duminică, 2 septembrie 2018

Greșeli asumate

Mă întreb de multe ori încotro se îndreaptă viața mea, în care, dacă nu aș ști mai bine, aș spune că am ajuns din întâmplare. Un joc al sorții. Cum învățarea și schimbarea nu vin, în general, cu un manual de practici ideale și pași de urmat, iată-mă făcând câteva greșeli. Una dintre ele, destul de gravă, m-a dus într-un conflict mental profund. Fără să îmi dau seama, am ajuns să încalc un principiu de viață bine așezat în conștiința și ființa mea. Când am realizat asta, am fost în fața unei decizii foarte grele: să las lucrurile așa și să mă prefac că nu s-a întâmplat, băgând capul în nisip precum struțul, să revizui principiul, că poate nu mai e valabil, să recunosc că poate am devenit inflexibilă și e nevoie să schimb ceva ori să recunosc că principiul e bun și că am făcut o greșeală.

După câteva dureri de cap și multe ore de deliberare, am ajuns la concluzia că principiul e bun, e sănătos, îmi e bine cu el acolo și dacă, fără voie, l-am încălcat, trebuie să remediez ce am făcut. Toate bune și frumoase, doar că încercând să repar, m-am lovit de un regulament imuabil, al unui context în care am ajuns cu voie și de plăcere, dar exterior mie. Și cineva m-a apostrofat. Mi-a spus că dacă într-o zi faci ceva, înseamnă că îți asumi. Dacă revii ulterior asupra lucrului și modifici, înseamnă că nu îți mai asumi. Așa să fie, oare? Mă îndoiesc amarnic.

Să presupunem că azi am ochelari de cal la ochi. Și spun ceva, chiar cred cu tărie în ceva. Poate chiar îți aduc 100 argumente care să susțină ce cred eu sau ce spun. Câteva zile mai târziu (săptămâni, luni, ani) vine cineva și îmi arată parul din ochi. Citesc o carte, văd un film, nu are importanță cum, dar mă deștept o idee mai mult, ochelarii de cal dispar sau măcar îi dau mai hacana. Vin la tine și spun: auzi, știi ce ți-am spus ieri? Iartă-mă, se pare că m-am înșelat, e un studiu care demostrează că lucrurile sunt roșii, nu verzi. Asta înseamnă că nu îmi asum ce am spus ieri? Nu, asta înseamnă că azi am putut să văd o altă perspectivă, să deschid ochii mai bine, azi am o informație suplimentară, azi știu un pic mai bine ceva. Și mai înseamnă că am capacitatea și puterea de a corecta.

Dacă astăzi fac sau spun ceva și mâine îmi dau seama că am greșit, a rămâne cu greșeala făcută și așa-zis „asumată” este o prostie. Astăzi îmi asum cine sunt, ce fac, ce spun, ce scriu, îmi asum toate greselile făcute până acum. Mâine la fel. Dar îmi asum și că nu sunt perfectă. Și că nu dețin adevărul absolut. Că nu am toate informațiile din lume. Prin urmare, pot face greșeli. Asumarea înseamnă responsabilitate. La fel și recunoașterea greșelilor. O zi în care nu înveți nimic e o zi irosită, iar dacă înveți în fiecare zi ceva, înseamnă că la un moment dat realizezi că cel puțin o dată în viața ta ai știut mai puțin decât azi. Deci cel puțin o dată ai emis o judecată, o opinie, un gând, o vorbă greșită. Ce faci, îți asumi ce ai spus atunci și rămâi așa până pleci la ceruri sau recunoști că ai greșit și că poate nici ceea ce știi azi nu e adevărul absolut? Cu cât știu mai multe, cu atât am impresia că știu mai puțin. Și asta mi-o asum.

Nu confunda asumarea cu lipsa de flexibilitate. Verifică în permanență informațiile pe care le deții, valorile pe care le ai, fii deschis la nou, citește măcar o pagină pe zi, schimbă mereu ceva, nu te da cu fundul de pământ și nici cu capul de pereți dacă ai greșit ceva. Nimeni nu e perfect. Recunoaște când ai greșit și schimbă. Vei putea avea surpriza că așa, imperfect cum ești, ești mai fericit când îți recunoști greșelile decât ești atunci când aduci 100 de argumente inutile pentru a te menține într-o stare „asumată” ieri. Sau, mai rău, acum 20 de ani.

Inteligenţa nu înseamnă să nu faci greşeli, ci să vezi repede cum poţi să le îndrepţi.” — Bertolt Brecht



sâmbătă, 25 august 2018

Teama de singurătate

Cu totii cred că ne gandim la un moment dat la singurătate , la teama de singurătate . Sper totuşi că multi încercăm să depăsim momentul şi să vedem în ansamblu ce înseamnă această teamă.

Singurătatea este o temă recurentă în ultimele două secole. E o temă nouă, apărută în spaţiul gol lăsat de zeii care cândva legitimau relaţiile şi activităţile umane. Distanţa dintre oameni creează acel câmp gol, rece şi lipsit de sens al singurătăţii umane.

Frica de singurătate recent apărută în formele ei maladive este terenul cel mai propice pentru compromisurile şi umilinţele umane. Din aceeaşi frică ne ratăm vieţile, iubim umbre de persoane şi ne alegem orbite periferice.

Frica de singurătate ne aruncă în faţa priveliştii unui neant interior apărut pe fondul uitării unor revelaţii iniţiale.

Deşi avem un motto destul de comercial „ne naştem singuri şi murim singuri“, o mare parte din resursele noastre le cheltuim pentru evitarea acestei situaţii tragice. A fi singur este un eşec, a te simţi singur este o umilinţă.

Administrându-ne cotidian singurătatea pe compartimente, avem o singurătate privată de care ştiu toţi şi una publică de care ştim doar noi. Peisajul astfel format arată o viaţă socială plină de încercări nereuşite de a ne sparge propriul cocon: o viaţă la muncă printre colegi cu care mimăm iluzia comuniunii şi o viaţă acasă unde, revenind seara şi găsind conexiunea la internet moartă, ne trezim subit singuri în spaţiul rece şi pustiu al propriului perimetru de locuit.

La capătul distorsionat al lucidităţii, viaţa întreagă pare un sport prin care construim castele de nisip în jurul singurătăţii proprii. La celălalt capăt, singurătatea este o greşeală de percepţie pentru că suntem îmbibaţi de prezenţa celorlalţi, suntem legaţi de acest univers chiar şi atunci când plângem singuri sub plapumă.

Am de multe ori impresia că visul nostru secret este să murim public, să murim cu mulţi oameni în jur, priviţi de mulţi oameni, ca şi cum prezenţa formală a celorlalţi ne-ar salva de propriul neant.

Un bolnav de cancer va sfârşi indiferent câte băi de mulţime efectueaza în stadiile agoniei sale, iar spaţiile goale ale celulelor mele nu pot fi umplute cu nici o dragoste, cu nici o revelaţie, cu nici un instrument cultural de mângâiere.

De multe ori, rana abandonului este atât de adâncă şi de bine ascunsă în subconştientul nostru, încât refuzăm să o conştientizăm.

Atunci când părăseşti pe cineva, nu vrei să te mai ocupi de el, îl laşi la o parte, înseamna că îl abandonezi, ceea ce este diferit faţă de a respinge, care presupune doar a te îndepărta de cineva, nu a-i întoarce spatele. Ea este activată în copilărie între vârsta de unu şi trei ani şi este legată de relaţia cu părintele de sex opus.

În general, cel care suferă de teama de abandon are ochii mari şi trişti care atrag atenţia prin faptul că persoana respectivă parcă ar vrea să se agaţe de ceilalţi din dorinţa de a nu fi singură. Corpul este lipsit de tonus sau unele parţi par că atârnă: mâinile, muşchii, umerii aplecaţi. Chiar dacă îşi întreţine corpul prin practicarea regulată a unui sport, din momentul în care activitatea fizică încetează, treptat se va observa o pierdere rapidă a fermităţii trupului.

Singur şi trist

Masca pe care o poartă acest tip de persoană este cea a dependentului. Cea mai mare frică a lui este de singurătate, deşi, de cele mai multe ori îl vom vedea bravând cu afirmaţii de genul: „Eu nu am nevoie de nimeni. Pot să trăiesc foarte bine şi singur. Chiar îmi place să nu mă bată cineva la cap tot timpul.“ Are mare nevoie de prezenţa cuiva şi, de obicei, se simte singur, trist şi părăsit, fără niciun motiv aparent. Îi este greu să ia decizii ferme fără să întrebe pe altcineva, de aceea cere sfaturi fără să le urmeze neapărat. Acceptă cu greu să fie refuzat, are o dispoziţie schimbătoare (trece repede de la tristeţe la veselie), şi întâmpină în permanenţă tot felul de dificultăţi, de la boli sau afecţiuni fizice, la probleme financiare ori de altă natură, tocmai pentru a atrage atenţia şi compasiunea celorlalţi.

Chiar dacă nu o face conştient, situaţiile dificile prin care trece îl obosesc şi pe el, şi pe cei din jur, atrăgând, în mod inevitabil, abandonul din partea lor. Alteori îi place să joace rolul salvatorului, tocmai pentru că îi dă senzaţia că dacă cineva are nevoie de el, acela nu va putea să-l părăsească niciodată.


