Falsitate dusă la extrem

Viața noastră se schimbă pe zi ce trece și odată cu modernizarea lucrurilor, ne schimbăm și noi, oamenii. Aleg să mă refer la fetele din ziua de astăzi și modul lor de a fi cu sine însăși și cu băieții cu care relaționează, comparându-le cu fetele de altă dată care aveau altă gândire, alt stil de viață și altă doză de demnitate. Or totul se rezumă la demnitatea care este sau nu la o fată.

De ce poartă femeile, însă, atât de mult machiaj în viaţa de zi cu zi? Asta nu pot să înţeleg eu. Cunosc femei care sunt atât de speriate de ideea de a fi văzute fără machiaj, încât se trezesc foarte devreme doar pentru a-şi aranja machiajul înainte ca ceilalţi să se trezească. Dorm fără să se demachieze. Îşi petrec fiecare moment al vieţii lor acoperite de o varietate de creme, rujuri, rimeluri, creioane de ochi, fond de ten şi poţiuni magice antirid. Alte femei se machiază doar din când în când. Folosesc diverse creioane şi culori pentru a schimba forma ochilor şi pentru a le da culoare. Îşi îmbracă buzele în diferite glossuri cu texturi apoase pentru a-şi face buzele să strălucească şi să pară mai mari. Îşi acoperă imperfecţiunile tenului folosind fond de ten. Devine evident, astfel, motivul pentru care firmele producătoare au cifre de afaceri de miliarde de dolari anual. Fiindcă pentru fiecare produs de machiaj, pentru fiecare ruj, cremă, fard de pleoape, ş.a.m.d, există un produs special conceput pentru a le curăţa. Și totuși de ce fac asta? Aceasta este întrebarea pe care mi-o pun deseori. Ar fi chiar aşa o crimă ca fiecare femeie să se dezvăluie în toată naturaleţea ei, cu faţa lipsită de diferite pudre şi modificări de umbre sau structură? Ce s-ar întâmpla dacă şi-ar întâlni prietenii, colegii sau şefii aşa? Chiar ar fugi toţi înspăimântaţi?

Iar în ceea ce-i priveşte pe bărbaţii din viaţa lor, fie că este vorba de soţi, iubiţi sau potenţiali iubiţi, ar fi chiar aşa o tragedie dacă aceştia le-ar vedea faţa lipsită de machiaj, naturală? Nu prea cred. Personal, prefer să privesc o femeie cu trăsăturile ei naturale nealterate, chiar dacă asta implică şi existenţa anumitor imperfecţiuni. Nu sunt sigura ca o sa înțeleg vreodată această obsesie ciudată. Singura mea presupunere este că totul are legatură cu frica. E ok să-ți dezvălui dimensiunile corpului, însă niciodată dimensiunile sufletului. Si asta este, din punctul meu de vedere, cu adevărat o rușine. Aaa, să nu uit, pe reţelele sociale majoritatea au o viaţă "perfectă" :)

Cât de mult îţi încalci valorile făcând compromisuri?

Compromisul- este definit în DEX drept „înţelegere, acord bazat pe cedări reciproce, concesie”. Facem compromisuri, concesii în carieră şi în viaţa personală şi trăim cu ele perioade mai lungi sau mai scurte. Ce se întâmplă însă atunci când compromisul ajunge să ne compromită viaţa? Cum putem evita ca atunci când privim în urmă şi tragem linie să rămânem doar cu gustul amar şi insatisfacţia lăsată de şirul de concesii făcute şi să regretăm că nu am acţionat altfel? Asta nu înseamnă că pledez pentru a nu lua măcar în considerare o altă alternativă şi nu spun că nu putem „lăsa de la noi” în anumite situaţii.

Spun doar că trebuie să evaluăm cu atenţie situaţiile în care facem compromisuri şi să ne asigurăm că avem foarte clar în minte care sunt condiţiile în care facem aceste concesii şi până când le facem, astfel încât să nu ne compromitem viaţa. Sigur că sunt situaţii în care putem fi nevoiţi să mergem într-o anumită direcţie o perioadă (în viaţa profesională, de exemplu, mai ales dacă este cazul să acceptăm, de exemplu, un job pentru a avea o sursă de venit, indiferent dacă acesta se potriveşte sau nu), însă este important momentul în care conştientizăm că un compromis nu mai este acceptabil şi începem să acţionăm pentru a face o schimbare.

