, nu trăiesc pentru mine. Fiecare trăiește pentru sine, se poartă cum îi vine, cum dorește, cum simte. Uneori ia în seamă sentimentele altuia, alteori nu.

Singura persoană care trăiește doar pentru mine sunt eu.

Doar eu pot face ce îmi face mie bine.

Nu am dreptul să cer asta nimănui.

Sigur că ar fi frumos ca cei din jur să țină seama de mine, de multe ori ei chiar o fac, dar eu, ca de altfel toată lumea, tind să observ, să simt doar când așteptările mele nu sunt împlinite. Nu o să țin minte toate situațiile când ai fost ok cu mine, dar sufăr enorm pentru cele două dăți când n-ai făcut-o, pentru că ai avut de făcut ceva pentru tine atunci. Nu pot să-ți reproșez asta, nu câtă vreme știu și recunosc că și eu fac același lucru uneori, altora.

Nicio ființă umană nu poate trăi mereu conștient de alții, împlinindu-le lor toate așteptările. Nu se poate. Dezamăgim des, oricât ne-am strădui să nu. Cu cât oamenii gândesc mai mult, mai înalt despre noi, cu atât îi vom dezamăgi mai tare.

Așa că eu sunt într-un loc mult mai confortabil așa, fără așteptări. Prietena mea nu mă sună trei luni, deși știe că îmi e greu?

Altă dată aș fi bocit și i-aș fi scris tone de scrisori să o cert.

Acum o sun, să mă asigur că e bine. O sun de mai multe ori. E bine, doar nu poate să le ducă și pe ale mele acum. Nu-i nimic, nu e obligația ta să faci asta. Ne regăsim când poate și ea.

Nu am nevoie de nimeni să mă facă fericită.

Sunt bine cu mine. Îmi sunt de ajuns.

Nu depind de ce fac alții, depind doar de mine.

Dar am grijă să spun celor din jur de ce am nevoie. E important pentru mine ca toată lumea să știe.

Nu am așteptări de la tine, o să mă bucur când ne conectăm, dar te rog nu mă minți, nu mă bârfi, nu mă jigni, nu mă desconsidera. Nu te las să strigi, îți accept supărarea, dar nu pot fi sacul tău de box, o să mă ridic și-o să plec. Poți face mișto de mine cu mine de față, îmi plac glumele bune. Nu-mi ascunde lucruri care ar putea fi importante despre mine. Și nu ascunde vinul ăla bun când vin. 🙂

Nu mă mai supăr când se întâmplă lucruri asupra cărora nu am control. Renunț la relații care sunt dezechilibrate, fără suferință. Nu îmi e bine cu tine, viața e scurtă, hai să ne-o trăim separat. Comportamentul celorlalți nu stă în puterea mea. E ca și cum aș suferi că afară tună. Nu e despre mine că tună. E despre nori, treaba lor. Închid geamul, pun niște rock și îmi fac un ceai verde.

Asta nu înseamnă că nu am relații frumoase, dimpotrivă. Am prieteni buni, am o relație extraordinară cu mama, cu sora, cu mulți oameni care sunt deschiși, vulnerabili, sinceri cu mine, așa cum sunt și eu cu ei. Dar nu mai pun presiune pe niciuna, le las să se desfășoare, eu doar apar acolo și mă bucur de tot ce vine bun spre mine. Iar prietenii mei se simt confortabil așa, ne e foarte bine.

Lucruri pe care nu le poti accepta

Stii la fel de bine ca mine ca situatiile cu care te confrunti zi de zi te pun deseori la incercare, testandu-ti limitele. Inca de la o varsta frageda ai fost invatata ca frumos este sa uiti si sa ierti, insa ce faci atunci cand cineva iti face rau dinadins? Sunt lucruri despre care chiar daca nu vorbesti, raman intiparite pentru totdeauna in mintea ta.

O persoana care te minte nu este persoana cea mai demna de incredere careia sa ii dezvalui ceea ce simti. Nu stii niciodata cand isi va arata adevarata fata, iar daca te-a inselat deja simti ca nu mai poti crede in nimeni. Chiar daca nu iti este usor sa treci peste ce s-a intamplat, gandeste-te ca nu toti oamenii sunt la fel si priveste totul ca pe o experienta din care ai ce invata.

Sigur ai printre prietenii tai persoane care apeleaza la tine doar atunci cand au nevoie. Iti mai amintesti cand ai imprumutat inelul acela? Sau bluza ta preferata? Lipsa curajului te-a facut de multe ori sa taci, de frica sa nu te certi cu nimeni. Oricat ti-ai propune sa nu se repete, tu nu poti spune nu. Nu lasa pe nimeni sa te fure! Renunta sa ii pui pe ceilalti mereu pe primul loc si rasfata-te din cand in cand. Data viitoare cand ti se cere ceva nu oferi nimic pana nu esti convinsa ca vrei. Cine se supara din acest motiv nu merita sa iti stea aproape.

Mai toata lumea barfeste la un moment dat, insa daca iti prinzi prietena raspandind zvonuri despre tine sau chiar impartasindu-ti secretele tale altora, trage semnalul de alarma. Fii mai atenta cu acea persoana care a uitat sa respecte datoriile prieteniei deoarece nu poti sti daca “a fost doar o singura data” si “nu se va mai repeta”. Pe de alta parte, secretele pastrate fata de tine de catre altii nu pentru ca ei ar avea vreun beneficiu, ci pentru ca ei nu vor ca tu sa ai succes sunt la fel de periculoase. Toate persoanele din viata ta ar trebui sa fie fericite de realizarile tale si nicidecum sa nu se bucure daca ai fi mai fericita. Daca nu este asa, renunta la a mai avea legatura cu astfel de oameni.

Violenta este o alta problema larg raspandita. Nimeni nu loveste pe altcineva din greseala oricat de rau le-ar parea. Nu ierta pe nimeni care apeleaza la un asemenea mod brutal de a rezolva o situatie, indiferent cat de mult ar cantari acea persoana in inima ta. Nu ai vrea sa ajungi sacul de box pe care altcineva isi descarca nervii.

Daca nu ai trecut prin nicio situatie de acest gen, te poti considera cu adevarat norocoasa. Atunci cand ierti pe cineva, fii sigura ca acea persoana merita a doua sansa. Judeca bine situatia in care te afli pentru a lua decizia corecta, astfel incat sa nu regreti mai tarziu. Nu lasa pe nimeni sa te raneasca si nici sa te schimbe. Pretuieste-te si fii constienta ca meriti sa ai in jurul tau doar persoane pe care le iubesti si te iubesc.