Pe de altă parte, propria-mi singurătate creează perspectiva morală prin prisma căreia nu pot imputa nimănui deciziile mele.

Îmi creează acel spaţiu liber în care mă pot delimita de ceilalţi şi de mediul în care trăiesc.

Îmi creează posibilitatea de a respira un aer care nu este neapărat contemporan cu momentul istoric limitat în care-mi derulez viaţa. Îmi permite să mă mişc liber către trecutul clasicilor şi viitorul abia întrezărit. Propria singurătate îmi permite să creez spaţiul fermecat în care privirea mea poate întâlni privirea ta...

duminică, 29 iulie 2018

Ambitie reala sau comparatii desarte?

Este bine sa te opresti un moment din alergatura zilnica si sa meditezi la ceea ce vrei cu adevarat de la viata. Toate comparatiile cu prietenii, rudele sau celebritatile pot avea, intr-o anume masura, si o parte buna. Functionand ca un semnal, in viata ta ceva nu merge bine – esti acaparata de rutina, slujba actuala nu-ti aduce satisfactii, prietenii te nemultumesc, partenerul te plictiseste. Iti ascunzi problemele, dar, in schimb, iti arunci privirile in curtea vecinei. Retine insa ca o problema nerecunoscuta si nerezolvata la timp poate sa isi arate oricand coltii!

Compara-te cu tine insati. Priveste in urma si fa un mic bilant: in ultimii cinci ani ai devenit mult mai independenta; copiii tai au crescut si incep sa intre cu dreptul in viata; ai un serviciu care iti ofera satisfactii reale. Analizeaza-ti progresele de pana acum si fii mandra de tine.

Accepta nevoia de a te compara cu ceilalti ca pe un lucru firesc. Orice om vrea sa afle unde ii este locul printre ceilalti. Dar comparatiile nu trebuie sa fie un scop in sine, ci doar un mijloc de autocunoastere – cu atat mai mult, cu cat nimeni nu e perfect si nu poate avea totul. Fericirea nu inseamna neaparat bani, iar frumusetea si desteptaciunea nu merg intotdeauna mana in mana.

Nu lua drept bun orice auzi. De multe ori se intampla sa iei de bun tot ce auzi, fara sa verifici adevarul informatiilor primite. Ar fi de preferat ca, uneori macar, sa te intrebi: oare fiul prietenei mele e chiar asa destept cum pretinde ea? O fi casatoria VIP-ului X atat de fericita precum declara?

Concentreaza-te asupra propriilor calitati. Incearca sa identifici acele parti cu care te mandresti atunci cand vine vorba despre propriul corp sau personalitatea ta. Cu cat te vei vedea intr-o lumina mai buna, cu atat vei fi inclinata sa descoperi mai multe calitati. Vei vedea cum respectul de sine atinge cote mai inalte aproape pe negandite.

Scrie 20 de propozitii care sa te descrie. Dupa ce le-ai asternut pe hartie, reciteste-le si bifeaza-le pe cele care redau aspecte pozitive. Pe acestea din urma trebuie sa ti le repeti in minte atunci cand faci comparatii in defavoarea ta. Atunci cand gandesti: “Of, ea este asa de supla fata de mine!”, poti sa contracarezi efectele negative pe care le are aceasta comparatie cu un gand de genul “da, ea este mai supla, dar eu am doi copii minunati!”.

Stabileste-ti un scop clar. Uneori, pentru a fi multumita de tine insati, ai intr-adevar nevoie de unele schimbari. Dar nu te grabi. Ia-le pe rand si, treptat, totul se va rezolva.

Nu iti mai gasi scuze la tot pasul. In loc sa dai vina pe altii pentru propriile esecuri, ar fi mai constructiv sa te gandesti la tine si sa gasesti explicatii reale pentru insuccese. Renunta sa mai gandesti ca: “Sigur, cealalta a obtinut postul fiindca era mai bine imbracata”; este doar un argument steril si nu te face decat sa pierzi timpul.

In loc sa te extaziezi in fata talentelor celor din jur, cauta modalitati care sa te ajute sa evoluezi si tu. Ce ai putea invata din stilul elegant de a se imbraca al colegei de birou? Ce ai putea prelua din comportamentul atat de laudat al prietenei tale?

Fii realista. Esti sigura ca te compari cu cine trebuie? Poate ca tintesti prea sus sau in sfere de activitate cu totul si cu totul diferite. Poate ca iti doresti ceva care nu ti se potriveste. Aminteste-ti ca niciodata nu poti aduna mere cu pere!

