"In aceasta faza a existentei se pregateste o transformare insemnata a sufletului uman", scria Carl Gustav Jung, parintele psihologiei analitice. El era de parere ca, la fel cum se intampla la pubertate, omul ajuns la a doua jumatate a vietii se simte amenintat. E cuprins de neliniste, deoarece presimte apropierea vidului batranetii. Si nu se poate spune ca psihologul austriac nu ar fi avut, macar in parte, dreptate. Aproape 60% din intreprinderile europene nu au angajati care sa depaseasca varsta de 50 de ani. Sansele le sunt oferite celor mai tineri. Tot lor le apartine si nemarginirea. Cand ai trecut de 40 de ani, pierzi sentimentul ca viata nu se va sfarsi niciodata. Daca esti femeie, reusesti sa mai atragi privirea barbatilor, dar nu ca altadata. Privirea vine, poposeste o clipa asupra ta, apoi trece mai departe. Inainte, ar fi ramas lipita de chipul tau, s-ar fi prelungit intr-un zambet, poate chiar ar fi dat nastere unui flirt. Examinarea critica in oglinda, ridurile, disparitia frumusetii fizice ranesc sufletul. Iar rana e cu atat mai profunda atunci cand persoana are prea putine alte puncte de sprijin.
Pentru cei ce se rezuma sa se contemple in oglinda pentru a vedea cat au imbatranit, viata poate capata un gust amar. Apar pareri de rau in privinta experientelor traite si regrete provocate de cele netraite. Iubirile ratate, studiile intrerupte, copiii avortati, sansele refuzate. "Binele nesavarsit, iubirea neiubita, timpul irosit", dupa cum isi recapitula existenta poetul englez Philip Larkin. Se poate instala un sentiment al captivitatii: acela ca esti prins in capcana, intr-o viata in care ai nimerit intamplator si de unde nu mai gasesti nici o cale de iesire.
Fericirea n-are sens unic
In viata, de fiecare data cand optam pentru ceva, refuzam altceva. Femeia cu care nu ne casatorim, profesia pe care n-o practicam, orasul in care nu locuim. Viata noastra ni se pare un coridor din ce in ce mai ingust, cu usi care, privite retrospectiv, ne amintesc ca au stat larg deschise, gata sa ne primeasca. A fost oare intelept sa nu intram pe nici una? Poate ca, pasind peste un prag sau altul, am fi gasit dincolo de el plinatatea vietii. Alegerile noastre nu ne-au permis sa traim efectiv, "am fost traiti", cum spune Eminescu. Ne-am lasat manati de lasitate, prudenta, pragmatism?
Unii intra in panica atunci cand isi dau seama ca existenta lor pana in acel moment n-a fost o strada cu sens unic spre fericire. Socotesc ca trebuie sa-si refaca viata, intorcand-o pe dos. Se grabesc sa taie toate puntile care ii leaga de trecut. Isi parasesc serviciul, deschid actiune de divort, se insoara la 50 de ani cu o pustoaica de 20, emigreaza in Australia, colinda cramele ori intra intr-un sir de aventuri sexuale, pentru a-si dovedi ca mai sunt, inca, barbati. Lupta sa puna mana cu orice pret pe fericirea de care n-au avut parte.
Sufletul n-are nici o legatura cu varsta
"Ceea ce n-ai realizat pana la 40 de ani nu vei mai obtine niciodata!". Sloganul acesta considerat de multa lume ca fiind o regula de viata poate fi valabil pentru angajatii intreprinderilor multinationale, unde lucreaza tot mai multi tineri, pentru care singurul scop al vietii e situatia profesionala si banii. In rest, e de doua ori fals. 40 inseamna tot atat de putin o linie de demarcatie ca si 60. Este adevarat ca rapiditatea cu care se desfasoara procesele de prelucrare a informatiilor in creier scade cu varsta - lucru perfect explicabil, daca tinem seama de faptul ca, in decursul vietii, banca de date din calculatorul creierului nostru creste continuu, astfel incat, pentru a trage o concluzie si a lua o decizie, trebuie examinata o cantitate din ce in ce mai mare de informatii. Insa aceasta incetinire a gandirii e compensata de experienta. Datorita ei, facem mai putine optiuni gresite si ajungem mai rar in situatii dificile. La douazeci de ani, avem cincizeci de idei, insa nu ne dam seama care din ele ar fi potrivita. La 60 de ani, avem doar cinci idei, dar sunt cele corecte. Forta creatoare a sufletului n-are nici o legatura cu varsta. Picasso a pictat "Guernica" la 56 de ani, Hndel a compus oratoriul "Messia" la 57, tot atatia avea si Kant cand a asternut pe hartie "Critica ratiunii pure", Verdi a creat "Aida" la 58, "Othello" la 73 si "Falstaff" la 79, Alexander von Humboldt a inceput sa redacteze ampla sa lucrare "Cosmosul" la 65 de ani, Ranke a scris la 80 primele randuri din "Istoria universala", o opera in treisprezece volume, iar Michelangelo avea 88 cand moartea i-a luat pensula din mana.
Dar reprezinta, oare, performantele de tipul celor amintite mai sus singura unitate de masura in viata? Oare numai cariera, capacitatea de procreare sau vigoarea erectiei dau sens existentei? Nu este cumva mai important sa poti rade, sa poti plange, sa poti iubi, sa te poti bucura pur si simplu? Asemenea insusiri nu depind de varsta. Sa-ti reevaluezi viata, sa-ti gasesti noi valori si noi criterii, sa redefinesti ceea ce esti tu ca femeie, ca barbat, ca om, sa-ti gandesti un nou program pentru toamna vietii, altul decat pentru primavara ei, acestea sunt lucrurile care conteaza.
Nu durata biologica imbatraneste sufletul. Sa ne imaginam psihicul ca pe un organ, asa cum e stomacul, de exemplu. Acest organ primeste in permanenta o hrana de proasta calitate si nepotrivita - desconsiderare, jignire, lipsa de atentie, subapreciere, dispret, inclusiv din partea propriei persoane. Care va fi consecinta? Stomacului i se va irita mucoasa, iar sufletul va reactiona cu revolta, fatalism, neincredere, cinism. Asa imbatraneste el. Despre ceea ce pastreaza sufletul tanar a cantat Frank Sinatra intr-una din melodiile lui, poate cea mai cunoscuta, privind in urma la viata sa, cu un suras tandru: "I've lived a life that's full/ I traveled each and every highway/ And more, much more than this,/ I did it my way...". ("Am trait o viata plina/ Am batut toate drumurile/ Si mai mult, mult mai mult decat atat/ Am facut-o in felul meu..."). Sa ai o viata implinita, sa calatoresti nu numai pe cai batatorite, ci sa risti si sa intri in fundaturi, apoi sa iesi iar la lumina, sa gasesti in tine puterea de a porni din nou.
Sa ramai viu si sa eviti perfectiunea, sa accepti idei noi si sa nu te lasi falsificat de stereotipurile cotidiene si de rolul care-ti revine in viata de cuplu - iata cea mai buna preventie contra aparitiei ridurilor pe suflet. Cei mai multi fac experienta acestei lejeritati abia dupa ce trec de 40 de ani. Atunci isi permit sa spuna: "Nu mai trebuie sa dovedesc nimic nimanui, am experimentat destul".
Nu-si mai acorda siesi atata importanta, in schimb, ii iau foarte in serios pe ceilalti. Isi asuma raspunderea pentru ei. Folosesc experienta lor de viata. Isi pastreaza calmul. Si sunt mereu receptivi la tot ce e nou.
Arta de a trai este in esenta o arta a echilibrului. Echilibrul intre frica si temeritate, consecventa si flexibilitate, placere si suferinta, singuratate si comuniune, pace si razboi, sens si absurditate - si multe altele. Arta echilibrului nu urmareste sa elimine polaritatea vietii, ci o recunoaste ca atare, impacandu-se cu permanenta alternanta a polilor.
Carl Gustav Jung, psihanalistul, recomanda o reorientare pentru a doua jumatate a vietii. Rostul celei dintai, spunea el, este satisfacerea "scopurilor naturale", construirea bazei profesionale si familiale. Cea de-a doua jumatate ar trebui consacrata "scopurilor culturale", preocuparii "de a nu mai cauta atat de mult viata in zonele marginale ale sufletului, ci mai ales in cele profunde". Iar acolo avem ce descoperi de la 40 de ani in sus. Actorul Dustin Hoffman a facut, nu demult, o remarca interesanta: "Se zice ca noi nu intrebuintam mai mult de zece procente din creierul nostru. Poate ca, fara s-o stim, intrebuintam tot zece procente si din suflet".