Diferente de mentalitate

Stim cu totii ca fiecare generatie este caracterizata de un set de valori proprii, care o diferentiaza de cele anterioare sau viitoare. Fiecare isi aduce bagajul de valori si mentalitatea proprie, din care urmatoarele generatii selecteaza doar ce este de interes pentru ele si apoi dezvolta altele noi, care sa le defineasca.

Sistemul de valori al fiecarei generatii este construit si influentat de contextul cultural, politic si social al fiecarei epoci. Prima si cea mai de impact diferenta intre generatii este ca astazi traim intr-o societate tehnologizata si trebuie sa traim si sa jucam dupa regulile ei.

Parintii tai abia daca au avut de-a face cu internetul, iar bunicii tai probabil ca nici macar nu stiau ce inseamna. Este un progres al societatii care marcheaza evolutia generatiei actuale si face diferenta de mentalitate intre ea si celelalte generatii.

O alta diferenta usor de observat este instrainarea de traditii a generatiei actuale. Daca generatia parintilor tai punea mai mult accent pe obiceiuri, copiii zilelor noastre sunt mai putin interesati de astfel de repere esentiale pentru identitatea culturala a fiecarui individ. Si modalitatile de distractie si relaxare ale copiilor din ziua de astazi difera de cele din trecut.

Locul cofetariei sau al filmului de altadata a fost luat de pub-uri, baruri si cluburi de noapte. Este important sa intelegi aceste diferente, nu sa le respingi, si sa reusesti sa inveti copilul sa se descurce cat mai bine si responsabil cu toate riscurile si pericolele la care este expus. 

Vedem zi de azi ca, in modernitate, copiii au ocazia sa creasca si sa se dezvolte intr-o societate deschisa, libera, bogata in oportunitati si provocari dintre cele mai diverse. Sa cresti copilul de astazi pe baza unor valori si mentalitati vechi inseamna un regres in dezvoltarea lui. Copilul generatiei actuale nu poate fi educat in acelasi stil si prin aceleasi metode cu care ai fost tu educata si crescuta de parinti sau bunici.

Instrumentele de educatie nu se mai potrivesc contextului actual, modern si foarte diferit fata de al anilor trecuti. Nu el trebuie sa se adapteze metodelor tale de educatie, inspirate, probabil, din cele ale parintilor tai - stilul mai dur, autoritar, concentrat pe sistemul de pedepse. Acestea sunt considerate astazi reminiscente ale unei mentalitati invechite.

Tu ca persoana esti cea care trebuie sa se adapteze vremurilor moderne, cu tot ce vin ele in intampinarea celor mici. Este indicat sa adopti un stil parental democratic, bazat pe sanse si oportunitati, sa expui copilul la diverse experiente noi si sa ai un sistem bine definit de reguli si pedepse in educatia lui. Acestea ar trebui sa constituie bazele mentalitatii educationale pentru generatia noua. De aici o sa ajungem a vorbi despre cei sapte ani de acasa.

Lucrurile care conteaza

Pentru mine, faptul ca nu stim cum sa fim multumiti cu ceea ce avem si ca mereu ne dorim altceva inca ramane un mister de nedeslusit. De ce intotdeauna vrem ceea ce nu putem avea, sau daca obtinem acel lucru de ce nu reusim sa il apreciem la fel de mult ca atunci cand ni se parea imposibil?

Eu de-a lungul vietii am invatat ca viata te surprinde exact atunci cand te astepti cel mai putin, fie ca e de bine sau de rau. Daca te surprinde intr-un mod neplacut poate fi foarte greu pentru tine sa iti revii din soc, si aici ma refer strict la pierderi materiale, accidente si dezamagiri pe orice plan.

De exemplu, intr-o zi esti perfect sanatos si traiesti viata visurilor tale si a doua zi te trezesti ca da o masina peste tine pe strada si tot corpul tau ramane paralizat, urmand sa iti petreci restul vietii intr-un scaun cu rotile si fiind dependent de alti oameni pentru a supravietui. Si ce faci? Te gandesti la ce stil de viata activ si independent ai avut si la cat de minunat era sa reusesti sa ridici o cana de pe masa fara sa ai nevoie ca cineva sa faca asta pentru tine, cu toate ca atunci nu conta. Ajungand intr-o astfel de situatie, ai de ales intre a fi depresiv pentru tot restul zilelor tale, sau poti alege sa accepti situatia, gandindu-te ca poate fi mai rau, si sa incerci sa traiesti o viata relativ normala. E greu, nimic de zis, dar si rezultatele sunt pe masura efortului depus.

Intr-adevar, cazul descris de mine e cam extrem, dar principiul e ca trebuie sa invatam sa fim mult mai recunoascatori pentru ceea ce avem, dar nici sa nu ne complacem in ideea ca „e bine si asa”. Nu, trebuie sa iti doresti mai mult de la viata ta si sa fii constient de faptul ca iti poti indeplini visul…

Pe de alta parte, statutul asta de oameni ne aduce un mare plus, si anume liberul arbitru. Avem puterea sa decidem daca vom avea o zi frumoasa sau nu, daca vom fi fericiti sau nu si asa mai departe. Totul depinde de noi si oricine poate reusi, la fel cum poate si sa dea gres. Si daca strici totul ai de asemenea si capacitatea de a reconstrui daca iti accepti greseala si mergi mai departe. Nu-i asa ca e o chestie minunata? 

Concluzia trasa de mine este ca ar fi bine sa invatam sa fim incantati de circumstante, chiar daca pare imposibil. Credeti-ma, la fel cum viata te surprinde neplacut, iti poate pregati evenimente placute daca ai incredere in magia ei…

Învață să ai răbdare

Nu știu voi, dar eu incă de mică am învățat că trecem marea cu răbdarea. Și totuși nu ne-a spus nimeni, nici mie și nici vouă câtă răbdare să avem, unde se termină ea și de când începe să fie inutilă. Nu ne-a spus nimeni că uneori vom fi nevoiți să așteptăm chiar mai mult decât credeam vreodată că o putem face. Și totuși nu am avut și nu avem încotro. Câteodată, cel mai bun lucru pe care îl putem face este să așteptăm și să avem răbdare.

Poate uneori obosim să avem răbdare, să așteptăm, să ne întrebăm și să sperăm. Poate uneori nu ne mai punem nădejdea în nimeni și în nimic. Poate suntem dezamăgiți sau deprimați, supărați sau doar triști. Dar continuăm să fim puternici. Pentru că trebuie, nu pentru că vrem. Pentru că am fost obligați de împrejurări să fim, nu pentru că ne-am născut așa.