Cum poti sa te simti bine in propria piele? N-ar fi rau sa mai cobori putin nivelul asteptarilor. Ai putea, din cand in cand, sa te compari si cu oameni mai putin norocosi sau mai putin fericiti. Vei vedea ca o noua perspectiva asupra vietii te invata sa ai mai multa incredere in tine si sa apreciezi la valoarea reala ceea ce ai.

duminică, 10 iunie 2018

Cine spune ca nu da doi bani, minte!

Prin natura muncii mi-am petrecut o mare parte din viata intrebandu-ma daca oamenii ma accepta, daca sunt suficient de demna pentru a sta in compania anumitor persoane, daca este ok ceea ce fac, daca cei din jur ma aproba sau daca ma plac. Astazi lucrurile s-au schimbat. Eu m-am schimbat… Astazi sunt vindecata. Desi cateodata ma mai doare… intalnesc din cand in cand persoane care ma fascineaza, si pe care, recunosc, le-as vrea in viata mea. In calitate de prieteni, de profesori, de metori, de iubiti. Se-ntampla uneori ca si ele sa ma placa. Alteori oamenii pur si simplu nu ma vor in vietile lor. Si, da, n-am sa mint, doare! Si ma intreb: “de ce?”, “ce nu am facut bine?”, “unde am gresit?”, “ce e in neregula cu mine?”. Ca apoi sa inteleg ca nu este nimic in neregula cu mine, si ca, desi uneori gresesc, desi uneori sunt impulsiva, si actionez fara a sta prea mult pe ganduri, in realitate sunt mai mult decat greselile mele, sunt mai mult decat reactiile mele. Iar oamenii care merita sa fie in viata mea, sunt cei care reusesc sa vada dincolo de asta. Ei nu ma judeca in functie de ceea ce am facut, ci in functie de ceea ce as putea face.

Sa recunoastem: este imposibil sa nu-ti pese. Cine spune ca nu da doi bani, minte! Toti ne dorim aprobare, validare, acceptare. Si nu exista om caruia sa nu-i pese nici macar un pic atunci cand este criticat, judecat, respins sau ignorant. Unii sufera mai intens, altii trec mai repede peste asta. Oricum ar fi, pe fiecare dintre noi ne afecteaza. Indiferent de situatie, am invatat ca pentru a reusi sa iti revii si sa iti mentii nivelul stimei de sine ridicat, este nevoie sa intelegi ca: oamenii te judeca chiar in acest moment. Da, se intampla chiar acum! Unii oameni nu te plac si nu poti face nimic in privinta asta. Nu este nevoie sa renunti la tine, sa te transformi, sa uiti de valorile tale pentru a-i face sa te accepte. Oamenii te respecta atunci cand stabilesti limite si nu permiti nimanui sa le depaseasca. Pana la urma, exista persoane care, indiferent de ce ai face, chiar nu te plac. Incerca sa intelegi asta! Nici tu nu placi pe toata lumea :)

Nu ai nevoie ca toata lumea sa te placa. Ce se intampla atunci cand unii oameni nu te plac? Mai nimic! Unii probabil ca sunt cu ochii pe tine, studiindu-ti orice miscare, asteptand cu nerabdare sa dai gres. Se spune ca cea mai buna razbunare este o viata bine traita. Iar daca unii nu te plac si s-ar bucura de raul tau, nu ai decat sa accepti si sa incerci sa te concentrezi doar asupra ta. Viata este prea scurta pentru a-ti face griji de ce cred altii. Poate sunt oameni care nu te plac, dar exista mult mai multi oameni pentru care contezi cu adevarat.

Oamenii tai sunt cei care conteaza cu adevarat. Pretuieste-i pe oamenii care te-au vazut atunci cand pentru ceilalti erai invizibil. Stiu, am mai spus asta, dar este atat de adevarat incat merita sa repet de fiecare data cand am ocazia. Da, este necesar sa realizezi ca oamenii carora le pasa sunt cei care merita sa primeasca din caldura ta sufleteasca. Relatiile sunt ciudate. Odata ce punem bazele unei relatii, indiferent de natura ei, incepem sa credem ca totul ni se cuvine si trecem mai departe, la a impresiona straini.

