 |
| Mulțumesc Ioana, exact aici as dori să fiu acum! |
Niciodată nu putem controla lucrurile mari, ceea ce se numește in termeni generici DESTIN. Putem sa ne plimbam prin Unirii si sa ne cada ceva in cap, sa ne pierdem serviciul sau sa ne mutam in alt colt de lume, sa ni se răstoarne viața cu susul in jos de azi pe mâine. Asa e viața, lucrurile astea se întâmplă uneori. Si relele, si bunele.
Insa, dincolo de Marele Destin, viața se compune dintr-o infinitate de lucruri mărunte sau foarte mărunte: alegeri, decizii, opțiuni, Nu-uri si Da-uri zilnice. Ele intra in datoria noastră, însă numai daca vrem sa fim fericiți. Dacă nu, ok, si asta este tot o alegere.
Cu ceva vreme in urmă am început sa arunc o privire mai atenta vieții mele. Mai întâi fugitiv, apoi m-am uitat mai de aproape si in cele din urma am luat-o sub lupă, mi-am făcut curaj si am studiat-o bucată cu bucată. Nu mi-a plăcut foarte tare ceea ce am văzut. Am făcut ceva să schimb asta? Nu. Doar am conștientizat situația in care ma aflam.
De la un om activ si plin de dorințe, de a face multe lucruri devenisem un om banal. Muncă, casă, cățel si purcel, cărți peste cărți, muzica in caști si concerte. In rest, pauza, nimic, imi pierdusem chiar si plăcerea de a scrie. Lasam ideile neașternute pe hartie de pe o zi pe alta. Am ajuns sa imi dau seama ca multe dintre lucruri erau deja consecința hazardului, a felului in care le-a aranjat viața. Trăiam in virtutea unor foste alegeri , ale unor foste gesturi, preferințe, simpatii sau antipatii. Din afara totul se vedea frumos, toate erau aranjate , rezolvate, sistematizate, dar in același timp aproape nimic nu mai corespundea cu ceea ce devenisem. Imi consumam viața cu oameni de care nu mă mai lega nimic, de dragul trecutului comun, si ajunsesem sa imi port cu fală coroana de "mama tuturor răniților", mereu disponibila chiar daca eram la capătul puterilor. Daca in viața profesionala nu acceptam nici un compromis, in viața personala acceptam foarte ușor măsura lui "merge si așa". Mă obișnuisem cu ideea că nu totul este perfect in viată, dar dusesem sintagma la extrem. Deja nu mai aveam pretenții de la nimic. Nici de la mine, nici de la cei din jur sau de la lucrurile mărunte despre care eu spuneam întotdeauna ca ele contează.
Oamenii vin si oamenii pleacă din viața noastră. Nimic nu rămâne in loc pentru totdeauna. Oamenii potriviți apar la momentul potrivit (pentrucaoamenifaini). Ce așteptăm de la cei din jurul nostru? Complicat de răspuns. Ce putem face noi in schimb? Sa luam lucrurile ca atare si sa ne lăsăm duși de val. Iarăși complicat, de la o vârstă părem ca am luat-o razna. Încet, încet am început sa tranșez mai multe limite. Limite de timp, de viată personala, de ore intre care pur si simplu nu răspund si nu exist public. Am înțeles ca unii prieteni te însoțesc o vreme pe calea vieții, după care drumurile se bifurca, si ca e mai bine sa accepți asta decât sa te cramponezi de ceva care nu mai este acolo.
Confirm ca nu, in viată nu pot sa fie toate așa cum vrei, viața nu este o sceneta pe care o regizezi după bunul tău plac, dar poți să controlezi mult mai mult din experiența zilnică decât ai impresia. E nevoie câteodată de chin, de scotociri prin ce nu merge, de aerisit nemulțumiri si frustrări mai vechi...Nu vă gândiți ca este un proces de făcut in câteva weekend-uri, durează mai mult, dar cand ajungi sa realizezi ce vrei, merită tot efortul.
Eu, un om banal in ultimii ani, un omuleț cu o serie de probleme si poate puțin defazat in viața privată față de alți oameni, un omuleț in esență pozitiv, am ajuns să simt din nou că pot face lucruri la care nici măcar nu m-as fi gândit vreodată ca le pot face. Cum am ajuns aici? Simplu. Cu oamenii potriviți care au fost suficient de smart sa imi arate că pot (pentrucafatafaina). Am lăsat garda jos, mi-am dat seama ca nu mi se poate întâmpla nimic rău. Am început să nu mă mai gândesc prea mult la consecințe, m-am lăsat purtată de val. Cu ce m-am ales? Cu experiențe incredibile pe care le auzeam doar de la alții. Eu care mă împiedic câteodată pe stradă, se mai întâmplă, ncsf, am ajuns la Via Ferrata si mai mult decât atât la cățărat. Cum am reușit asta? M-am încredințat persoanei in care am încredere (pentrucaoamenifaini) si mi-am spus simplu: nu o sa se întâmple nimic, totul va fi bine. Surpriză, am avut dreptate :)
Partea si mai amuzantă este că imi place, am ajuns să fiu acasă si să imi doresc sa fiu in cu totul si cu totul alta parte, cu hamul in jurul taliei, cu unghiile tăiate scurt (eu :)), cu eșarfa (nelipsita) la gât si cu stânca in față. De ce nu as putea sa fac in continuare asta dacă imi place? De ce nu as putea sa învăț a o face mai bine? Sa depun mai mult efort? Sa ajung omul cu SM înnebunit după cățărat (doar gândindu-mă la asta si zâmbesc). De ce ar trebui sa ma gândesc ca ok, ai SM si nu ar trebui sa fac așa ceva, de ce m-as gândi la asta? Oare nu mi-am refuzat prea multe lucruri de-a lungul anilor? Unii ar spune ca nu, ca am făcut întotdeauna ce am vrut, eu însă as spune ca da, am fost poate prea responsabila si nu mi-am lăsat ochii deschiși spre noi oportunități.
Întotdeauna am spus ca viața e frumoasă, chiar dacă spuneam asta ca să mă încarc pe mine pozitiv, dar sincer, chiar este simplă si frumoasă, doar noi suntem cei care o complicam. De ce facem asta? Habar n-am. Poate voi afla la un moment dat...sau poate nu...
 |
| little girl is up :) |
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu