sâmbătă, 17 noiembrie 2018

Ce ar fi daca...

Sa incep cu o veste buna: atat de des invocata "criza a varstei mijlocii" nu exista. "Cutremurul sufletesc" aparut la mijlocul vietii a fost o simpla inventie a unor autori ingeniosi, care au produs, de fapt, o literatura de larg consum, in domeniul psihologiei. Toate studiile mai recente arata ca "eventualitatea unei crize intervenite la mijlocul varstei adulte trebuie categoric respinsa". Urmeaza acum vestea proasta: crize psihologice pot exista in toate etapele de dezvoltare ale personalitatii umane, deci la orice varsta. La 20, 30 de ani, deci si intre 40 si 60 de ani. Pentru psihic, perioada de la mijlocul vietii nu e mai buna sau mai rea decat cea de dinainte sau de dupa. E doar diferita.
"In aceasta faza a existentei se pregateste o transformare insemnata a sufletului uman", scria Carl Gustav Jung, parintele psihologiei analitice. El era de parere ca, la fel cum se intampla la pubertate, omul ajuns la a doua jumatate a vietii se simte amenintat. E cuprins de neliniste, deoarece presimte apropierea vidului batranetii. Si nu se poate spune ca psihologul austriac nu ar fi avut, macar in parte, dreptate. Aproape 60% din intreprinderile europene nu au angajati care sa depaseasca varsta de 50 de ani. Sansele le sunt oferite celor mai tineri. Tot lor le apartine si nemarginirea. Cand ai trecut de 40 de ani, pierzi sentimentul ca viata nu se va sfarsi niciodata. Daca esti femeie, reusesti sa mai atragi privirea barbatilor, dar nu ca altadata. Privirea vine, poposeste o clipa asupra ta, apoi trece mai departe. Inainte, ar fi ramas lipita de chipul tau, s-ar fi prelungit intr-un zambet, poate chiar ar fi dat nastere unui flirt. Examinarea critica in oglinda, ridurile, disparitia frumusetii fizice ranesc sufletul. Iar rana e cu atat mai profunda atunci cand persoana are prea putine alte puncte de sprijin.

Pentru cei ce se rezuma sa se contemple in oglinda pentru a vedea cat au imbatranit, viata poate capata un gust amar. Apar pareri de rau in privinta experientelor traite si regrete provocate de cele netraite. Iubirile ratate, studiile intrerupte, copiii avortati, sansele refuzate. "Binele nesavarsit, iubirea neiubita, timpul irosit", dupa cum isi recapitula existenta poetul englez Philip Larkin. Se poate instala un sentiment al captivitatii: acela ca esti prins in capcana, intr-o viata in care ai nimerit intamplator si de unde nu mai gasesti nici o cale de iesire.

Fericirea n-are sens unic

In viata, de fiecare data cand optam pentru ceva, refuzam altceva. Femeia cu care nu ne casatorim, profesia pe care n-o practicam, orasul in care nu locuim. Viata noastra ni se pare un coridor din ce in ce mai ingust, cu usi care, privite retrospectiv, ne amintesc ca au stat larg deschise, gata sa ne primeasca. A fost oare intelept sa nu intram pe nici una? Poate ca, pasind peste un prag sau altul, am fi gasit dincolo de el plinatatea vietii. Alegerile noastre nu ne-au permis sa traim efectiv, "am fost traiti", cum spune Eminescu. Ne-am lasat manati de lasitate, prudenta, pragmatism?
Unii intra in panica atunci cand isi dau seama ca existenta lor pana in acel moment n-a fost o strada cu sens unic spre fericire. Socotesc ca trebuie sa-si refaca viata, intorcand-o pe dos. Se grabesc sa taie toate puntile care ii leaga de trecut. Isi parasesc serviciul, deschid actiune de divort, se insoara la 50 de ani cu o pustoaica de 20, emigreaza in Australia, colinda cramele ori intra intr-un sir de aventuri sexuale, pentru a-si dovedi ca mai sunt, inca, barbati. Lupta sa puna mana cu orice pret pe fericirea de care n-au avut parte.

