Sunt momente în viaţă în care eşti nevoit să te obişnuieşti cu lucruri şi cu stări noi. Spre exemplu un sunet de tren constant te poate obosi, dar după o vreme te obişnuieşti cu ritmul şi nici nu mai auzi zgomotul ce altă dată a fost poate infernal.
Tot aşa te obişnuieşti şi cu faptul că eşti singur şi din momentul în care intrii în casă după o zi obositoare la servici nu mai eşti în stare să-ţi găseşti rostul. Oare trebuie să mănânci? să faci ceva prin casă...habar n-ai. Te trezeşti cu telecomanda în mână neştiind ce să faci.
De ceva vreme am început să simt un gol, un sentiment pe care nu l-am cunoscut până acum şi pe care nu-l ştiu definii. El este însă prezent şi nu mă întreabă dacă mă pot descurca cu el. Este pur şi simplu prezent şi îmi dă o stare destul de ciudată.Mă simt inutilă şi nefolositoare acestei lumi. Am noroc cu Zorra, căţeluşa mea care mă trezeşte la realitate şi îmi arată în fiecare zi că ei îi sunt utilă şi că trebuie să fiu responsabilă, atât faţă de ea cât şi faţă de mine. Ne-am angajat împreună să o luăm de la capăt şi să nu cedăm presiunilor.
Întotdeauna am fost omul care şi printre lacrimi am putut să zâmbesc şi să spun că viaţa e frumoasă...de când mă încearcă acel gol din stomac nu mă mai simt prea capabilă să fac asta. Ironia este că nu ştiu dacă regret ce am pierdut sau regret ce nu voi mai avea niciodată...s-au schimbat aşa de multe în ultima vreme încât nu ştiu dacă reuşesc să mai prin trenul din urmă...el şuieră la fiecare oră dar eu îl ignor...îi dau undă verde să treacă fără a mai opri în gară...hoţii de fier vechi mi-au furat şinele şi am deraiat de la ruta iniţială...poate la un moment dat mă privatizez şi pornesc cu capul sus pe o altă rută...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu