Atunci când deștepții analizează, proștii acționează

V-ați gândit vreodată la o situație ipotetică în care un prost vrea să meargă din punctul A in punctul B, pentru el e simplu, o ia tot înainte pe arătură și vede el după-aia.

Dacă luăm însă în calcul un om deștept care vrea să ajungă din punctul A in punctul B, el întâi face o analiză a traseelor posibile și a situațiilor neprevăzute ce pot apărea în calea lui și își face planul A, planul B și planul C, de backup.

Dacă îi apare un zid în cale?

O ia prin stânga sau prin dreapta ori face o gaură?

Trece pe deasupra sau sapă un tunel pe dedesubt?

Dacă va fi nevoie de săpat un tunel, cred că ar trebui să-și ia la drum o unealtă potrivită. Dar care e cea mai bună unealtă? De fier sau de lemn? Să fie ușoară și de dimensiuni mici ca să nu-l încurce la drum sau ceva serios, de performantă?

Dilemele pot continua la nesfârșit, you get the point.

Prostul o ia înainte si nu contează daca își frânge gâtul. Deșteptul in final se plictisește de planuri și renunță la drum.

Cu toate acestea, în esență, oamenii deștepți vor să-i ajute/să-i salveze pe cei năpăstuiți de soartă însă cu toată inteligența lor nu-și dau seama că fac exact contrariul. Cele mai multe confruntări se câștigă cu tupeu, nu cu dreptate sau logică argumentativă.

Atracția sufletului naște prietenie

Sub privirea ochilor tăi aș putea muri de fericire fără urmă de regret. Ce regrete să am? Îți simt brațele în jurul meu, parfumul tău mă poartă spre o lume unde nimeni nu s-ar îndura să ne despartă, iar dacă moartea ar fi trecerea dintre lumea înăbușitoare de aici și universul etern din brațele tale, aș da ultima răsuflare pe o îmbrățișare. Ah, iubirea asta mă topește, mă face să o iau razna, focul ăsta din mine arde până la ceruri, transformând orice urmă de rațiune în cenușă. Și ce dacă? Nimic nu o să potolească pasiunea dintre noi.

Serios? Asta credeam cândva! Mare om, mare caracter, aș spune chiar fată faină. :)

Cu toții suntem în căutarea dragostei nebunești, identificăm dragostea adevărată cu iubirea pasională, cu starea aia psihologică extraordinară care a inspirat nenumărate filme și piese muzicale, care a lansat războiul troian și a oferit multora dintre noi cele mai frumoase zile ale vieților noastre. Ne aruncăm în brațele unui om cu speranțe zeci, despre cum am rămâne veșnic îndrăgostiți, fericiți. Dar dragostea asta pasională e ca un drog, îți dă o stare emoțională sălbatică. Orice experiență în care te simți foarte bine eliberează dopamină, iar această substanță este crucială aici, pentru că drogurile care ridică în mod artificial nivelul dopaminei te supun riscului de dependență.

Există un mit special al trubadurilor despre dragostea „adevărată” care are ca idee faptul că dragostea adevărată arde cu pasiune și continuă să ardă până la moarte, iar după… arde și după moarte, pentru că îndrăgostiții se întâlnesc în rai, bla, bla. Și în zilele noastre, dragostea adevărată se asociază tot cu dragostea pasională, care nu se stinge niciodată, dar nicio substanță nu te poate ține drogat continuu, biologic este imposibil, organismul cedează la un moment dat, mori...

Deci, sa revenim cu picioarele pe pământ, dacă iubirea pasională este un drog, unul adevărat, atunci trebuie sa-si piardă efectul într-un final. Nimeni nu poate fi drogat la nesfârșit, iar atunci când ne trezim din beție și am ieșit de sub influența drogului „ochilor frumoși”, ne întrebăm uimiți ce a fost în capul nostru, ne trezim din paradisul oferit de căldura dragostei direct în aer.