In realitate, doar cativa oameni te inteleg, te sustin, te fac sa te simti bine, te fac sa razi si sa te simti cu adevarat tu. Ei sunt cei importanti, ei sunt oamenii care conteaza. Nu poti evita durerea respingerii, dar poti trece mai usor peste ea concentrandu-te asupra acelora care sunt mereu acolo pentru tine.

duminică, 3 iunie 2018

Stresul: inamic sau aliat

M-am trezit cu gândul la ceea ce inseamnă stresul din viața noastra și  la cât este de benefic pentru noi. Fiecare dintre noi a simțit stresul, a trăit emoțiile negative și sezația de nod în stomac, de încordare sau de neliniște. Stresul e de multe ori văzut ca ceva exterior nouă: „Mă stresează situația X” și foarte frecvent nu ne dăm seama ca de fapt stresul este ceva foarte personal și subiectiv.

Fiecare dintre noi a simțit stresul, a trăit emoțiile negative și sezația de nod în stomac, de încordare sau de neliniște. Stresul e de multe ori văzut ca ceva exterior nouă: „Mă stresează situația X” și foarte frecvent nu ne dăm seama ca de fapt stresul este ceva foarte personal și subiectiv.

Stresul presupune disconfort, emoții negative, dar și modificări în felul în care corpul nostru funcționează. Aceste modificări apar pentru a ne ajuta să ne confruntăm cu situații la care e nevoie sa ne adaptăm, pot să fie situații dificile, dureroase sau importante pentru noi.

Vrem sau nu să scăpam de stres?

Depinde de tipul de stres. Am auzit la un moment dat comparația dintre stres și corzile unei vioare. Dacă sunt prea puțin întinse sună urât, dacă sunt prea tare întinse e posibil să se rupă, trebuie să fie la un anumit grad întinse pentru ca vioara să sune bine. Exact la fel e și cu stresul, dacă e prea puțin suntem apatici, nemotivați, ineficienți, dacă e prea mult suntem agitați, dezorganizați și iritabili. Dacă stresul e la un nivel optim și dacă evaluăm stresul ca fiind o stare care ne ajută să funcționăm eficient acesta ne poate stimula să ne adunăm resursele necesare pentru a face față cu succes provocărilor.

Așadar când vine vorba de stresul acut legat de situații care apar inevitabil în viata noastră e mai eficient să îl acceptăm și să îl vedem ca pe ceva benefic care ne poate motiva. Dacă vorbim însă de stresul cronic e important să îl eliminăm. Și dificultatea este că tocmai acest tip de stres este mai greu de combătut, pentru că de multe ori persoanele nu îl mai observă, se complac în situația respectivă și resimt doar efectele fizice și emoționale ale acestora. Sunt acele persoane care au probleme de sănătate, merg la medici încercând să identifice cauzele fără a-și da seama că viața lor de zi cu zi e plină de factori care le scurtează efectiv viața.
Cum poti face față stresului?

Un prim lucru este să nu vedem stresul acut ca și pe o problema ci ca pe o resursă – dacă vedem activarea pe care organismul ne-o da automat într-o situație de stres ca pe ceva periculos nu facem decât să ne amplificăm starea de stres și să ne scădem performanța.

De exemplu dacă aveți de prezentat ceva în fața unui public, stresul pe care îl vetiresimți poate să vă ajute sau să vă blocheze. Dacă dumneavoastră vă gândiți că e ceva nociv, că nu o să mai puteți vorbi dacă veți simți că vă transpiră mâinile sau vă tremură vocea – probabil veți avea mari dificultăți în a ține prezentarea respectivă.În schimb dacă veți vedea reacția de activare dată de stres ca și pe una benefică carevă poate ajuta să vă concentrați pe tot ce aveți de spus, să vă motiveze să prezentațicât mai bine tema respectivă cu siguranță veți avea o performanță mai bună. Gasiti mai multe detalii despre stresul acut si cronic in articolul.

În ceea ce privește stresul cronic putem lua următoarele măsuri:

Ce anume contribuie la starea de stres: probleme de comunicare, problemele la locul de muncă, anumite probleme nerezolvate?

Efectele stresului pot să fie la nivel fiziologic – palpitații, scăderea poftei de mâncare, oboseală; la nivel de gândire –dificultăți de concentrare sau blocaje; la nivel emoțional – iritabilitate, tristețe, dificultățiîn a ne bucura; și la nivel de comportament – izolare, consum de alcool, fumat excesiv sauscădereaperformanțelor la serviciu.

 În funcție de cauzele stresului trebuie să vedem ce trebuie să facem pentru a le face față mai bine. Uneori avem nevoie să comunicăm asertiv, să cerem anumite lucruri, să ne spunem părerea, sau pur și simplu să spunem ceea ce simțim. În anumite situații ține de noi să rezolvăm problema care ne face să ne simțim stresați, căutați soluții și puneți-le în aplicare. Dacă unul dintre factorii de stres sunt conflictele în familie sau la serviciu învățati să le rezolvați, nu ajută pe nimeni să mențineți o stare de tensiune.