Toți ne spun că va fi bine. Vei vedea. Până și după cele mai groaznice furtuni norii tot se risipesc cândva. La un moment dat. La fel cum și cele mai lungi și triste nopți duc tot la o zi în care soarele va răsări. Poate acum nu e bine. Dar nu dispera. Nu te întrista. Nu îți pierde speranța. Rămâne să facem ceea ce am făcut mereu atunci când lucrurile nu au mers bine și anume să așteptăm. Să avem răbdare. Întrebarea este cât va mai dura? Nu va fi oare prea târziu?

Va fi bine! Și dacă nu va fi, vei învăța să fii puternică. Iar în cele din urmă ți se va răsplăti răbdarea. Fericirea nu apare întotdeauna unde și cum vrem noi, dar e important că apare până la urmă. Ai răbdare! Speră! Uneori, viața ne oferă lucrurile pe care ni le-am dorit cel mai mult exact atunci când suntem pe cale să ne pierdem orice speranță și răbdare. E greu, dar nu e niciodată mult prea greu. Eu pot. Tu poți. Ești puternică. Ai învățat și tu să fii. Nu ai avut încotro! Sau?

Oameni incapabili sufletește

Din vremuri demult apuse se spune că oamenii care au așteptări mari vor trăi dezamăgiri crunte. Faza e ca nu doar se spune, așa și este! Se spune că cei naivi care vor aștepta să primească cât dau și vor proiecta asupra celorlalți modul lor de a fi și de acționa, vor fi deseori dezamăgiți. Chiar așa se întâmplă! Se spune că cei care mai speră, care oferă toată încrederea, care se dau pe ei cu totul din pasiune, unei cauze, unui proiect, unui job, unei relații, unei prietenii, se vor da de multe ori cu capul de pereți și se vor frustra constant. Astfel se simte!

Prea mulți rănesc, fără ca măcar să realizeze. Uneori nu este nici măcar vorba de rea voință, ci de un set diferit de valori, de limitare, de percepții diferite, de a lua de bun ceea ce primesc și a considera că totul li se cuvine, fără a dărui nimic în schimb. Unii calcă pe suflete, alții nu știu când să se oprească cu pretențiile, o parte nu au nici măcar o urmă de bun simț pentru a pune punct sau pentru a cere scuze, atunci când au greșit. Prea mulți sunt imuni și trăiesc bine mersi în propriul egoism, lăsând în urmă tot ceea ce nu le mai este de folos.

Am învățat că atunci când te frustrează ceva, urmează lucruri mai frumoase și mai mari. Din căderi apare gloria, transformarea, regăsirea de sine și alegerea unei alte căi. Din lacrimi pleacă vise și ne mutăm pe un alt tărâm unde bat inimi în același ritm și unde energiile se aliniază perfect. Cei cu multe așteptări sunt neînfricați în felul lor și nu se tem să “aștepte”. În ei se află toate resursele pentru a ridica fruntea chiar și când totul pare gri. Dinții încleștați de furie nu șuieră blesteme pentru cei care au dezamăgit, ci dorința de a-și păstra coloana și a nu se schimba pentru că alții nu pot mai mult. Lupta adevărată este doar cu ei înșiși, iar cel mai mare hop este acela de a nu se schimba în ceva mai urât, ci de a renunța mai ușor la oameni urâți spiritual. Nu așteptările ar trebui abandonate, ci persoanele care nu sunt nici măcar capabile să le înțeleagă și care nu își doresc să le atingă.

Și atunci, mă întreb retoric: de ce ai renunța la ceea ce ești și crezi doar pentru că există incapabili sufletește sau mental în jurul tău? De ce nu o iei la sănătoasă fără a privi în urmă? Undeva acolo cineva te va uimi și va da mult mai mult decât ai sperat vreodată. Trebuie doar să te depărtezi de tot ceea ce nu-ți face bine!

Iubesc oamenii frumoşi

Eu iubesc oamenii simpli și frumoși…sufletește. Oamenii care știu să dăruiască bunătate și iubire la fel cum primesc, cei care cunosc adevărata sinceritate și se bucură de gesturi, nu de valori.

Iubesc oamenii care știu să zâmbească și cu inima, cu sufletul, cu privirea. Îi ador pe aceia în ochii cărora te pierzi minute bune când îți zâmbesc și care te fac să înțelegi că este adevărat, fiecare suflet poartă chipul care i se potrivește.

Iubesc oamenii care la fiecare bătaie a inimii emană dragoste, putere și dorință de a face în jurul lor o lume mai bună, una în care sinceritatea să învingă dulceața vorbelor false, o lume lipsită de amărăciune, regrete și compromisuri.

Iubesc oamenii care au fost alături de mine la bine si la greu, acei oameni care m-au ajutat cand am avut nevoie, dar îi iubesc si pe aceia care mi-au facut rău, pentru ca roata faptelor se intoarce spre ei, nu spre mine.

Ador să văd oameni simpli, exemplari. Omenia tine de gandirea conservatoristă, după părerea generatiilor tinere. Nu mai este de actualitate omenia…Iar mai presus de toate, putini oameni mai au activitati normale. Frumusetea acestora sta in simplitate.

Frumoşi mai sunt oamenii care mângâie… Oamenii care alină, vindecă, aşteaptă fără să se gândească la faptul că-şi pierd degeaba timpul. Frumoşi mai sunt oamenii care uită de ei şi se gândesc la ceilalţi, aceia pe care îi consideră unii proşti din cauză că fac bine şi-şi găsesc în schimb numai rău, dar mai contează? Mai contează că ne amputăm din propriul suflet doar ca să le aibă ceilalţi întregi pe ale lor? Mai contează că frângi părţi din tine dacă vezi cât de frumos se potriveşte sufletul tău printre fisurile sufletelor celor dragi?

Iubesc cerul, soarele, animalele, natura, viața….pentru că oamenii buni iubesc totul!

Cu dor de ducă

Nu ştiu cum e la voi  eu cred că de iubire te mai vindeci, dar de dor… de dor scapi foarte greu… Câteodată ne e dor de linişte, atunci când e prea mult zbucium în suflet. Câteodată ne e dor de nebunie şi risc, atunci când e pustiu în inimă. Câteodată ne e dor de oamenii pe care i-am iubit prea mult. Câteodată ne e dor de oamenii pe care i-am rănit, de aceia care ne iubeau poate mai mult decât ne-am putea imagina. Câteodată ne e dor de ducă şi ne e dor rău. Ne-am săturat de toate şi vrem să ne tot ducem, nu ştim unde şi nu ştim până când.