Dar hai sa nu plutim in aer, haideți să ne gândim un moment la iubirea prietenească, iubirea aia care crește încet în timp, cea pe care o simțim pentru cei cu care viața noastră este strâns legată, iar oamenii care dezvoltă dragostea asta își aplică sistemul de atașament și de grijă reciproc, începând să se bazeze unul pe celălalt și să dea dovadă de încredere reciprocă. Dacă metafora pentru iubirea pasională este focul, metafora pentru iubirea prietenească este creșterea viilor, împletirea lor și unirea celor doi oameni. Iubirea pasională și iubirea prietenească sunt două procese total diferite, care evoluează diferit. Iubirea pasională se aprinde, arde, și poate atinge cote maxime într-un timp foarte scurt, coborând din cerurile dragostei eterne la fel de repede, în timp ce iubirea prietenească nu atinge niciodată intensitatea dragostei pasionale, dar este de durată, atât cât fiecare este capabil sa o ducă si se simte confortabil.

Oboseală socială

În ziua de astăzi suntem bombardați cu nenumărate informații despre cum să trăim , astfel încât să beneficiem de o durată de viață cât mai mare. Aristotel definea ființa umană ca fiind un „animal social“. Mai nou, oboseala socială este un fenomen des întâlnit, ce apare indiferent de tipul tau de personalitate, desi este in general mai comun in cazul persoanelor introvertite. 

O persoana extrovertita își obține energia din elementele mediului înconjurător: oameni, locuri, experiențe noi. Aceste persoane se simt confortabil colaborând cu alti oameni, lucrând in grupuri si interacționând. Sunt mereu pregătite sa încerce lucruri noi, sunt mai impulsive si le este ușor sa se adapteze. Pentru aceste persoane este destul de ușor sa comunice, sa-si exprime opiniile si sentimentele si de obicei își fac prieteni noi cu ușurință.

Persoanele introvertite sunt mai precaute, le place sa își acorde suficient timp de gândire înainte de a lua o decizie. Aceste persoane apreciază timpul pe care il petrec singure si de obicei au un grup de prieteni mai mic, alcătuit din oameni cu care se simt confortabil. Introvertiții sunt cunoscuți ca fiind buni ascultători si tind sa aibă o imaginație bogata pe care sa o folosească in hobby-uri creative.

Aceste tipuri de personalitate fac de fapt parte dintr-un spectru, asta însemnând ca exista mai multe grade in care se manifesta. Termenul de ambivert desemnează o persoana care este la mijlocul spectrului, tipul de personalitate fiind dat de situația in care se afla. Adaptarea in funcție de context ii face pe aceștia sa se simtă confortabil in cadrul evenimentelor sociale, dar sa-si si aprecieze si valorifice timpul petrecut singuri.

Interacțiunea sociala ii poate energiza pe unii oameni, in mod special pe extrovertiți. Pentru introvertiți însă, același nivel de interacțiune poate fi obositor. Chiar daca introvertiții pot aprecia socializarea, ei investesc multa energie in navigarea cerințelor sociale din diverse medii, acest fapt conducând la extenuare.

Oboseala apare cand ai socializat pana ce simți ca nu mai poți continua. Desi nu este un diagnostic medical, este o problema reala care ii poate afecta atât pe introvertiți, cat si pe extrovertiți si reprezintă un răspuns fizic si emotional la suprastimulare.

De ce ne forțam limitele si credem ca suntem buni in a socializa cu toata lumea? Cred ca nimeni nu poate ști. Totuși eu tind sa cred ca fiecare dintre noi are o dorință ascunsa de validare si acceptare. Felul in care ne vedem pe noi si ne raportam la propria persoană pare a nu fi suficient. Trăim într-o lume expusă pe toate laturile iar această fină limită dintre colectiv si individual face de cele mai multe ori diferența.

Un om care simte cel mai adesea că este singur și neînțeles, continuu „dezamăgit“ de relațiile din viață sa, are datoria de a-și analiza propriul stil de a acționa, propriile atitudini în relaționarea cu ceilalți, și mai ales acele teme care tind să se repete: „eu sunt cel care oferă totul dar nu primește nimic în schimb“, „oamenii sunt răi și egoiști, fiecare își vede propriul interes și cel mai bine este să faci la fel“, „nu am nevoie de nimeni în viața mea, un om puternic se descurcă singur“...bla, bla, asemenea atitudine nu funcționează la nesfârșit.