Pe de o parte e important să avem persoane în jurul nostru care ne pot ajuta pe de alta parte socializarea și comunicarea cu cei din jur sunt factori de protecțieîmpotriva stresului.

Sunt lucruri relativ simplu defăcut însă multe persoane ignoră efectul nociv pe care îl are stresul cronic asupra organismului nostru. Schimbați-vă stilul de viață – mâncați sănătos, dormiți suficient, faceți mișcare, dezvoltați un hobby. E important sa faceti aceste lucruri pentru a preveni bolile asociate stresului. Încercați să faceți ceva pentru sănătatea dumneavoastră în fiecare zi.

E important să avem încredere în noi, să credem că putem face față factorilor de stres, să avem obiective personale și planuri pentru atingerea lor.

Un studiu recent arată ca ajutarea celor din jur este un factor de protecție împotriva efectelor nocive ale stresului. Astfel dacă stresul e o problemă prezentă în viața dumneavoastră încercați să ii ajutați pe cei din jur și asta va scădea efectele negative ale stresului asupra sănătații dumneavoastră.

Atunci când știți că urmează o perioadă mai dificilă încercați să înlăturați alți factori de stres din viața dumneavoastră sau să vă asigurați că aveți resursele necesare pentru a-i face față.

Invatati o tehnica de relaxare, aceasta va poate ajuta sa combateti efectele negative ale stresului asupra sanatatii dumneavoastra.

Uneori schimbările pe care trebuie să le facem în viața noastră sunt foarte dificil de realizat și e nevoie să cerem sprijin de specialitate. Dacă simțiți că nu reușiti să faceți față singuri situației, că sunteți copleșiți de stresul din jurul dumneavoastră, cereți ajutorul unui psiholog, acesta vă poate ajuta să implementați strategii personalizate pentru controlul stresului.

Am avut parte de multe situații și momente stresante care m-au îndemnat să studiez problema ca să-i pot face față, la fel ca mulți dintre noi, cu teoria stau bine, devine mai complicat cu practica, dar se poate, credeți-mă că se poate, la un moment dat se poate.

vineri, 1 iunie 2018

Copil sau adult?

Nu voi vorbi astăzi despre atitudine copilăroasă ci despre mecanismele de apărare pe care le avem cu toții dezvoltate din copilărie. Uneori, în locul adultului serios, maturi și responsabil pe care ne place să-l privim în oglindă, acționează copilul rănit mai de mult. Tot acolo este și încă suferă. Poartă diverse măști, pe care le vom discuta pe îndelete.

Cine folosește măști?

Conștiința de sine, acceptarea fricilor și defectelor precum și recunoașterea propriilor mecanisme patologice este pe cât de dificilă pe atât de necesară pentru dezvoltarea personală. Când suntem puși față în față cu noi înșine avem tendința de a fugi, ceea ce este un lucru foarte ușor de înțeles. Ne este greu să recunoaștem că nu suntem perfecți, mai ales când toți oamenii din jurul nostru afișează o viață lipsită de vulnerabilitate. Trăim cu convingerea că ceva este fundamental în neregulă cu noi. Toți suntem vulnerabili și toți avem mecanisme de apărare. Așa am supraviețuit până acum.

De ce uneori suntem dezamăgiți de modul în care acționăm?

Daniel Goleman în Inteligența Emoțională, descrie cum există un creier rațional și un creier emoțional. Dacă te-a luat vreodată gura pe dinainte sau ai acționat impulsiv pentru ca mai apoi să constați că ai fost prost, este extrem de probabil să fii acționat sub influența creierului emoțional.

Când percepem inconștient o situație ca pe un pericol, nu avem timp să analizăm lucrurile – deci să accesăm partea rațională a gândirii. În schimb, controlul este preluat de parte emoțională, care acționează mult mai rapid.

De ce acționăm în modul în care acționăm?

Copilăria este plină de decizii iraționale pe care le luăm, inconștient evident. Fără abilitatea de a ne explica rațional lucrurile, jonglăm cu noțiunile pe care le avem pentru a putea accepta și integra evenimentele din jurul nostru. Pe moment, toate acestea ne ajută. Devenind adulți, teoretic am putea să ne resetăm modul de gândire însă, nefiind conștienți că am integrat mecanismele respective, ele fac în continuare parte din viața noastră de zi cu zi. Mai mult chiar, pot fi chiar percepute de ceilalți ca parte a personalității, ne poate afecta viața de familie, relațiile cu prietenii și schimba complet modul în care ne raportăm la noi.

