Gânduri la final de an

Parcă ieri beam shot-uri de tequila şi din paharul de şampanie urând celor dragi care erau aproape, succese nebanuite în 2013. Iată că vine şi 2014 destul de repede, ne mai despart doar câteva ore de el. Mai nou constat că pe sfârşit de an lucrurile o iau ori hăis… ori cea… ori se duc de tot pe apa sâmbetei. Mi-a pierit lipsa de orice, se ştie asta, adică apropiaţii ştiu asta. Cafeaua nu-mi mai place, îmi fac o dată la două zile, că doar nu o să o arunc pe cea rămasă în cană, ţigările parcă nu mai au gust, zilele parcă trec una după alta fără sens, fără a se întâmpla ceva notabil în ele. Este sindromul rutinei care mă omoară, care TE omoară. Acelaşi drum, acelaşi asfalt, aceeaşi oameni pe drum, sub drum, aceiaşi aurolaci trec în fiecare zi pe stradă cu punga în bot. Mi s-au dus dracu toate planurile de sărbători şi totuşi nu m-am încadrat în statistici, în statisticile celor care se sinucid de sărbători...de ce aş face-o?

Am început să mă gândesc la nemurirea sufletului şi la condiţia geniului în societatea rămânească (nu la mine că nu-s un geniu, la cei pe care totuşi îi cunosc că ar fi). Am cunoscut oameni  ce mi-au devenit dragi, am văzut multe locuri frumoase, am călătorit, am vizitat, m-am bucurat de fiecare lucru şi în acelaşi timp nu m-am oprit din căutare...acea căutare pe care nu pot să o definesc. Îmi doresc chestii greu de realizat şi îmi dau seama că lumea în care trăiesc devine din ce în ce mai aglomerată. Prietenii pleacă unul câte unul şi îi văd din an în paşte, îi văd cum se schimbă în ceea ce urau înainte, mă văd cum nu îmi schimb ideologia şi tot aşa, atârn de la o zi la alta şi ar trebui să mă mai şi mândresc cu asta. Profesional am impresia că stau pe loc, că o ard suspect zilnic, sentimental sunt într-un loc ciudat, overall simt că nu mai am puterea să iau decizii. Ca niciodată, m-am trezit că voi intra într-un nou an cu un singur plan...acela de a rezista pe baricade şi de a merge mai departe...

La mulţi ani tuturor, ce să mai zic şi eu mai mult decât restul...să ne fie de bine!

Suflet de hârtie

Te-am văzut de dimineaţă la geamul meu privind înăuntru cu ochii tăi de sticlă, am deschis geamul dar nu ai vrut să intrii…nici măcar să zâmbeşti nu ai vrut…Ce s-a întâmplat cu tine, de ce nu ai mai venit la mine în ultimul timp? De multe ori mă gândesc că la un moment dat pe toţi ne răpune vremea şi infinitul. Am ajuns să nu mai fac aproape nimic în afară de a pleca dimineaţa la serviciu şi a veni seara obosită acasă. Nu mai vreau să gândesc, nu mai vreau să fac planuri, m-am săturat să aud discuţii legate de cadourile copiilor de Crăciun. Aş vrea să dau timpul înapoi şi să mă întorc cu douăzeci de ani în urmă când am făcut bradul împreună. Îţi mai aduci aminte gustul ceaiului de tei şi turta dulce? Da, aş mânca turtă dulce şi aş bea un ceai acum cu tine…poate îţi faci timp totuşi să mai treci pe la mine să bem un ceai şi să îmi povesteşti ce ai făcut. Aş vrea să-ţi arăt străzile oraşului pregătite de sărbătoare, să ne plimbăm amândoi şi să nu scoatem nici o vorbă. Ştiu că e rece afară şi că de fapt frig îmi va fi numai mie. Tu eşti întruchiparea vremii de iarnă şi a sufletului ei de gheaţă. Încă simt o durere în suflet care mă macină şi parcă mă face să uit cine sunt. Vreau totuşi să mă schimb. Îmi doresc să mă schimb. Simt că merit să mă schimb. Dar mi-e teama. Mi-e teamă că atunci când voi zâmbi, când mă voi privi într-o oglindă oarecare voi ajunge să nu îmi mai recunosc zâmbetul. Şi mi-e teamă să nu ma îndepărtez de oamenii pentru care am luptat atât de mult. Uneori vreau să îi sun, şi mă abţin cu greu, nu merită efortul…Mai am momente când adorm plângând şi totuşi dimineaţa să mă trezesc zâmbind, cu toate astea de multe ori nu îmi regăsesc zâmbetul…Ce diferenţă, dintre eu "a lui", si acea "eu" care eram înainte să îl cunosc…care el ? nici măcar nu mai contează, cu toţii au fost la fel…Vreau să mă schimb déjà de ceva vreme. Dar persoana în care vreau să mă transform e aproape opusul celei care sunt acum. Si doare…al dracului de tare…Te aştept să mai treci pe la mine, te simt permanent aici dar nu reuşesc să îţi mai văd chipul…te evapori de fiecare dată când întorc privirea să te văd…