Ridicăm ștacheta sau acceptăm destinul

Fiecare dintre noi avem posibilități și totodată limite. Limitele sunt impuse de legile fizicii și ale universului, de societate sau ni le impunem noi din dorința de a avea repere în dezvoltarea noastră personală. Adesea ne atingem limitele și ne depășim pe noi înșine din dorința și ambiția de a progresa, de a merge mai departe. Țintim mai sus și ne dorim mai mult. Acesta e mersul firesc al dezvoltării personale și al evoluției umane.

Complacerea, deplângerea, lamentarea și auto mulțumirea ucide progresul. Ambițiile sunt adesea pozitive și însuflețesc trăirile. Speranța și dorința de mai bine ne face viața mai frumoasă, competiția duce la progres.

Cei care nu-și doresc mai mult de la sine sau cred că nu pot realiza mai mult, îmbrățișează destinul, rămân pe loc si nu mai progresează. Dar nu destinul acela pe care ni-l construim noi in fiecare zi cu fiecare trăire, cu fiecare dorință, cu fiecare suspin ci acel destin implacabil, acceptat, imposibil de controlat care devine un mod de viață. Eu as spune ca acest destin nu e viață, este doar o lamentare, este abandonare de sine. Și astfel, în loc să doborâm bariere, să ridicăm ștachete și să cultivăm dorința de mai bine, noi ne lamentăm și ne acceptăm destinul.

Dacă mă gândesc la câteva cuvinte despre destin, imi vin in minte vorbele lui Nicolae Titulescu: Destinul e scuza celor slabi și opera celor tari. 

Se impune să fim mai energici, să gândim pozitiv, să fim înflăcărați și entuziasmați în realizarea obiectivelor noastre, să ridicăm ștacheta mai sus și mai sus. Sa facem ceea ce cândva nu era in gândurile noastre.

Suntem contemporani cu prezentul și avem obligații față de viitor.

Destinul, viitorul ni-l facem noi, orice acțiune sau inacțiune se contabilizează și atârnă greu în orice balanță, în orice bilanț, în orice analiză. Fiecare dintre noi ar fi bine să participe activ la evoluția noastră, la evoluția societății.

Deși uneori avem impresia ca suntem insignifianți și realizăm care sunt limitele micimii umane, nu trebuie să renunțăm. Rolul trebuie jucat până la final, atunci se aud aplauzele.

Validarea personală

Validarea reprezintă o strategie întărită de acceptare. Este strâns legată de comunicare și, în mod special, de faptul că ceea ce tu transmiți are un înțeles și este acceptat în contextul existent. Validarea înseamnă că răspunsul tău este luat în serios și în nici un caz desconsiderat sau minimizat ca importanță. Validarea ar trebui să ne ajute să facem schimbările necesare în viața noastră, în același timp cu acceptarea felului în care suntem și a sensului vieții pe care îl căutăm sau ni-l dorim fiecare.

Validarea este una dintre nevoile noastre existențiale Dezvoltarea noastră ca indivizi are nevoie de validare de când suntem mici, începând cu exersarea funcției de comunicare, cognitive și a funcției reglatoare. Nu este greu să ne imaginăm că modul nostru de a comunica a fost validat de un adult și încurajat, astfel că noi acum ne putem exprima, transmițând și primind mesaje codificate prin cuvinte, îndeplinindu-ne astfel nevoia de a relaționa. Prin comunicare, am dobândit cunoștințe pe care, mai apoi, le-am memorat sau înțeles, exersând astfel raționamentul și partea de gândire a noastră. 

Cum apare invalidarea? Din păcate, există anumite medii familiale care transmit tipare disfuncționale. Unii părinți sau persoane cu autoritate asupra copilului îl invalidează pe acesta prin negare sau reacție în mod imprevizibil și inadecvat la experiențele intime ale copilului cum ar fi: emoțiile, senzațiile fizice sau gândurile. Când un copil exprimă o emoție, adulții din mediul său îl judecă pentru această experiență. Cum putem să depășim nevoia de validare sau să ajutăm o persoană cu această problemă? Încearcă să îți dai seama dacă în situații de criză reușești să te adaptezi sau intri într-un carusel emoțional pe care îl poți opri cu greu. Observă dacă poți să te exprimi verbal atunci când apare o situație de stres, explicând situația sau cauți asigurare de la cei din jur sau îndrumare.