Sufletul n-are nici o legatura cu varsta

"Ceea ce n-ai realizat pana la 40 de ani nu vei mai obtine niciodata!". Sloganul acesta considerat de multa lume ca fiind o regula de viata poate fi valabil pentru angajatii intreprinderilor multinationale, unde lucreaza tot mai multi tineri, pentru care singurul scop al vietii e situatia profesionala si banii. In rest, e de doua ori fals. 40 inseamna tot atat de putin o linie de demarcatie ca si 60. Este adevarat ca rapiditatea cu care se desfasoara procesele de prelucrare a informatiilor in creier scade cu varsta - lucru perfect explicabil, daca tinem seama de faptul ca, in decursul vietii, banca de date din calculatorul creierului nostru creste continuu, astfel incat, pentru a trage o concluzie si a lua o decizie, trebuie examinata o cantitate din ce in ce mai mare de informatii. Insa aceasta incetinire a gandirii e compensata de experienta. Datorita ei, facem mai putine optiuni gresite si ajungem mai rar in situatii dificile. La douazeci de ani, avem cincizeci de idei, insa nu ne dam seama care din ele ar fi potrivita. La 60 de ani, avem doar cinci idei, dar sunt cele corecte. Forta creatoare a sufletului n-are nici o legatura cu varsta. Picasso a pictat "Guernica" la 56 de ani, Hndel a compus oratoriul "Messia" la 57, tot atatia avea si Kant cand a asternut pe hartie "Critica ratiunii pure", Verdi a creat "Aida" la 58, "Othello" la 73 si "Falstaff" la 79, Alexander von Humboldt a inceput sa redacteze ampla sa lucrare "Cosmosul" la 65 de ani, Ranke a scris la 80 primele randuri din "Istoria universala", o opera in treisprezece volume, iar Michelangelo avea 88 cand moartea i-a luat pensula din mana.

Dar reprezinta, oare, performantele de tipul celor amintite mai sus singura unitate de masura in viata? Oare numai cariera, capacitatea de procreare sau vigoarea erectiei dau sens existentei? Nu este cumva mai important sa poti rade, sa poti plange, sa poti iubi, sa te poti bucura pur si simplu? Asemenea insusiri nu depind de varsta. Sa-ti reevaluezi viata, sa-ti gasesti noi valori si noi criterii, sa redefinesti ceea ce esti tu ca femeie, ca barbat, ca om, sa-ti gandesti un nou program pentru toamna vietii, altul decat pentru primavara ei, acestea sunt lucrurile care conteaza.

Nu durata biologica imbatraneste sufletul. Sa ne imaginam psihicul ca pe un organ, asa cum e stomacul, de exemplu. Acest organ primeste in permanenta o hrana de proasta calitate si nepotrivita - desconsiderare, jignire, lipsa de atentie, subapreciere, dispret, inclusiv din partea propriei persoane. Care va fi consecinta? Stomacului i se va irita mucoasa, iar sufletul va reactiona cu revolta, fatalism, neincredere, cinism. Asa imbatraneste el. Despre ceea ce pastreaza sufletul tanar a cantat Frank Sinatra intr-una din melodiile lui, poate cea mai cunoscuta, privind in urma la viata sa, cu un suras tandru: "I've lived a life that's full/ I traveled each and every highway/ And more, much more than this,/ I did it my way...". ("Am trait o viata plina/ Am batut toate drumurile/ Si mai mult, mult mai mult decat atat/ Am facut-o in felul meu..."). Sa ai o viata implinita, sa calatoresti nu numai pe cai batatorite, ci sa risti si sa intri in fundaturi, apoi sa iesi iar la lumina, sa gasesti in tine puterea de a porni din nou.

Sa ramai viu si sa eviti perfectiunea, sa accepti idei noi si sa nu te lasi falsificat de stereotipurile cotidiene si de rolul care-ti revine in viata de cuplu - iata cea mai buna preventie contra aparitiei ridurilor pe suflet. Cei mai multi fac experienta acestei lejeritati abia dupa ce trec de 40 de ani. Atunci isi permit sa spuna: "Nu mai trebuie sa dovedesc nimic nimanui, am experimentat destul".
Nu-si mai acorda siesi atata importanta, in schimb, ii iau foarte in serios pe ceilalti. Isi asuma raspunderea pentru ei. Folosesc experienta lor de viata. Isi pastreaza calmul. Si sunt mereu receptivi la tot ce e nou.