Parcă fiecare om din viata ta are dorul lui şi ţi-l lasă în suflet, nu contează că pleacă, nu contează că pleci. De părăsit, părăsim toţi la un moment dat şi toţi suntem părăsiţi. De unde, Doamne, atâta dor? De unde, Doamne, atâta suflet să-l ducă pe tot? De unde atâta putere să-l îndurăm… Dorul arde, dorul arde şi frige şi lasă urme, creşte îndoieli, e greu. Fiecare om are dorului lui pe care ţi-l lasă în suflet. Şi mi-e dor de fiecare om dacă stau să mă gândesc bine. Dar cel mai dor îmi e de omul pe care nu l-am avut niciodată, de omul pe care nu l-am iubit niciodată cu adevărat şi pe care îl iubesc tot mai mult în fiecare zi.

De iubire ai şanse să te vindeci în timp, cu o altă iubire, singură, cu alţi oameni, nu contează cum, contează că te vindeci şi scapi de răni şi ajungi să nu-ţi mai pese. Dar de dor nu scapi cu timp, dorul se hrăneşte cu aşteptări. De dor nu scapi cu alt dor, devine mai puternic, doare mai tare. Nu te vindeci singură de el pentru că singură îţi aduci aminte de şi mai multe doruri. Nici altcineva nu te poate vindeca de doruri, poate doar să te facă să-l uiţi până atunci când îţi oferă altul. Atât… Cu dorul trăim în suflet orice ar fi. Dar sunt multe doruri frumoase şi, deşi se numeşte dor pentru că doare, dorurile frumoase nu dor.

Şi poate că dorul de cineva pe care nu l-am iubit niciodată şi pe care totuşi îl iubesc prea mult e un dor frumos. Oare este vorba de speranţă, ambiţie, putere, dorinţă de a întâlni pe cineva care să aducă fericirea? Poate că o nouă călatorie îţi aduce în cale oameni frumoşi, oameni care işi vor lăsa şi ei amprenta asupra ta. Poate că dorul de cineva pe care nu l-ai iubit încă e cel mai frumos dor şi urmează să fie cândva cea mai frumoasă iubire. Ultima! Teoretic :)

Valoarea unui om

Nu stiu voi, dar eu de multe ori ma gandesc la prostii de rand, martirii zilelor noastre si fraierii de care ne folosim atunci cand avem nevoie de orice, de la bani si lucruri materiale, pana la favoruri si ajutor. Cine sunt acesti oameni buni? O forma inferioara a speciei umane, care nu a evoluat suficient incat sa isi lase in urma constiinta, educatia si cei sapte de ani de acasa.

Eu personal simpatizez cu astia fraieri. Mie imi place de ei.Daca as avea de ales cu cine sa ma “prind la drumetie” dintre un om bun si oricare alt fel de om, as alege in orice zi, in orice ora, in orice caz, pe ala bun. De ce? Ca stiu ca nu si-ar bate joc de mine, ca daca as avea nevoie de ajutor sau vreo problema, ar fi acolo sa ma ajute si nu ar cauta sa profite sau sa fuga, ca si eu sunt o inadaptata a acestei societati si ma regasesc deseori cu aceasta problema existentiala: ca am o constiinta si o educatie, indiferent cat de mult as incerca sa ascund aceste lucruri, indiferent cat as incerca sa le inlatur, indiferent ce mecanisme de aparare as folosi, in final, ajung si eu sa fiu tot un om prost si sa intind mana celui care are nevoie de ea, sfarsind la fel ca restul, tradata.

Oamenii buni nu se schimba. Ei se nasc, traiesc, sunt prostiti si mor oameni buni. Poate ca nu mai ajuta pe toata lumea oricand si oricum, poate sunt un pic mai atenti si mai grijulii, insa in final, tot prosti de ordinul doi sunt. Mai devreme sau mai tarziu, tot ajung sa ajute pe cineva ce nu are nevoie de ajutor, pe cineva ce cauta sa profite, o persoana ce doreste sa se foloseasca de altii pentru a-si crea propriul bine si atunci ajung sa fie raniti iar, aceasi incredere tradata, aceasi inima ranita. De ce sunt acesti oameni buni, prosti? Fiindca indiferent de cate ori s-ar arde, indiferent de cate ori ar fi tradati, ei continua sa creada in natura umana, continua sa aleaga a avea incredere in oameni, chiar daca stiu ce va urma, ei aleg sa spere la bine. Asta ii face prosti, asta ii face speciali si , in opinia mea, tot asta ii face sa fie mai presus de restul. Caci nu e greu sa iti bati joc de altii si sa intorci capul la nevoia lor, ci e greu sa stai alaturi de ei, prin necazuri si probleme.

Care e diferenta dintre un om mic si un om mare? Ce te face mare ca om? Ca persoana? Pai in primul rand inaltimea. Aia te face mare, te face sa te uiti la oameni de sus. In al doilea rand, in functie de sex, conteaza si organele sexuale specifice. Te vezi mare si smecher/a cu doi de “sm”, daca esti femeie si ai niste balcoane cat pepenii sau daca esti barbat si ai un sarpe de 10 inchi, ca mai nou serpii se masoara in inchi si nu in cm, ca lumea este inculta si nu intelege unitatea asta de masura, asa ca daca zici, ca ai o rama de 4 inchi sau un boa de 10, diferenta in numar nu e asa mare, iar oricum termenul e abstract. Se va intelege ca 4 e mai mic decat 10 si cam atat, valori reale nu, ceea ce e perfect, daca esti barbat si esti complexat. Dar asta e o discutie pt alta data, sa nu deviem de la subiect :)

Lasand gluma la o parte, esti un om “mare” daca ai realizat ce ti-ai dorit. Daca tu ai dorit sa faci ceva si ai realizat, indiferent cate impedimente si pareri impotriva ai avut. Esti un om mare, daca ai reusit sa faci totul din nimic, daca ai fost la un nivel si ai ajuns undeva, exponential mai sus si in nici-un caz, cum se dau unii aristocrati mari oameni pe banii lui mami si tati, iar ei sunt niste ratati in viata, care nu au idee sa faca nici cele mai simple sarcini si sunt pierduti fara bani sau mami/tati. Aia nu sunt oameni mari, sunt oameni mici. Oamenii mici, copiii, sunt aia care nu se descurca fara mami si tati, care au nevoie de indrumare la orice pas si care simt nevoia sa se faca mari, prin a copia “oamenii maturi”.

Fiti oameni mari cu propriile realizari, cautati sa fiti oameni mari si nu sa va dati, nu fiti mici, fiti oameni buni!

Cu primăvara în suflet

Este ceva în aer, o adiere călduţă şi liniştitoare care-ţi umple sufletul cu bucuria unui nou început. În fiecare an vine primăvara, dar de fiecare dată în alt fel, mai cald, mai frumos, mai verde. Împrăştie atâta calm şi armonie peste tot încât se îndrăgostesc şi merii. Natura amorţită se trezeşte la viaţă. E ca un suflet care, obosit de geruri începe să se dezmorţească. Pas cu pas şi zi de zi.

Un proverb chinezesc spune că "primăvara este recunoscută mai curând de plante decât de oameni." Grăbiţi şi trişti, câţi dintre noi ne oprim două secunde din goana spre fericire uitând că fericirea înseamnă de fapt frumuseţea care pătrunde zi de zi în suflet.

Primăvara nu întârzie niciodată indiferent cât de lungă şi de grea a fost iarna. Vine pentru toată lumea şi pentru cei veseli şi pentru cei trişti şi pentru cei mici şi pentru cei mari. Vine cu culori, cu flori, cu speranţe, cu bucuria păsărilor gălăgioase şi cu jocurile copiilor care nu mai vor să intre seara în casă.

Îţi umple sufletul de dorinţă şi vrei, nici măcar nu ştii ce vrei, dar te doare. E un fel de neliniştite, îţi vine să pleci şi în acelaşi timp să stai, îţi vin în minte versuri pe care nu le-ai compus niciodată şi auzi nişte acorduri ale unei melodii care cântă numai pentru tine. Vrei să vorbeşti, să reciţi, să cânţi, să dansezi şi să spui lumii că a trecut iarna, că ceva s-a schimbat şi că eşti pregătit pentru tot ce este mai frumos. Brusc, nu te mai simţi singur şi nici nu ai cum pentru că natura îţi pregăteşte în fiecare zi surprize, care de care mai plăcute. 

Şi ceea ce este mai surprinzător, e că nu trebuie să faci nimic. E suficient să priveşti ce se întâmplă în jur şi să respiri primăvară. La fiecare pas, o rază de soare se joacă în zâmbetul unui copil şi culorile se amestecă perfect într-o simfonie scrisă pentru fiecare suflet în parte.

Primăvara e iubire. Creşte în tine şi odată cu tine şi de fiecare dată este altfel, o priveşti cu şi mai multă uimire şi o aştepţi cu şi mai multă nerăbdare. Şi vine şi în fiecare an. De fiecare dată o iubeşti altfel şi de fiecare dată îţi vin în minte cuvintele pe care le spui şoptit, 

Cand viata te ia prin surprindere

Pentru mine, faptul ca nu stim cum sa fim multumiti cu ceea ce avem si ca mereu ne dorim altceva inca ramane un mister de nedeslusit. De ce intotdeauna vrem ceea ce nu putem avea, sau daca obtinem acel lucru de ce nu reusim sa il apreciem la fel de mult ca atunci cand ni se parea imposibil?

De-a lungul timpului am invatat ca viata te surprinde exact atunci cand te astepti cel mai putin, fie ca e de bine sau de rau. Daca te surprinde intr-un mod neplacut poate fi foarte greu pentru tine sa iti revii din soc, si aici ma refer strict la pierderi materiale, accidente si dezamagiri pe orice plan.

De exemplu, intr-o zi esti perfect sanatos si traiesti viata visurilor tale si a doua zi te trezesti ca ai un accident sau te alegi cu o boala care iti da viata peste cap. Si ce faci? Te gandesti la ce stil de viata activ si independent ai avut si la cat de minunat era sa reusesti a le face pe toate fara sa ai nevoie ca cineva sa faca asta pentru tine, cu toate ca atunci nu conta. Ajungand intr-o astfel de situatie, ai de ales intre a fi depresiv pentru tot restul zilelor tale, sau poti alege sa accepti situatia, gandindu-te ca poate fi mai rau, si sa incerci sa traiesti o viata relativ normala. E greu, nimic de zis, dar si rezultatele sunt pe masura efortului depus.

Pe de alta parte, statutul asta de oameni ne aduce un mare plus, si anume liberul arbitru. Avem puterea sa decidem daca vom avea o zi frumoasa sau nu, daca vom fi fericiti sau nu si asa mai departe. Totul depinde de noi si oricine poate reusi, la fel cum poate si sa dea gres. Si daca strici totul ai de asemenea si capacitatea de a reconstrui daca iti accepti greseala si mergi mai departe. Nu-i asa ca e o chestie minunata? 

Pe parcursul vietii cu totii avem placerea de a cunoaste tot felul de oameni si de a afla povesti de viata nenumarate care ne pot surprinde chiar si atunci cand credeam ca nu se mai poate intampla asta. Concluzia e ca ar fi bine sa invatam sa fim incantati de circumstante, chiar daca pare imposibil. Credeti-ma, la fel cum viata te surprinde neplacut, iti poate pregati evenimente placute daca ai incredere in magia ei…

Blocaj emoţional

Sentimentele negative au capacitatea de a ne influenţa deciziile şi chiar de a ne schimba viaţa. De asemenea, s-a descoperit că emoţiile negative ne pot afecta sănătatea pe termen lung, putând chiar să provoace afecţiuni fizice prin creşterea nivelului de stres, dar şi depresie sau tulburări de comportament. Dar cum poţi elimina emoţiile negative pe care le simţi blocate în interiorul tău? Din fericire există câteva metode simple şi eficiente. Mulţi dintre noi am încercat de-a lungul timpului să scăpăm de furie, tristeţe, teamă sau sentimentul de vinovăţie.

Meditaţia este extrem de benefică pentru eliberarea emoţiilor negative. Atunci când medităm, reuşim să ignorăm lumea exterioară şi tot ceea ce ne distrage atenţia. În acest fel ne putem concentra mult mai bine asupra stărilor emoţionale şi blocajelor adânci, la care altfel nu am avea acces. Meditaţia ta va ajuta să te cunoşti mai bine, să afli care este adevărata sursă a emoţiilor tale negative. Îţi va fi mai uşor să-ţi asculţi intuiţia şi să te vindeci din interior.

La fel ca şi meditaţia, rugăciunea este o modalitate prin care te poţi conecta foarte puternic cu latura ta emoţională. Dacă eşti o persoană credincioasă, rugăciunea te va ajuta să elimini acele emoţii negative care îţi afectează viaţa zi de zi. Vei putea să le cunoşti adevărata cauză şi să le estompezi treptat până când vor dispărea definitiv.