95 de ani de la Marea Unire : 1 Decembrie 1918 - 1 Decembrie 2013

Pe fondul instabilităţii politice instaurate după dezmembrarea Austro-Ungariei, naţiunile fostului imperiu îşi organizează propriile instituţii conducătoare, consilii şi gărzi naţionale, sperând că, prin intermediul acestora, îşi vor obţine dreptul la autodeterminare. Cele două forme tipice ale unei asemenea organizări au fost consiliile locale, care urmau să conducă administraţia locală, şi gărzile naţionale destinate a asigura ordinea publică, averea publică şi particulară.

În comitatul Satu Mare, ca, de altfel, în întreaga Transilvanie, ele reprezentau viitoarele instituţii de stat. În părţile sătmărene, numărul membrilor consiliilor naţionale era între 19-75 de persoane, în funcţie de mărimea localităţilor. În cele 71 de localităţi unde s-au înfiinţat consilii naţionale, s-au ales 914 membri. Din punct de vedere al reprezentării sociale sau al categoriilor sociale, 144 erau intelectuali (preoţi, învăţători, avocaţi, notari), 777 ţărani şi 10 din alte categorii (meseriaşi şi negustori). Se constată prevalenţa elementului ţărănesc, peste 80% din totalul membrilor. Cele 44 de gărzi naţionale, înfiinţate în tot atâtea localităţi, cuprindeau un număr de 751 membri, fiecare gardă având între 12-15 persoane. Ele erau conduse de subofiţeri sau ofiţeri români demobilizaţi de pe front sau de fruntaşi ai satelor.

Mişcarea naţională din Transilvania a culminat cu Marea Adunare Naţională, organizată în 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia. Participanţii sosiţi în număr mare din toate părţile Ardealului şi-au asumat dorinţa de a se uni cu România. Ca formă ideologică, adunarea s-a născut din însuşirea principiilor Wilsoniene care au legitimat mişcări naţionale în întreaga Europă Centrală şi de est a anului 1918.

La acest eveniment important au participat şi reprezentanţi ai sătmărenilor. Delegaţi desemnaţi cu drept de vot pentru Adunarea de la Alba Iulia au fost aleşi în adunările cercurilor electorale. Erau aleşi direct sau din iniţiativa proprie a localităţii. Din cei 81 de delegaţi aleşi pentru Adunarea de la Alba Iulia, identificaţi pe baza documentelor, 32 au fost ţărani, 18 au fost preoţi, 27 intelectuali, 2 meseriaşi şi 2 comercianţi. Se constată, şi în acest caz, prevalenţa elementului ţărănesc.

Pentru ei, drumul spre Alba Iulia a început în dimineaţa zilei de 30 noiembrie. Până la gările din localităţile mai mari, el a fost parcurs cu căruţa. În gara şi în centrul oraşului Baia Mare s-au întâlnit oşenii, cei din jurul Careiului şi Satului Mare, plecaţi de acasă din 28 noiembrie, cu maramureşenii, cu cei din Chioar şi Sălaj. Trenul spre Alba Iulia era împodobit şi purta însemnele fiecărui judeţ sau ţinut: Ţara Oaşului, Sălaj, Marmaţia etc. De-a lungul drumului se ataşau noi vagoane, care cuprindeau delegaţii din alte judeţe. Pe tot parcursul călătoriei se cântau cântece patriotice. În gări, “trenul Unirii“ era aşteptat de populaţie cu drapele şi ovaţii”.

Traian Cavaşi, cel care a condus la Alba Iulia delegaţia plăşii de Satu Mare, notează “am pornit în dimineaţa zilei de 30 noiembrie 1918 spre Baia Mare, având asupra noastră delegaţiile eliberate de Consilul Naţional din Satu Mare. La Baia Mare urmau să se întâlnească potrivit unui consemn tactic de securitate delegaţiile din partea de nord-vest a ţării: Satu Mare, Ugocea, Maramureş. Gara din Baia Mare era ticsită de români şi de membrii gărzii naţionale înarmate cu puşti şi mitraliere… Văzduhul răsuna de cântece naţionale”. De la Baia Mare, delegaţiile au pornit cu un tren special pe valea Someşului, înspre Cluj. Delegaţiile din sudul judeţului Satu Mare s-au întrunit la Tăşnad. La Jibou, cele două grupuri de delegaţi dinspre Baia Mare şi Tăşnad, s-au întâlnit şi, sub coordonarea lui George Pop de Băseşti, s-au îndreptat spre Cluj.

Ajunşi la Alba Iulia, delegaţii oficiali sătmăreni au intrat în sala de şedinţe, unde au luat parte la adunarea care a votat Rezoluţia Adunării Naţionale de Unire a Transilvaniei cu ţara mamă pentru toate veacurile. “În drum spre sala de şedinţă–notează Traian Cavaşi–ţineau ordine ţăranii înarmaţi cu puşti luate de la soldaţii germani din armata mareşalului Mackensen, care se retrăgea din România… Privind din cetate spre platoul unde mulţimea de români aştepta decizia Marii Adunări Naţionale, se vedea o pădure de steaguri tricolore româneşti. A fost o manifestare cum n-a mai fost niciodată în istoria poporului român”.

Ideea unirii românilor transilvăneni cu România nu s-a născut în zilele lui octombrie, noiembrie, decembrie 1918. Ea a venit dintr-o veche istorie și a fost îndelung pregătită, în fața altarelor, prin glasul unor vrednici preoți și dascăli ai mulțimii, prin cuvântul rostit și scris al marilor profesori și cărturari ai școlilor din timpurile de mari încercări ale veacurilor trecute.

Mulțimea prezentă la Alba Iulia, în ziua în care s-a hotărât Unirea cea Mare nu era o masă amorfă de oameni veniți la o chemare din ajun, care nu știau nici pentru ce au venit și nici ce vor. Dimpotrivă, în Sala Marii Uniri, pe Câmpul lui Horea, pretutindeni, în oraș și în afara orașului, românii au fost pe deplin conștienți pentru ce au venit.

La Alba Iulia erau peste o sută de mii de români, în frunte cu preoții și învățătorii satelor, conducătorii consiliilor naționale românești, puternicele focare ale vieții politice românești din preajma Marii Uniri și care, de fapt, au pregătit-o în conștiințe și au pus-o în practică în zilele lui noiembrie. Erau la Alba Iulia și în Sala Marii Uniri episcopi și vicari, preoți și învățători, oameni de cultură și oameni politici. Au venit toți în fruntea poporului, pentru ca împreună să culeagă roadele iubirii de Neam și Credință semănate în Biserici și în Școlile Noastre.

Vestea împlinirii Marii Uniri a fost răspândită în sate și orașe de toată pleiada de preoți și dascăli, de intelectualitatea de alte profesii din Transilvania. Pe vreme rea sau bună, tineri și mai puțin tineri, au străbătut, în plină toamnă, câmpia, dealurile și munții ca să ducă mai departe această bucurie. Au găsit pretutindeni oameni îmbrăcați în haine de sărbătoare, gata să participe la Marele Praznic Național de la 1 Decembrie 1918.

 

Ecoul a fost cel așteptat. Cetatea a fost plină de oameni veniți, fără sa-i poată opri nici omătul așternut în calea lor, nici gerul ce le brăzda fețele. Oamenii satelor din întreaga Transilvanie au fost prezenți în număr impresionant. Au venit în frunte cu preoții și învățătorii lor, purtând cu toții tricolorul românesc pe piepturile lor, iar în inimii dorința fierbinte de a se uni cu ”Țara”.

Notă:
Ar fi frumos ca şi după 95 de ani de la unire, la paradă să vezi doar bucurie şi urale, să nu vezi huiduieli şi îmbulzeală la fasolea cu ciolan...