Arta de a trai este in esenta o arta a echilibrului. Echilibrul intre frica si temeritate, consecventa si flexibilitate, placere si suferinta, singuratate si comuniune, pace si razboi, sens si absurditate - si multe altele. Arta echilibrului nu urmareste sa elimine polaritatea vietii, ci o recunoaste ca atare, impacandu-se cu permanenta alternanta a polilor.

Carl Gustav Jung, psihanalistul, recomanda o reorientare pentru a doua jumatate a vietii. Rostul celei dintai, spunea el, este satisfacerea "scopurilor naturale", construirea bazei profesionale si familiale. Cea de-a doua jumatate ar trebui consacrata "scopurilor culturale", preocuparii "de a nu mai cauta atat de mult viata in zonele marginale ale sufletului, ci mai ales in cele profunde". Iar acolo avem ce descoperi de la 40 de ani in sus. Actorul Dustin Hoffman a facut, nu demult, o remarca interesanta: "Se zice ca noi nu intrebuintam mai mult de zece procente din creierul nostru. Poate ca, fara s-o stim, intrebuintam tot zece procente si din suflet".

duminică, 21 octombrie 2018

Dreptul nostru la fericire

Astăzi filozofez și mă gândesc la termenul de fericire, mi se intamplă și mie câteodată :) Mult timp, fericirea a fost asociată cu acele concepte „alunecoase”, „înșelătoare” datorită imposibilității ei de a se înscrie în tiparul unei definiri rigide.Ar fi și greu de presupus că ea ar putea face față unor reguli impuse de o definiție strict științifică. Aceasta pentru că fericirea reprezintă o stare prin excelență subiectivă, cu o structură complexă de tip emoțional-afectiv, cognitiv-informațional, dar și apreciativ-valorizator. De aceea, percepțiile noastre despre viața pe care o trăim, care ne dau dimensiunea fericirii, sunt foarte diferite în funcție de caracteristicile individuale, dar și de oportunitățile oferite fiecăruia de mediul său de viață.

O definire prescurtată a fericirii ca „realizare de sine” sau ca “satisfacție cu viața” a fost agreată încă din antichitate. Aici sunt aduse în prim plan două condiții esențiale. Prima – ce trebuie să facă omul pentru a ajunge la realizarea de sine prin perfecționare, autodezvoltare, aspirație spre echilibru, armonie, liniște sufletească. A doua – ce trebuie să evite omul în viață pentru a stopa, frâna forțele distructive, cum ar fi: stresul, conflictele, dezechilibrele, tensiunile etc. Cele două ipostaze ale fericirii, în fapt complementare, apar ca atenționări directe, adevărați avertizori pentru alegerile care definesc sensul vieții. În acest fel, fericirea se impune și ca o înțelepciune de viață oferind un ghid de urmat în “realizarea de sine”, alături de alți oameni și în prezența lor. În acest context, îndemnul “să fii tu însuți în toate împrejurările”, să nu te abați de la principiile tale, indiferent de conjuncturile vieții, este unul definitoriu în căutarea fericirii.

Fericirea nu poate fi atinsă fără a ști ce anume depozităm în aspirațiile noastre, ce dorim să obținem de fapt în viață. Fericirea este un proiect ce trebuie finisat continuu. Cunoașterea de noi înșine și a mediului în care trăim este implicată mereu în acest proiect. Dacă nu definim cât mai clar pentru noi termenul de fericire, nici nu vom putea ajunge la ea. Este ca și cum am căuta un obiect dar nu știm nici ce obiect căutăm, nici unde l-am pus și nici ce reprezintă el pentru noi. De aceea, eu consider că fericirea, ca proces de continuă depășire a condiției noastre prin căutări succesive, prin aspirații propuse, prin rezultate încheiate, prin acțiuni cu sens pentru noi și ceilalți presupune o perfecționare permanentă și niciodată încheiată pe parcursul vieții. A ne opri din a aspira spre ceva, din a dori ceva, din a avea proiecte finalizate, înseamnă a ne resemna la ce am obținut la un moment dat, a ne fixa în timp propria dezvoltare, de fapt, a ne plafona. Acest lucru este contraproductiv pentru însăși evoluția și stima noastră de sine.