Comunicarea cu un prieten sau cu un membru al familiei te va ajuta întotdeauna să te simţi mai bine atunci când treci printr-o situaţie dificilă. Este o metodă prin care te descarci şi prin care elimini tensiunea interioară. În mod sigur te vei simţi mai bine şi vei avea o stare de uşurare, ca şi când o povară ţi-a fost luată de pe suflet. Dacă simţi că nu poţi vorbi cu o persoană apropiată despre ceea ce te macină, atunci poţi apela la un psiholog sau psihoterapeut. Un specialist va şti cum să abordeze problemele emoţionale cu care te confrunţi şi te va ajuta să te eliberezi de ele.

Pentru a depăși aceste blocaje, majoritatea oamenilor aleg strategia struțului; pur și simplu încearcă să le ignore, sperând că vor dispărea. Ei bine, ele nu vor disparea! Pe termen lung se vor acumula și vor deveni o povară din ce în ce mai grea pe umerii dumneavoastră. Așadar, ignorarea lor nu este o strategie câștigătoare. Strategia câștigătoare pe termen lung este să înțelegeți ce cauzează existența acestor blocaje mentale și emoționale și apoi să mergeți la cauza principală a acestora și să o eliminați. În acest fel, rezolvați problema de la rădăcină și nu vă va mai deranja niciodată.

Falsa impresie ca oamenii se schimba

Speram sa-i schimbam pe cei din jur. Credem ca se poate. Ca, daca le explicam ce ar putea face mai bine sau ce au gresit, isi vor schimba comportamentul. Ca vor fi mai buni, asa cum credem noi ca e mai bine!

Nu ne iese din prima. Si nu renuntam cand nu ne asculta. Din contra, ne incapatanam sa credem ca vom reusi si ca, intr-un final, se vor schimba. Si incercam alte tactici. Asa se intampla. Fie ca este vorba de planul personal sau de cel profesional, vad din ce in ce mai mult in jur o mare inclestare in a incerca sa-i schimbam pe ceilalti.

Si, chiar daca de multe ori se vede o evolutie, pentru ca experienta si varsta determina oamenii sa se comporte mai bine, realitatea arata ca cei mai multi oameni nu se schimba. Cel putin nu asa cum se astepta cei care vor sa-i schimbe.

De ce nu se schimba oamenii?

Unii, pentru ca nu vor. Ce-si doresc altii nu este valabil cu ce-si doresc ei.
Pentru ca schimbarea nu este cautata de cei pe care vrem sa-i schimbam.
Pentru ca multi oameni nu pot sa se schimbe.
Pentru ca nu le pasa.

Si motivele pot continua. Cu toate astea insa, lumea se imparte in continuare in oamenii care fac ce vor si cei care vor sa-i determine pe altii sa se schimbe.

Cine castiga? Fiecare percepe diferit daca si ce a castigat. Cei care fac ce vor nu regreta ca n-au incercat. Cei care asteapta ca ceilalti sa-si schimbe comportamentul devin frustrati cand interlocutorul nu face nicio schimbare. Nici cei care nu renunta la ce-si doresc si nu acorda atentie celor din jur nu poti spune ca sunt mai castigati. De multe ori pierd neacordand atentie celor din jur.

Nu e usor sa spui asadar cine castiga, dar cu siguranta nu merita sa-ti consumi ani buni din viata incercand sa-i schimbi pe cei din jur. Cine inseala o data, o va face si a doua oara, la fel cum cel care te va lovi odata va gasi si o alta ocazie sa o faca.

Si, pentru ca am ajuns in momentul in care cred in concluzii, a mea este aceasta: oamenii se schimba, dar nu cum vrem noi, poate noi nu le-am cunoscut niciodata adevarata fata!

Faith and me

“Numai când vei iubi un animal vei simti iubirea cu toată inima”, așa zicea Anatole France și mare dreptate avea. Există o grămadă de oameni ca mine care le iubesc, le oferă un adăpost, și au cel putin o poveste emotionantă legată de animalul de lângă ei. Postarea de astăzi este pentru cei multi dintre voi pentru care animalele sunt familie. Este despre cei care spun sus și tare “Câinele meu face parte din familia mea".

Pentu cei care au in familei un animal. Pentru ei exista un loc unde animalul este tratat fix așa cum il tratati voi. Ca pe un membru al familiei. Câinele este membru cu drepturi depline al familiei tale. Cât timp este pui, câinele este precum un copil care trebuie educat, îndrumat, învățat cum să se descurce. Câinele este responsabilitatea ta și trebuie să-i acorzi îngrijirea necesară: apă la discreție, mâncare adaptată nevoilor nutriționale, jucării, controale la veterinar, vaccinări. Câinele este cel mai bun prieten. Este familia ta. Îl vei ține aproape și-l vei iubi așa cum merită, fără a-l înstrăina sau abandona.

Ce te faci atunci când prietenul tău are probleme de sănătate? Gășești cea mai bună solutie așa cum ai face pentru orice alt membru al familiei. Eu nu am făcut niciodată diferenta intre problemele mele și ale patrupedului meu. Am găsit de fiecare dată cea mai buna solutie, așa cum am făcut și zilele trecute. Nu aș fi putut să stau impasibilă să văd cum Faith suferă. Vineri dimineata m-am trezit cu ea paraplegică la membrele inferioare, să te tii bine ce panică mi-am luat. Am alergat cu ea in stânga și in dreapta, am apelat la prieteni si familie care intotdeauna au fost lângă mine, am așteptat ambulanta veterinară la ora 1 noaptea (chiar dacă in vreme de pandemie a fost straniu, ne-am sălbăticit in casă, dar asta este o altă discutie :) )

Ideea este că am ajuns la Dl. Doctor Lucian Fodor, HappyPet Timisoara, a văzut in 30 de secunde care este problema și mi-a explicat solutia. După 48 de ore Faith era operată, după alte 24 de ore se mișca și peste 5 zile chiar se grăbea. Problema ei a fost una la coloana vertebrală (sindrom cauda equina), problemă neurologică. Faith acum este bine, se recuperează frumos, vom incepe și tratamentul de recuperare iar in curand ne apucăm să adunăm iarăși crengile de pe Take Ionescu :)

Mi-aș dori să stiu ca cei care au animălute (suflete) de companie le vor trata bine de fiecare dată și se vor strădui să găseasca solutii. Eu ma strădui să ajut si animălutele comunitare, chiar daca nu pot să o fac in momentul de fată decat prin suport material, dar o fac, nu sunt o ignoranta. Eu stiu că ce dai aia primești inapoi.