Repet, nu există niciun individ care să nu aibă traume din copilărie. Majore, minore, un simplu ignorat 5 minute pentru că părinții erau epuizați sau abuz sexual, cu toții suntem afectați din copilărie.

Totul este ok, sunt bine, nu este necesar să schimb nimic deși nu simt nimic.

Este ca o falsă împlinire și împăcare cu viața. Oamenii aceștia pot fi percepuți ca delăsători și vor declara că nu simt nimic în situații în care majoritatea ar simți ceva. Le este greu să își asume vreo responsabilitate cu implicație emoțională și deci nu formează niciun tip de conexiune profundă, se înstrăinează de familie, sunt reci în relațiile de cuplu și au prietenii superficiale.

La  mulți ani nouă!!!

duminică, 27 mai 2018

Mândria vârstei

Fiecare an adăugat în viaţa mea aduce gânduri noi şi teme de cugetat. Criza vârstei de mijloc este doar o amintire. De fapt, nu e o criză, ci mai degrabă o perioadă de tranziţie, căci viaţa poate începe cu adevărat – şi deseori are o evoluţie mai spectaculoasă  la vârsta a doua.

În prima tinereţe, viaţa e tumultoasă, dar acaparată de ambiţii şi muncă multă, pentru că atunci ne căutăm cel mai bun drum în viaţă.

Datorită progreselor în educaţie, medicină şi tehnologie, precum şi creşterii speranţei medii de viaţă, "criza vârstei a doua" se poate transforma într-o perioadă de "tranziţie" a vârstei de mijloc.  "Dacă ştii să fructifici ceea ce ai descoperit despre tine în prima jumătate a vieţii, cea de-a doua jumătate va fi mult mai împlinită"

Ideea adânc înrădăcinată că pe măsură ce înaintăm în vârstă posibilităţile noastre sunt tot mai limitate este o premisă falsă. Adesea ne ucide speranţele încă din faşă şi, în consecinţă, ne blochează şi acţiunile. Este o resemnare, o predare nejustificată în faţa unor situaţii noi, neimpusă de nimeni, situaţii pe care numai mintea noastră le transformă în bariere de netrecut.

Întotdeauna există o şansă, însă aceasta trebuie căutată cu răbdare, speranţă şi încredere. De câte ori nu am auzit fraze-şablon ca: "E prea târziu pentru mine!"... "La vârsta mea nu se mai poate"... "Asta mergea în tinereţe!"... "Ce-o să creadă lumea despre mine, că m-am prostit la bâtrâneţe?"... Din păcate, asemenea reflecţii nu sunt specifice numai persoanelor de vârsta a treia mai puţin împlinite, ci chiar şi celor ajunse la jumătatea vieţii.

Aceste mentalităţi sunt învechite şi trebuie înlăturate fără ezitări, pentru că nu fac altceva decât să pună frână progresului personal. Erau valabile în alte vremuri, când educaţia în familie era rigidă, iar societatea era mai conformistă, rigorile, prejudecăţile şi ierarhiile acesteia oferind personalităţii individului prea puţin spaţiu pentru manifestarea "liberului arbitru".

Dar cât timp aspiraţiile noastre nu sunt rupte de realitate, la limita ridicolului sau a absurdului, nu e nimic rău în a ne face planuri îndrăzneţe şi după 40 de ani.

ILUZIILE TINEREŢII
Convingerea că tinereţea ne oferă posibilităţi nelimitate este de fapt o iluzie. Provine din incompleta cunoaştere de sine şi din experienţa de viaţă insuficientă pe care o avem atunci. La început luăm deciziile bazându-ne pe dovezi inconsistente despre abilităţile noastre şi mai mult pe curaj. Dar nu ne dăm seama de asta. Până la urmă este şarmantul entuziam specific vârstei.

"Iluzia unei libertăţi a tinereţii se bazează, de asemenea, pe o idealizare retroactivă. Uităm de presiunile la care sunt supuşi: trebuie să urmăm o şcoală bună de unde să ieşim cu calificative superioare, apoi o slujbă bună, unde să urcăm cât mai repede scara ierarhică a succesului. Acestea sunt ambiţii care se manifestă până în jurul vârstei de 30 de ani. Totodată, în miezul acestor eforturi trebuie să ne consolidăm şi identitatea, să ne dezvoltăm aptitudinile şi să ne formăm respectul de sine", explică Strenger.

Condiţia esenţială pentru a realiza toate acestea este să nu confundăm visul cu realitatea, ci să potrivim bine balanţa între aspiraţii şi posibilităţi. În caz contrar, eşecul şi deziluzia care îl urmează sunt de neevitat. "Cu toţii avem fantezii despre ceea ce am putea ajunge în viaţă - actori, cântăreţi, scriitori, moguli, lideri politici - dar, când oamenii cred prea mult că fantezia este o potenţială realitate, dau de necaz", mai spune specialistul.