Satisfacția omului cu viața și gradele ei de realizare în timp, construcția unor indicatori subiectivi și obiectivi ai calității vieții, sunt doar câțiva pași siguri de apropiere treptată a teoriei calității vieții de măsurarea fericirii. De regulă, dacă sunt bine realizate ca metodologie, barometrele de măsurare a fericirii, respectiv a satisfacției cu viața sunt precise și semnificative pentru bunăstarea individuală. Construcția unor indicatori subiectivi de satisfacție cu viața și modalitățile concrete prin care aceștia pot măsura cantitatea de fericire individuală (Well-Being) devine o promisiune de actualitate pentru măsurarea componentelor fericirii. Se încearcă astfel și un răspuns, de loc simplu, la întrebarea „cine și cum măsoară”.

Nu putem să ne bazăm, în dorința noastră de a ajunge la fericire, pe rețete ori soluții prefabricate. Impunerea sau absolutizarea oricărui model de viață, presupunând că ne poate duce spre fericire, indiferent cât de bun l-ar considera cineva, acesta va avea o orientare dirijistă pentru comportamentul uman. Fericirea, ca trăire intens subiectivă, respinge orice tentativă de manipulare a comportamentului sau imixtiune în viața noastră personală și în ierarhia valorilor stabilite și acceptate de propriile noastre alegeri de viață.

În acest context, o morală machiavelică, prin care se justifică permanent că „Scopul scuză mijloacele”, este exclusă aici. Ea rămâne un atribut al unei organizări sociale de tip primitiv. Este bine cunoscut că nu poți fi fericit când, prin efectele acțiunii tale, dorite sau nedorite, directe sau indirecte, așteptate sau neașteptate, produci suferință, nefericire celor din jurul tău. După cum nu poți fi fericit, indiferent de condițiile tale, când ești înconjurat de o masă mare de oameni nefericiți.

De aceea, fericirea a fost și va rămâne strâns legată de nevoia unui spațiu propriu al libertății de gândire și de acțiune a omului (de prezența unei “culturi a libertății” versus o „cultură a tăcerii”), de un climat prietenos al relațiilor interpersonale bazat pe „un model valoric cultural de viață”, (o cultură a relațiilor interpersonale), de o morală a acțiunii împreună fundată pe o etică a responsabilității colective și, nu în ultimul rând, de o democrație reală, consolidată, versus una zgomotoasă și extrem de fragilă.

Toate la timpul lor

Cât suntem de conştienţi că totul are un timp? Că nimic nu putem face când vrem noi, ci totul se petrece atunci când trebuie? Unora dintre noi, sigur că, viaţa le-a demonstrat că trebuie să fim răbdători, că totul are un rost şi că nimic nu se întâmplă doar când vrem noi, ci atunci când trebuie. Da, aşa zice bunica mea, şi acum şi din totdeauna, „ Toate la timpul lor.”
Viaţa sigur a învăţat-o asta. Viaţa, sigur, ne învaţă şi pe noi. Nu ai cum să ştii când eşti tânăr, naiv, novice toate câte ale vieţii vor fi şi vor mai fi. Atunci ai impresia că totul este posibil şi că totul trebuie să se petreacă după bunul tău plac. Nu înveţi decât după ce suferi, că timpul le rezolvă pe toate.

Am fost învăţată că e bine să taci. Am tăcut. Am fost învăţată că e bine să „pleci” capul. Am „plecat”. Am fost învăţată că dacă poţi ajuta, ajută. Am ajutat. Am fost învăţată că trebuie să trăieşti cu oamenii şi să faci ce poţi pentru a fi bine. Toate acestea le-am văzut acasă, le-am aplicat în viaţa mea de până acum. Uşor nu este. Sigur că ştim de ce nu este uşor. Pentru că lumea este de foarte multe feluri. Pentru că fiecare îşi vede doar interesul personal. Şi e păcat. Dar nu putem schimba nimic. De foarte multe ori m-am întrebat de ce tac? De ce ajut? De ce nu spun nu? Pentru că nu pot. Pentru că, din păcate, de cele mai multe ori gândesc cu sufletul. Ceea ce mă alină însă, este faptul că mi s-a demonstrat că timpul le rezolvă pe toate, că bunica avea dreptate: „toate la timpul lor”.