Ce legătură este între nori, o viață trăită cu sens și nevoia de validare? Dacă mai adăugăm și câteva experimente despre reflexul condiționat, pare că se complică și mai mult treaba și ne îndepărtăm de la subiect. Validarea este ca o reflectare a ta și a gândurilor tale de către o altă persoană. Valorile, modelele și alegerile tale sunt evidențiate, iar acest lucru te ajută să îți vezi mai clar propriile trăsături de personalitate. A te simți acceptat construiește relații. Validarea îi arată celeilalte persoane că e importantă. Indiferent dacă persoana validată este un copil, o persoană semnificativă, soț, părinte, prieten sau un angajat, validarea comunică faptul că este importantă pentru tine și că îți pasă de gândurile, sentimentele și experiențele ei. Validarea îi arată și celeilalte persoane că ești acolo pentru ea.

Viața din spatele unei boli cronice

Multi oameni nu știu ce înseamnă boala cronică. Oamenii care nu se confruntă cu o boală cronică se pot bucura altfel de viată, dar pentru cei care suferă, situația se complică. Termenul de boli cronice este adesea întâlnit in ziua de azi. Există foarte multe boli cronice si foarte multi oameni care suferă de ele. 

Ce înseamnă boli cronice? Care este cauza lor? Este posibila vindecarea bolilor cronice? Unii termeni in viată nu sunt importanți pana in clipa in care ne lovim de ei. Atunci devin foarte importanți. Un astfel de caz este si cazul termenului de boala cronica. Este important sa înțelegi pe deplin termenul de boala cronica (sau afecțiune cronica, așa cum se mai spune la o boala cronica) întrucât e sănătatea ta in joc.

Boala cronica definiție: Potrivit Institutului de Sănătate, o boala cronica este o afecțiune persistenta sau a cărei simptome se extind pe termen lung. Bolile cronice, la fel ca si bolile acute, prezinta complicații. Orice boala cronica (afecțiune cronica, așa cum mai sunt numite bolile cronice) dezvolta complicații. Bolile cronice duc la complicații foarte serioase. Complicațiile apar la orice boala cronica, nu doar la bolile cronice degenerative. Orice boala cronica atrage o alta boala. Sunt foarte vaste complicațiile unei boli cronice. Ele se impart in doua categorii: complicații de ordin medical si complicații - sau urmări nedorite - in plan social. Complicațiile unei boli cronice pot fi atât de ordin medical cat si de ordin social. Boala cronica prin simptomele ei iți afectează sănătatea si viața sociala. Multi oameni care suferă de aceste boli intra in depresie. De fapt, depresia este una dintre cele mai întâlnite complicații la boala cronica. Dar ea nu este singura sau prima complicație care ar putea interveni. 

In plan social, urmările bolii cronice nu sunt deloc de neglijat. Urmările de natura sociala pot fi si ele extrem de neplăcute. Se poate ajunge la incapacitatea de a munci, fapt ce atrage de la sine o serie de efecte negative in viața bolnavului. Un alt aspect deloc de neglijat pentru persoanele ce suferă de o afecțiune cronica sunt stările de nervozitate. Se poate vorbi foarte mult si de impactul acestor stări mai departe in viața persoanei, cum ii influențează boala sănătatea si relațiile cu cei din jur, dar ne vom opri aici. Nu toți oamenii sunt pregătiți sa accepte in jurul său persoane "bolnave". Poate din superficialitate sau din dorința de a nu se complica. Chiar nu este ușor sa ai o relație cu o persoana suferindă. Este nevoie de foarte multa forță sa accepți că altcineva nu este la fel ca tine.

Despre bolile cronice circulă mitul că nu se pot vindeca. Nu este chiar așa. Cine zice ca nu se pot vindeca?! Medicina alopata, nu? Ca n-au găsit ei pastila... n-au găsit substanța cu care sa le vindece. Nici nu o vor găsi vreodată, pentru ca vindecarea bolilor cronice își are răspunsul in alta parte. Orice boala cronica se poate vindeca. Boala cronica se vindeca. Cine suferă de o boala cronica si într-adevăr dorește sa se vindece se poate vindeca. Pentru a scăpa definitiv de o boala cronica sunt necesare schimbări in alimentație, schimbări in stilul de viată, si vindecarea traumelor emoționale din trecut. Toate aceste 3 sunt necesare. Trebuie doar sa vrei sa faci aceasta schimbare si sa scapi de o situație neplăcuta. Poate mind set-ul este cel mai important. De ce sa ramai blocat cand suferi de o boala cronica? De ce sa nu iți forțezi limitele si sa încerci a-ti trai viața normal la fel ca orice alta persoana? Treci peste moment, accepta-ti situația si găsește modalitate prin care sa o poți accepta. 

Vezi bine in jurul tau ca fiecare persoana are probleme, de orice fel ar fi ele, poate tu nu înțelegi prin ce trec cei din jurul tau. Nu te gândi ca problema ta este cea mai mare si nu te ascunde in spatele unui diagnostic. Încearcă sa te transformi in cea mai buna varianta a ta si mergi înainte. Nu te lua doar după ce vezi in mediul online. Fericirea oamenilor de pe rețelele sociale poate fi doar o masca in spatele căreia oamenii se ascund. Ai zile mai proaste? Ok, fiecare le are. Ai nevoie de o zi in care sa iți plângi singur de mila? ok, ia-ti aceasta zi. Una, doua, cate ai nevoie, dar apoi uita-te bine in oglinda, dă-ti doua palme daca ai nevoie si mergi mai departe. Nu renunța la lupta doar pentru ca este una grea si de durata. Familia sau prietenii nu pot trai viața in locul tau, ei doar pot fi lângă tine (sau nu) atunci cand ai nevoie. Eu imi repet mie încontinuu: nu ceda, nu merită, mergi înainte si trăiește așa cum vrei. Ai doar grijă la echilibrul lucrurilor si găsește singur calea de a merge mai departe, dar nu renunța niciodată. Nu alege cea mai ușoară cale, aceea de a depune armele.

Atunci când poți să trăiești așa cum vrei

Mulțumesc Ioana, exact aici as dori să fiu acum!

Niciodată nu putem controla lucrurile mari, ceea ce se numește in termeni generici DESTIN. Putem sa ne plimbam prin Unirii si sa ne cada ceva in cap, sa ne pierdem serviciul sau sa ne mutam in alt colt de lume, sa ni se răstoarne viața cu susul in jos de azi pe mâine. Asa e viața, lucrurile astea se întâmplă uneori. Si relele, si bunele.

Insa, dincolo de Marele Destin, viața se compune dintr-o infinitate de lucruri mărunte sau foarte mărunte: alegeri, decizii, opțiuni, Nu-uri si Da-uri zilnice. Ele intra in datoria noastră, însă numai daca vrem sa fim fericiți. Dacă nu, ok, si asta este tot o alegere.

Cu ceva vreme in urmă am început sa arunc o privire mai atenta vieții mele. Mai întâi fugitiv, apoi m-am uitat mai de aproape si in cele din urma am luat-o sub lupă, mi-am făcut curaj si am studiat-o bucată cu bucată. Nu mi-a plăcut foarte tare ceea ce am văzut. Am făcut ceva să schimb asta? Nu. Doar am conștientizat situația in care ma aflam.

De la un om activ si plin de dorințe, de a face multe lucruri devenisem un om banal. Muncă, casă, cățel si purcel, cărți peste cărți, muzica in caști si concerte. In rest, pauza, nimic, imi pierdusem chiar si plăcerea de a scrie. Lasam ideile neașternute pe hartie de pe o zi pe alta. Am ajuns sa imi dau seama ca multe dintre lucruri erau deja consecința hazardului, a felului in care le-a aranjat viața. Trăiam in virtutea unor foste alegeri , ale unor foste gesturi, preferințe, simpatii sau antipatii. Din afara totul se vedea frumos, toate erau aranjate , rezolvate, sistematizate, dar in același timp aproape nimic nu mai corespundea cu ceea ce devenisem. Imi consumam viața cu oameni de care nu mă mai lega nimic, de dragul trecutului comun, si ajunsesem sa imi port cu fală coroana de "mama tuturor răniților", mereu disponibila chiar daca eram la capătul puterilor. Daca in viața profesionala nu acceptam nici un compromis, in viața personala acceptam foarte ușor măsura lui "merge si așa". Mă obișnuisem cu ideea că nu totul este perfect in viată, dar dusesem sintagma la extrem. Deja nu mai aveam pretenții de la nimic. Nici de la mine, nici de la cei din jur sau de la lucrurile mărunte despre care eu spuneam întotdeauna ca ele contează.