Tot felul de ituaţii pot să apară, de exemplu şi în viaţa personală, în relaţia cu un partener. Acceptăm anumite situaţii, considerând că aceste compromisuri ar putea contribui la buna funcţionare a relaţiei şi după o perioadă constatăm că acest lucru nu se întâmplă. Întrebarea la care va propun să reflectaţi este când ne oprim din a face compromisuri? Care este acel punct din care compromisurile încep să ne compromită viaţa? Este important să identificăm foarte bine momentul în care dacă mai facem concesii călcăm pe propriile noastre valori, pe ceea ce este important pentru noi.

Din ce am observat, în ceea ce mă priveşte, compromisurile tind să ne menţină într-o stare de semi-confort, ne pot da chiar impresia că acţionăm pentru a atinge un scop mai înalt, chiar daca în realitate lucrurile nu stau chiar aşa.

Ce se poate afla în spatele faptului că facem constant compromisuri? Poate să fie vorba de anumite credinţe pe care ni le-am format în timp, sau pe care le-am preluat de la cei din jur (de exemplu, poate fi vorba de o credinţă de tipul „ca să menţii o relaţie trebuie să laşi mereu de la tine” sau „succesul în carieră poate veni numai dacă faci permanent sacrificii”), poate să fie vorba, în unele situaţii, de neîncredere în propria persoană şi în abilităţile noastre (atunci când acceptăm un job care nu ne satisface, din teama că nu putem face faţă unuia mai potrivit, şi mai bine plătit), teama că dacă renunţăm la ce avem nu vom găsi ceva mai bun, considerăm că doar atât merităm…motivele pot fi variate şi multiple. În exemplul nostru, poate fi teama de a nu găsi alt job mai bun, afectând astfel siguranţa financiară a familiei. Când ne oprim însă? Care este momentul în care nu mai acceptăm să facem compromisuri, simţind că ne este afectată astfel calitatea vieţii? Revenind puţin la definiţia dată la început, în care spuneam de „cedări reciproce”, ce se întâmplă când cedările sunt unilaterale şi constatăm că ele se repetă şi aduc insatisfacţie pe termen lung, sau că beneficiile la care ne aşteptam făcând acel compromis nu apar? Când ne oprim?

Valorile noastre spun cine suntem noi, sunt reperele după care ne trăim viaţa, definesc ce este important pentru noi, iar în momentul în care acestea sunt respectate, onorate prin modul în care alegem să acţionăm, viaţa noastră este împlinită. Problemele şi dezechilibrul încep să apară în momentul în care, prin acţiunile noastre, nu ne mai respectăm valorile care ne definesc. Atunci apare stresul, nemulţumirea, care în final ajung să ne afecteze calitatea generală a vieţii.

Cum vei şti că valorile tale sunt încălcate prin acţiunile şi eventual compromisurile pe care le faci? În primul rând este important să le identifici. Şi poţi face acest lucru singur(ă) sau împreună cu un specualist, întrebându-te „ce este important pentru mine în viaţă?”. Odată ce ai identificat 2-3 aspecte importante (de exemplu echilibru, armonie, respect, autenticitate, etc.) poţi continua cu aceeaşi întrebare „în afară de…ce altceva mai este important pentru mine?”. Important este să identifici principalele 5-10 valori importante pentru tine. Poţi apoi repeta procesul pentru identificarea valorilor tale în carieră şi în relaţii. Lista acestor valori pe care le-ai identificat se poate schimba în timp, unele dintre acestea pot să dispară şi poţi identifica noi valori, noi aspecte care sunt importante pentru tine într-un anumit moment al vieţii. Important este, însă, conştientizarea a ceea ce este important pentru tine.

Şi acum, în loc de concluzie, o ultimă întrebare: care este punctul de la care tu nu mai faci compromisuri?