Fie-n car, fie-n căruţă, fie-n turnul bisericii, fie-n ceas de aur, timpul e acelaşi. Se scurge la fel pentru toţi. Şi tuturor ni se demonstrează că el le rezolvă pe toate. Câţi dintre noi nu ne facem luntre şi punte să rezolvăm marea cu sarea. Câţi apoi nu stăm şi analizăm retrospectiv totul, concluzia fiind, uite ce frumos s-a rezolvat şi cât ne-am agitat? Dar, aşa trebuie să fie. Aşa se rânduiesc toate.
Albert Einstein spunea că „timpul există pentru ca lucrurile să nu se întâmple în acelaşi timp”. Pentru unele trebuie să ai răbdare, pentru altele nu. Altele vin mai repede chiar decât ţi-ai fi imaginat. Sau chiar poate nici nu mai sperai că s-ar mai putea rezolva.

În zilele acestea am primit câteva dovezi că nu e nimic nici întâmplător, nici nerăsplătit. Graţie educaţiei primite acasă, am fost răsplătită pentru faptele cu care am încântat pe cineva. Mie mi s-a părut că fac ceva ce stă în firea lucrurilor, că e bine să am răbdare, să nu grăbesc lucrurile. Nici nu puteam să realizez că nu aşa trebuie sau, mai mult, că sunt oameni care nu gândesc aşa ca mine. Spre mirarea mea, da, oamenii nu mai pun preţ nici pe oameni, nici pe gesturi.

În nesfârşita alergare după multe nimicuri, atunci când mai dăm dovadă de omenie suntem totuşi răsplătiţi. Răsplată care este atât a noastră cât şi a celor care au sădit în mintea noastră educaţia omeniei. Pentru asta le mulţumesc şi, mai mult decât atât, de fiecare dată când mi se spune că am făcut un gest frumos prin care am demonstrat prietenie şi omenie adevărată mă gândesc la ai mei şi-mi spun: aşa m-au crescut. Şi mă mai gândesc că timpul începe să-şi arate roadele muncii a generaţii întregi.E cert, ce dai, aia primeşti înapoi...la un moment dat :)

sâmbătă, 20 octombrie 2018

Melancolie târzie de toamnă

Îmi place toamna pentru aroma amintirilor din trecut, pentru dulce-amăruia melancolie care îmi invadează sufletul şi pentru un nou început şi totodată un nou sfârşit. Pentru că fiecare frunză căzută îmi aminteşte cât de efemeri suntem şi cât de trecătoare sunt lucrurile. Pentru că toamna aduce cu sine vremea de altădată când toate grijile şi frământările erau mici şi totuși pentru mine la acea vreme atât de importante. Pentru că vântul rece miroase a plăcintă cu dovleac şi a gutui încălzite pe sobă…

Pentru că ploaia rece care o să vină mă va trimite în culcare, sub păturică, de unde scot doar mâinile pentru a citi o carte, a bea un ceai fierbinte sau pentru a tasta. Pentru că străzile vesele şi vii sunt acum calme şi neprimitoare, solitare şi nesfârşite, iar zgomotele zilelor de vară se pierd în eter şi nu se mai aud decât frunzele căzătoare şi sunetul lin al vântului.

V-aţi gândit la cât de puţine anotimpuri tomnatice ne bucurăm? Toamna nu este unul dintre anotimpurile noastre preferate. Şi atât de repede vin şi trec şi lasă în urma lor dulcea amăgire a tinereţii. Aş vrea să fie un an doar toamnă. Sau poate doi, sau poate pentru totdeauna. Aşa poate nu aş mai rătăci printre himere şi aş fi mereu conştientă de ceea ce suntem şi de ceea ce nu vom ajunge niciodată să fim. De când ne naştem ştim că întotdeauna ne va aştepta un sfârşit…

duminică, 14 octombrie 2018

Femeia reală




Sunt un om prea comun ca să vorbesc despre femei neobişnuite. Nu cred în femeie ca frumuseţe de vitrina. Cred în femeie ca forţă. Nici în femeia cu rol predestinat nu cred. Cred în femeia care îşi alege partitura, în femeia cerebrala şi-n femeia emoţiilor, pătimaşă, complicată, câteodată chiar nebună. Şi nu dau doi bani nici pe cele care se cred superfemei.

Nici pe dive şi mituri, nici pe "femeia la cratiţă", "femeia-nevastă", pe nicio femeie-eticheta, cred în schimb în femeile care plâng până li se umflă ochii şi-apoi râd, care cad şi se ridică fără o mână de sprijin, femei care pleaca în căutarea unui drum, femeile care nu ştiu să fie altfel decât femei, care nu îşi deghizează frumuseţea, sexualitatea, tremurul, plânsul, puterea în spatele unei măşti.

Nici pe femeile trase la indigo-ul trendurilor nu pariez, femei artificiale şi impersonale, când mă gândesc dar ce frumoasă e femeia care nu se teme să fie ea, aşa cum este, fără artificii superficiale şi fără etichete lipite pe fruntea ei de alţii. Femeia care ştie ce mari îi sunt ochii şi ce rotunde soldurile, femeia care se imbracă în roşu pentru că se simte bine în roşu, care n-are nevoie să-şi ţuguie buzele pentru că nu vrea să semene cu nimeni.

Şi ce dacă această femeie plânge câteodată, şi ce dacă se trezeşte vorbind despre haine şi rujuri, şi ce dacă nu ştie să ascundă că iubeşte sau câteodată chiar suferă nebuneşte? Cu ce greşeşte femeia care doreşte să stea ore întregi de vorbă cu prietenele ei, să îşi povesteasca bucuriile şi necazurile ore în şir ? Şi dacă nu şi-a găsit dragostea încă, şi dacă are aventuri, şi dacă îi plac bărbaţii, ce? Cu ce greşeşte ea şi nu greşesc bărbaţii din jurul ei ?

Şi mai cred, în sfârşit, în libertatea şi îndrăzneala femeii de a fi o individualitate, nu un  standard creat pentru ecranele televizoarelor. Aş vrea să văd mai multe femei, şi mai puţine şabloane pe stradă. Să văd femei care îşi poartă cu demnitate soarta şi se acceptă aşa cum sunt. Care îndrăznesc să viseze şi să spere în realizarea viselor cu orice preţ, care să fie dispuse să-şi asume toate riscurile într-o simplă speranţă de mai bine.

duminică, 7 octombrie 2018

Ce fac eu pentru mine

Să fii pasionat/interesat de dezvoltarea personală e la modă în zilele noastre, dar oare câţi dintre noi știu ce înseamnă cu adevărat pentru noi să investim în dezvoltarea noastră personală? 
 
Mie una îmi place să citesc diferite articole, cărţi sau bloguri tematice, să merg la cursuri, evenimente, să urmăresc filme motivaţionale. Toate acestea mă încarcă de energie pozitivă.
Cred, însă, că toate aceste lucruri nu sunt suficiente, dacă nu înţelegem cu adevărat ce înseamnă să investim în noi. Nu trebuie niciodată să aşteptăm ca iniţiativa să vină din partea celor din jurul nostru. Mă distrează foarte tare oamenii care, după ce citesc o carte, dintr-odată simt că sunt diferiţi, că ceva s-a schimbat în ei, că sunt mai motivaţi, mai eficienţi, mai stăpâni pe ei. Puţin probabil ca această transformare să fie una reală. Desigur că ne poate motiva o carte să începem un anumit program de management al timpului, dar nu ne face mai eficienţi prin simpla ei citire, la fel cum o carte despre diete nu ne slăbeşte în timp ce o citim.

Pentru mine dezvoltarea personală înseamnă mai mult decât motivaţie crescută, eficientă sau autocontrol şi nu cred că trebuie să o legăm preponderent de birou, aşa cum se întâmplă deseori, ci de întreaga noastră viaţă. Pentru a ne dezvolta ca indivizi trebuie să ne concentrăm asupra sănătăţii noastre, vieţii noastre de familie şi  sociale, domeniului de activitate în care activăm, hobby-urilor noastre. Toate aceste lucruri reprezintă acel tot numit viaţa noastră şi trebuie să-i acordăm atenţia cuvenită fiecăruia dintre ele.