Asa cum in cazul Zorrei am fost recunoscătoare echipei de medici veterinari care a tratat-o, la fel sunt și acum, chiar am un respect profund fată de oamenii care fac cu seriozitate și profesionalism ceea ce fac. Familia mea este in continuare completă, eu și Faith stăm pe baricade. Un simplu multumesc din inimă nu exprimă recunoștinta mea pentru Dl. Doctor Lucian Fodor și echipa HappyPet Timisoara

Egalitate de sanse

Femeile si-au castigat de-a lungul timpului tot mai multe drepturi si au dobandit egalitatea mult ravnita intre sexe. Dar suntem cu adevarat pe picior de egalitate cu barbatii? Eu nu sunt convinsa in proportie de 100% :)

In intreaga societate contemporana, avem libertatea sa ne construiam viata dupa placul nostru, sa ne alegem domeniul in care vrem sa lucram, sa decidem singure in privinta partenerului de viata potrivit pentru noi sau a prieteniilor pe care le legam. Aceste lucruri fac parte astazi din normal, dar stim cu totii ca nu a fost dintotdeauna asa, cum nu a fost nici egalitate intre femei si barbati.

Din punct de vedere al carierei, domnii sunt cei care ocupa intr-un procent mai mare functiile importante de conducere, dar noi suntem mai creative decat ei si avem un nivel mai mare de flexibilitate si perseverenta.

Chiar daca drepturile si libertatea femeilor au castigat mult teren in lumea dominata de barbati, sa nu uitam ca in unele tari exista si astazi legi impotriva lor. Marturia unei femei valoreaza jumatate din cea a unui barbat, nu are voie sa conduca masina si nici dreptul sa mearga la un loc de munca fara aprobarea sotului.

Prin modurile de gandire, de vorbire si comportament, suntem libere sa fim asa cum credem de cuviinta si sa ne satisfacem propriile nevoi. Pentru ca, nu-i asa, in relatiile de cuplu moderne, egalitatea intre femei si barbati este dezbatuta si stabilita de ambii parteneri? In sensul ca fiecare isi aduce aportul stabilit, fara prejudecati si constrangeri.

Emanciparea ne da dreptul sa fim mai mult decat iubite, sotii sau mame si sa beneficiam de timpul nostru asa cum vrem. De asemenea, statutul nostru de femei singure nu mai este aspru judecat, asa cum se intampla in vremurile de demult, ceea ce ne permite sa fim independente atat emotional, cat si financiar.

Discriminarea nu ocoleste toate relatiile de cuplu daca vorbim de tari in care femeile nu au voie sa iasa din casa fara permisiunea barbatilor lor sau dreptul sa ceara divortul. Mai grav este ca exista inca forme de abuz fizic si psihic greu de imaginat, peste tot in lume, dar pe care femeile sunt nevoite sa le suporte chiar din partea celor ce ar trebui sa le protejeze si sa le iubeasca. In aceste cazuri, conceptul de egalitate intre femei si barbati este unul mult prea indepartat.

Bagajul nostru emotional

Fiecare om vine pe lume cu un bagaj emotional, bagaj adunat atat in perioada intrauterina, bagaj transmis de mama pe baza a ceea ce a trait si simtit in perioada sarcinii, dar si un bagaj transmis de la ambii parinti, un soi de mostenire emotionala. La acestea se adauga ce simte si i se intampla copilului din momentul in care el isi incepe propriul lui parcurs pe aceasta lume si pentru ca inca este legat de mama printr-un cordon invizibil, el simte si ce simte mama.

Totusi, cat cantaresc emotiile tale? Haideti sa ne imaginam pentru o secunda ca purtam un rucsac. Simti curelele pe umeri. Acum…vreau sa il umpli cu oameni. Incepe cu intalniri obisnuite, prieteni rude, familie, parinti, sot-sotie, iubit-iubita si umple sacul cu emotiile pe care le ai odata cu aceste revederi. Le duci in acel rucsac… Simti greutatea lui. Relatiile tale, cu toata acea incarcatura emotionala din jurul lor, indiferent de sentimentul care le contine, sunt cele mai grele componente ale vietii tale. Simti curelele cum iti intra in piele? Toate acele negocieri si argumente, secrete si compromisuri…… Ai nevoie de toata aceasta greutate? Ce te impiedica sa dai rucsacul jos?

Bagajul emotional este folosit pentru a descrie toate problemele emotionale nerezolvate: traume si stres din trecut si prezent care iti ocupa mintea si datorita carora ajungi sa gandesti negativ asupra problemelor trecute sau actuale pe care nu le-ai rezolvat si pe care nu le-ai acceptat. Pentru a nu fi in suferinta si a nu cara prea mult incearca sa inveti din experientele anterioare, acesta fiind de altfel, un model comportamental benefic tie. Acest lucru include insa si sa ai in continuare bagaje „rele”. Cheia pentru o functionalitate mai sanatoasa consta in a invata sa gestionezi perceptiile si sa te intaresti pe masura ce te maturizezi pentru a raspunde experientei zilnice cat mai bine.

Incarcatura emotionala existenta nu face decat sa ingreuneze, sa te faca sa te blochezi in comportamente vechi, preexistente, nelasandu-te sa faci ceea ce poate ti-ai dori. Acest bagaj poate, de asemenea, interfera cu dorinta ta de crestere profesionala sau cu obiectivele pe care ti le-ai propus, pentru a trai mai bine, cu relatiile tale, cu sentimentul tau de implinire sufleteasca. Sigur ca suntem influentati zilnic de experientele emotionale precedente si de modul in care le interpretam, si ca relatiile viitoare si ele la randul lor vor fi supuse acelorasi perceptii.

Oare acest bagaj emotional este bun sau rau pentru noi? Multi oameni spun ca din pacate, uneori acest bagaj ne si defineste ca oameni. Daca ai un bagaj emotional bun, cu sentimente si nevoi implinite, poate ca greutatea lui va fi mult mai usoara. Daca, insa acesta este rau, nu este ca si cum ai putea scapa de el dupa ce ai adormit! La trezire, rucsacul tau este tot acolo, cu problemele din el, cu temerile, cu sentimentele neimplinite si emotiile tinute in frau.

Sa poti scapa de acest bagaj, presupune un intreg proces. Poti fi constient de multe ori ca gresesti, insa sa persisti in gresala. Nimeni nu este perfect! Si ai nevoie si de timp!

Oare traim intr-o lume nebuna?

Tie cat de des ti se intampla sa spui ca a innebunit lumea sau ca toate sunt pe dos? Ca azi nu mai e ca altadata, ca nu e normal ce se intampla? Momentele in care nu mai intelegi lumea din jur sunt perfecte pentru reflectie. Care sa fie problema? Ce e in neregula cu lumea noastra? Este imposibil ca toti oamenii sa fie la fel. Si e bine, pentru ca tocmai asta scoate in evidenta si ne pune la dispozitie unicitatea fiecaruia. Totul e sa alegem sa le vedem oamenilor frumusetea, indiferent daca formele in care se exprima ni se par ciudate. Sa invatam ca normalitatea nu e intr-un singur fel, ca nu poate fi prescrisa.