Oamenii vin si oamenii pleacă din viața noastră. Nimic nu rămâne in loc pentru totdeauna. Oamenii potriviți apar la momentul potrivit (pentrucaoamenifaini). Ce așteptăm de la cei din jurul nostru? Complicat de răspuns. Ce putem face noi in schimb? Sa luam lucrurile ca atare si sa ne lăsăm duși de val. Iarăși complicat, de la o vârstă părem ca am luat-o razna. Încet, încet am început sa tranșez mai multe limite. Limite de timp, de viată personala, de ore intre care pur si simplu nu răspund si nu exist public. Am înțeles ca unii prieteni te însoțesc o vreme pe calea vieții, după care drumurile se bifurca, si ca e mai bine sa accepți asta decât sa te cramponezi de ceva care nu mai este acolo.

Confirm ca nu, in viată nu pot sa fie toate așa cum vrei, viața nu este o sceneta pe care o regizezi după bunul tău plac, dar poți să controlezi mult mai mult din experiența zilnică decât ai impresia. E nevoie câteodată de chin, de scotociri prin ce nu merge, de aerisit nemulțumiri si frustrări mai vechi...Nu vă gândiți ca este un proces de făcut in câteva weekend-uri, durează mai mult, dar cand ajungi sa realizezi ce vrei, merită tot efortul.

Eu, un om banal in ultimii ani, un omuleț cu o serie de probleme si poate puțin defazat in viața privată față de alți oameni, un omuleț in esență pozitiv, am ajuns să simt din nou că pot face lucruri la care nici măcar nu m-as fi gândit vreodată ca le pot face. Cum am ajuns aici? Simplu. Cu oamenii potriviți care au fost suficient de smart sa imi arate că pot (pentrucafatafaina). Am lăsat garda jos, mi-am dat seama ca nu mi se poate întâmpla nimic rău. Am început să nu mă mai gândesc prea mult la consecințe, m-am lăsat purtată de val. Cu ce m-am ales? Cu experiențe incredibile pe care le auzeam doar de la alții. Eu care mă împiedic câteodată pe stradă, se mai întâmplă, ncsf, am ajuns la Via Ferrata si mai mult decât atât la cățărat. Cum am reușit asta? M-am încredințat persoanei in care am încredere (pentrucaoamenifaini) si mi-am spus simplu: nu o sa se întâmple nimic, totul va fi bine. Surpriză, am avut dreptate :)

Partea si mai amuzantă este că imi place, am ajuns să fiu acasă si să imi doresc sa fiu in cu totul si cu totul alta parte, cu hamul in jurul taliei, cu unghiile tăiate scurt (eu :)), cu eșarfa (nelipsita) la gât si cu stânca in față. De ce nu as putea sa fac in continuare asta dacă imi place? De ce nu as putea sa învăț a o face mai bine? Sa depun mai mult efort? Sa ajung omul cu SM înnebunit după  cățărat (doar gândindu-mă la asta si zâmbesc). De ce ar trebui sa ma gândesc ca ok, ai SM si nu ar trebui sa fac așa ceva, de ce m-as gândi la asta? Oare nu mi-am refuzat prea multe lucruri de-a lungul anilor? Unii ar spune ca nu, ca am făcut întotdeauna ce am vrut, eu însă as spune ca da, am fost poate prea responsabila si nu mi-am lăsat ochii deschiși spre noi oportunități.

Întotdeauna am spus ca viața e frumoasă, chiar dacă spuneam asta ca să mă încarc pe mine pozitiv, dar sincer, chiar este simplă si frumoasă, doar noi suntem cei care o complicam. De ce facem asta? Habar n-am. Poate voi afla la un moment dat...sau poate nu...

little girl is up :)

.