Cel mai frecvent semn al crizei vârstei de mijloc este depresia. Se manifestă la ambele sexe şi indiferent de starea materială, de cea maritală şi de cea socio-profesională. Puţine persoane sunt "ocolite" de această "cădere" sau o depăşesc mai uşor. Depresia cu toate formele ei este foarte complicată şi le dă bătăi de cap până şi specialiştilor. Se maifestă mai puternic sau mai discret pe tot parcursul vieţii, dar la vârsta a doua se acutizează.

Este momentul când mulţi dintre noi încep să se simtă deja bătrâni, neglijaţi, mai ales în relaţiile de cuplu, unde se instalează frecvent monotonia. Şi relaţiile cu copiii se manifestă altfel. Cei mai mulţi îşi încheie adolescenţa şi dau deja semne că ar vrea să-şi ia zborul din "cuib". Îşi creează anturajul lor şi îşi manifestă din plin independenţa.

Deşi ştim bine toate acestea, picăm totuşi în plasa melancoliei şi a sentimentelor de înstrăinare, de abandon în faţa sorţii. Nimic nu mai e ca-nainte, parcă am realizat prea puţin, parcă nimeni nu mai are nevoie de noi, suntem "expiraţi", îmbătrâniţi, nu mai strălucim, nu mai avem puterea de a muta munţii din loc şi, brusc, se crapă hăul sub noi.

Este o falsă impresie, pentru că, de fapt, viaţa îşi urmează cursul firesc. Dar noi suntem orbiţi de criza vârstei şi nu vedem şi jumătatea plină a paharului. Pentru că lururile nu sunt chiar aşa, iar la 40 de ani şansele noastre nu sunt încă pierdute. Din contră, am câştigat foarte mult, suntem "copţi", ajunşi la deplina maturitate. E loc deci şi pentru momente de fericire.

"Niciodată nu e prea târziu!", spune o vorbă. Chiar dacă am ajuns la maturitate şi fie că suntem împliniţi, fie că unele necazuri ne-au stricat planurile, cum ar fi un divorţ sau un job de care ne-am săturat, e întotdeauna loc de mai bine şi de schimbare. În privinţa carierei, tot mai multe persoane trecute de 40 de ani vor o schimbare şi chiar se întâmplă să poată s-o şi facă.

În ciuda unor prejudecăţi sau chiar a unor realităţi privind unele dezavantaje care apar o dată cu vârsta, sunt şi angajatori care ştiu să identifice în ele câteva calităţi care nu sunt frecvente la persoanele mai tinere: experienţa şi stabilitatea profesională, conştiinciozitatea şi răbdarea. În fond, toate acestea înseamnă rentabilitate, şi cine n-ar avea nevoie de asemenea angajaţi?!...

Şi pe plan sentimental există a doua şansă. Se spune că "dragostea nu are vârstă". În schimb are diferite nuanţe. La vârsta a doua, sentimentele nu mai au tutmultul tinereţii. Sunt mai profunde, apare nevoia de echilibru şi siguranţă, mai ales la femei. Dragostea cunoaşte o nouă perioadă romantică, plină de atenţie şi tandreţe din partea partenerului. Există mari şanse ca persoanele care nu şi-au găsit perechea potrivită până la această vârstă sau cele care au trecut printr-un divorţ să dea marea lovitură. Iar relaţia să dureze mult şi bine. Şi viaţa sexuală este mai împlinită, pentru că fiecare ştie exact ce doreşte de la celălalt.

E cazul să facem un mic bilanţ în genul "ce-am avut şi ce-am pierdut" şi "ce-am făcut şi ce aş fi putut să fac", iar calculul nu trebuie să se încheie aici, ci cu deviza-cheie "ce mai am de făcut de-acum încolo, pentru a-mi împlini viaţa". Dacă depunem armele n-am rezolvat nimic. Nu facem decât să risipim achiziţiile noastre importante, toată lucrarea noastră cu noi înşine. Din contră, ceasul evoluţiei personale trebuie "resetat" pentru viitoarea perioadă a vieţii, a cărei bucurie de a trăi ne rămâne să o descoperim şi să-i adăugăm toată zestrea noastră de până acum.

Cu alte cuvinte, trebuie să avem sentimentul mâdriei vârstei noastre. Să nu-l ţinem încuiat în noi, ci să-l lăsăm să se manifeste, să-l trăim din plin! Este unul dintre cele mai frumoase sentimente.