duminică, 2 septembrie 2018

Greșeli asumate

Mă întreb de multe ori încotro se îndreaptă viața mea, în care, dacă nu aș ști mai bine, aș spune că am ajuns din întâmplare. Un joc al sorții. Cum învățarea și schimbarea nu vin, în general, cu un manual de practici ideale și pași de urmat, iată-mă făcând câteva greșeli. Una dintre ele, destul de gravă, m-a dus într-un conflict mental profund. Fără să îmi dau seama, am ajuns să încalc un principiu de viață bine așezat în conștiința și ființa mea. Când am realizat asta, am fost în fața unei decizii foarte grele: să las lucrurile așa și să mă prefac că nu s-a întâmplat, băgând capul în nisip precum struțul, să revizui principiul, că poate nu mai e valabil, să recunosc că poate am devenit inflexibilă și e nevoie să schimb ceva ori să recunosc că principiul e bun și că am făcut o greșeală.

După câteva dureri de cap și multe ore de deliberare, am ajuns la concluzia că principiul e bun, e sănătos, îmi e bine cu el acolo și dacă, fără voie, l-am încălcat, trebuie să remediez ce am făcut. Toate bune și frumoase, doar că încercând să repar, m-am lovit de un regulament imuabil, al unui context în care am ajuns cu voie și de plăcere, dar exterior mie. Și cineva m-a apostrofat. Mi-a spus că dacă într-o zi faci ceva, înseamnă că îți asumi. Dacă revii ulterior asupra lucrului și modifici, înseamnă că nu îți mai asumi. Așa să fie, oare? Mă îndoiesc amarnic.

Să presupunem că azi am ochelari de cal la ochi. Și spun ceva, chiar cred cu tărie în ceva. Poate chiar îți aduc 100 argumente care să susțină ce cred eu sau ce spun. Câteva zile mai târziu (săptămâni, luni, ani) vine cineva și îmi arată parul din ochi. Citesc o carte, văd un film, nu are importanță cum, dar mă deștept o idee mai mult, ochelarii de cal dispar sau măcar îi dau mai hacana. Vin la tine și spun: auzi, știi ce ți-am spus ieri? Iartă-mă, se pare că m-am înșelat, e un studiu care demostrează că lucrurile sunt roșii, nu verzi. Asta înseamnă că nu îmi asum ce am spus ieri? Nu, asta înseamnă că azi am putut să văd o altă perspectivă, să deschid ochii mai bine, azi am o informație suplimentară, azi știu un pic mai bine ceva. Și mai înseamnă că am capacitatea și puterea de a corecta.

Dacă astăzi fac sau spun ceva și mâine îmi dau seama că am greșit, a rămâne cu greșeala făcută și așa-zis „asumată” este o prostie. Astăzi îmi asum cine sunt, ce fac, ce spun, ce scriu, îmi asum toate greselile făcute până acum. Mâine la fel. Dar îmi asum și că nu sunt perfectă. Și că nu dețin adevărul absolut. Că nu am toate informațiile din lume. Prin urmare, pot face greșeli. Asumarea înseamnă responsabilitate. La fel și recunoașterea greșelilor. O zi în care nu înveți nimic e o zi irosită, iar dacă înveți în fiecare zi ceva, înseamnă că la un moment dat realizezi că cel puțin o dată în viața ta ai știut mai puțin decât azi. Deci cel puțin o dată ai emis o judecată, o opinie, un gând, o vorbă greșită. Ce faci, îți asumi ce ai spus atunci și rămâi așa până pleci la ceruri sau recunoști că ai greșit și că poate nici ceea ce știi azi nu e adevărul absolut? Cu cât știu mai multe, cu atât am impresia că știu mai puțin. Și asta mi-o asum.

Nu confunda asumarea cu lipsa de flexibilitate. Verifică în permanență informațiile pe care le deții, valorile pe care le ai, fii deschis la nou, citește măcar o pagină pe zi, schimbă mereu ceva, nu te da cu fundul de pământ și nici cu capul de pereți dacă ai greșit ceva. Nimeni nu e perfect. Recunoaște când ai greșit și schimbă. Vei putea avea surpriza că așa, imperfect cum ești, ești mai fericit când îți recunoști greșelile decât ești atunci când aduci 100 de argumente inutile pentru a te menține într-o stare „asumată” ieri. Sau, mai rău, acum 20 de ani.

Inteligenţa nu înseamnă să nu faci greşeli, ci să vezi repede cum poţi să le îndrepţi.” — Bertolt Brecht