Populatia lumii e in crestere, deci adevarata nebunie abia incepe. Cu cat vom fi mai multi, cu atat mai divers ne vom manifesta si ar fi indicat sa ne relaxam si sa ne lasam surprinsi, fascinati si inspirati de nebunia lumii in care traim. Lumea este foarte bine asa cum este – nebuna sau cum vrem sa-i zicem. Cu noi, la nivel individual, este o problema. As zice chiar doua. Una de prejudecati si inca una de exces de logica. Cei care sunt convinsi ca traiesc intr-o lume nebuna sunt oamenii exagerat de logici si mai putin empatici. Avem nevoie atat de empatie, cat si de logica. Empatia fara logica se poate transforma in defect, ne poate impiedica sa vedem realitatea asa cum este ea. Pe de alta parte, realismul exagerat te izoleaza de lume, iar prejudecatile iti saboteaza fiecare relatie din viata ta, inclusiv pe cea cu tine insuti.

De la o vreme reusesc tot mai mult sa nu mai vad lumea ca fiind nebuna, ci pestrita, interesanta. In felul acesta reusesc s-o contemplu, sa fiu atenta fara sa ma mai implic prea mult emotional si fara sa reactionez decat la nevoie. Am devenit observator. Fac adesea exercitiul extraterestrului, adica privesc viata si lumea de parca acum o vad pentru prima data. Analizez detaliile si implicatiile interactiunilor dintre oameni, noile posibilitati ce se nasc cu fiecare alaturare a doua nebunii diferite.

De ce sa privesti oamenii ca fiind dificili? De ce nu fascinanti? De ce sa nu descoperi frumusetea si autenticitatea din spatele „nebuniei”? De ce ai pierde asta? Te vei imbogati cu experiente si informatii pretioase. Sa nu ne refuzam ceea ce nu intelegem. Poate ascunde sensuri noi si utile. A ramane intreg la minte intr-o lume nebuna nu are legatura cu lumea, ci cu tine. Totul tine de intelegerea omului, iar asta depinde de noi insine si de felul in care privim lucrurile, de felul in care intelegem normalitatea, de povestea pe care ne-o spunem despre ea. Noi alegem daca vedem lumea ca fiind nebuna, sau doar interesanta in diversitatea manifestarilor ei.

Pe mine ma ajuta intelegerea nevoilor oamenilor. Nu mai consider lumea nebuna de cand o privesc intr-o lumina noua. Cand ii descopar omului motivatiile, cand sunt atenta la ce spune si la limbajul corpului lui, cand il ascult cu empatie, cand ma deschid cu dragoste si respect, pot sa-i inteleg modul de gandire. Cand nu ii privesc ca pe nebuni, oamenii imi arata fata lor frumoasa. Atunci cand ii privesti pe ceilalti oameni exact asa cum sunt, fara a interpreta nimic la modul personal, este imposibil sa fii ranit de ceea ce spun sau fac ei. Daca veti respecta acest legamant, veti putea calatori in jurul lumii cu inima complet deschisa si nimeni nu va va putea rani. (Don Miguel Ruiz)

Daca avem preconceptii despre lume si oameni, de ce sa nu renuntam la ele cata vreme ne fac rau? De ce sa punem etichete individuale sau colective? De ce trebuie sa incadram lumea in niste limite atat de inguste incat sa poata fi descrisa printr-un epitet: „nebuna”? Lumea este in multe feluri, poate si nebuna, dar riscam sa ne pierdem sanatatea mintala daca nu renuntam la nevoia de a eticheta si la ambitia de a schimba lumea, de a o transforma dupa chipul si asemanarea noastra.

Intrebare simpla: lumea este nebuna pentru ca asa simt eu, sau pentru ca nu e cum am fost invatat(a) ca inseamna normalul?

Iesi din peisaj si din corpul tau si priveste tot tabloul de sus. Cat de normal si de realizabil este sa facem lumea, sau o bucata din ea, sa se muleze pe viata ta? Si cat de util ar fi sa te adaptezi tu la lume, sa te integrezi mai bine, sa folosim tot ce are ea bun in nebunia ei?

Indiferent la ce trebuie sa ne adaptam, calea este de a deveni constienti de sine, in echilibru cu noi insine. Asa ne vom putea deschide lumii, o vom intelege fara sa o judecam si o vom accepta cu toata nebunia ei. Daca te cunosti pe tine si stii ce nevoi ai, ce te face fericit, ce te implineste, nu vei avea probleme ca lumea este intr-un fel sau altul. Vei fi preocupat in a-ti construi viata implinita si a te transforma mergand pe drumul tau, indiferent ce e in jur. Dar cat timp in mintea ta este o contradictie de idei, mai multe convingeri opuse, vei percepe lumea ca pe ceva coplesitor, in care nu mai stii cum s-o scoti la capat. Itele sunt incalcite doar in capul tau. Acolo trebuie facuta ordine si eliminate toate convingerile care iti dauneaza si nu servesc devenirii tale. Incepe cu ideile pe care le recunosti repede ca nefiind ale tale, ci implantate de familie si societate. Cand esti blocat, lumea pare nebuna.

Fa ce simti tu cu viata ta. Nu exista reguli. Tu faci regulile pentru tine. Iar din acest punct, lumea nu va mai fi nebuna, pentru ca nu va mai conta. Cand vezi drumul drept inaintea ta, nu te vei mai concentra la padurea intunecoasa de la stanga cu uscaturile ei, nici la lacul adanc plin de crocodili de la dreapta cararii. Este foarte important unde te plasezi, de unde privesti totul. Inainte priveai lumea din mijlocul padurii sau din lac, acum o privesti de pe cararea ce trece printre ele. Drumul era acolo si inainte, dar tu vedeai doar o padure si un lac nebune si pline de primejdii.

Lumea este nebuna pentru ca ne concentram pe felul in care este ea, nu pe felul in care suntem noi. Si pentru ca presupunem din capul locului ca noi suntem normali. Sau ca poteca din padure este singura, iar lacul e capat de drum. Intreaba-te atat: imi foloseste la ceva sa privesc lumea ca fiind nebuna?

Sa lasam lumea sa fie in "n''miliarde de feluri si sa ne preocupam de felul in care ne adaptam noi la ea.

Poate lumea nu e prea nebuna. Tu esti prea normal :)