Ar trebui să știm cu toții că fiecare schimbare începe cu noi. Doar prin puterea exemplului îi putem influența și pe alții astfel încât, în cele din urmă, efortul va fi comun, iar rezultatele pe măsură. Susținem exemplele pozitive, atunci când părinții, educatorii sau profesorii transmit obiceiuri bune copiilor, căci cei mici imită și preiau informațiile, dar mai ales dorința de a face lucruri bune.
Am putea să ne imaginăm omenirea care tocmai pășeste spre sfârșitul anului 2021 asemenea unui om stând cu mâinile sub cap și privind resemnat spre un cer de unde așteaptă să vină ori un Mântuitor atotputernic ori o armată de extratereștri capabili să rezolve marile probleme cu care se confruntă planeta și care par să nu poată fi rezolvate la nivelul nostru. Ce facem, când nu mai suportăm condiția umană? Ne dezumanizăm.
Globalizare, poluare, războaie, pandemie, rasism, migrație, educație, medicină, economie... În încercările noastre, mai mult sau mai puțin inspirate, timpul nu ne era aliat. Dar ne lăsa să-l traversăm ca pe o ață subțire, noi străduindu-ne să ne păstrăm un echilibru precar și să rămânem totuși în picioare. Doar că, la un moment dat, uite ca a apărut un virus și ca un dinte ascuțit a tăiat ața timpului, așa că ne-am rostogolit cu toții într-o prăpastie unde timpul se oprise în loc și unde întrebarea existențială „Ce se va întâmpla cu viața mea?“ a căpătat o însemnătate profetică.
Cu greu încercam să ne-adunăm de pe jos. Ne unea un refuz al morții, ne dezbina o înțelegere a vieții… De la Dumnezeu pauză, nicio știre!
Primiserăm în dar un prezent continuu cu care nu știam ce să facem. Nostalgicii plângeau după un trecut care se descotorosise de noi (așa cum șarpele își leapădă pielea învechită). Futurologii ne avertizau că ne aflăm pe marginea unei prăpăstii, în punctul în care Pământul, sătul de inconștiența noastră, anula forța cu care ne ținuse până acum la piept, forța gravitațională. Și vom „cădea în sus“, într-un spațiu fără niciun punct de sprijin, în care vom dispărea ca specie. Au fost și voci mai blânde, care anunțau doar supremația algoritmilor non-conștienți și decuplarea inteligenței de conștiință – o durere mai puțin cunoscută.
Se tot spune că punctul de dezordine maximă este punctul care are cea mai mare forță de a ne împinge către ordine. Dar, cu o condiție: să prefigurăm un sens, să avem și noi o viziune. Acum cred că suntem exact la momentul potrivit. Doar că momentele potrivite ascund totdeauna și capcane, pentru că locurile din primul rând (la spectacolul vieții) sunt puține și nu există niciun plasator care să te aleagă și să te conducă la locul tău. Tu trebuie să alegi viața! Și poți să o faci așa cum ai făcut-o până acum (și să ajungi mereu în punctul în care ești acum) sau poți să alegi să faci o schimbare. Cea mai mare schimbare se produce atunci când renunți la a face ceea ce știi și alegi să te conectezi la „prezentul continuu“ în care ești și care reprezintă „spațiul tuturor posibilităților“. Conectarea la Tot îți conferă și ție puterea lui. Asta implică însă conștientizarea faptului că suntem interconectați la un nivel profund cu tot ce este în jurul nostru și că suntem responsabili fiecare în parte de direcția în care se îndreaptă lucrurile. Și ce poate fi mai îmbucurător, decât să știi că poți să faci și tu ceva pentru ca schimbarea în bine să aibă loc?
Numai că și aici există o capcană: de multe ori, există tendința de a face modificări în jurul nostru, pentru a obține o stare de confort tranzitorie, care ne-ar ajuta să mergem mai departe. Și mergem mai departe… doar că ajungem în același loc. Adevărata schimbare începe din interior, iar asta înseamnă muncă cu noi înșine. Nu există o metodă universală, un șablon sau un om care să ne arate calea. Suntem diferiți, luminăm diferit și asta îi conferă curcubeului măreția.Dacă vrei să ajungi într-un loc, acela trebuie să fie un loc pe care să-l știi, altfel n-ai nicio șansă să-l găsești!
Creierul este, în mare parte, un produs al trecutului. A fost configurat și modelat pentru a deveni o înregistrare vie a tot ce am învățat și experimentat. Din punct de vedere neuroștiințific, învățarea se produce atunci când neuronii se activează, formând mii de conexiuni sinaptice. Experiențele nu doar că amplifică conexiunile neuronale, ci creează totodată și emoții.
S-ar părea că lumea nu funcționează după cunoscutele legi newtoniene. Existăm într-o supă cosmică, într-un câmp cuantic al tuturor posibilităților. Câmpul cuantic este un câmp invizibil de energie și informație, care există dincolo de spațiu și timp, nu are nici o componentă fizică sau materială și nu poate fi perceput prin intermediul simțurilor.Când trăiești în momentul prezent, în câmpul cuantic există infinite posibilități, dar numai sub formă de frecvențe electromagnetice. Îmbinând o intenție clară cu emoții superioare, eliberăm în cadrul câmpului cuantic o „semnătură“ electromagnetică complet nouă. Atunci când există o concordanță vibrațională între energia noastră și energia acelui potențial electromagnetic, vom atrage din ce în ce mai mult o anumită experiență către noi. Deci, pentru a crea un viitor nou, o persoană trebuie să unească o intenție clară (creierul coerent) cu o emoție superioară (inima coerentă).
Coerența inimă-creier mi se pare a fi „instrumentul la purtător“ cu care ne putem ajuta, acum și aici, pentru a ne continua viața. Cu efort și intenție, putem produce o semnătură electromagnetică coerentă. Și dacă, în această supă cuantică, fiecare dintre noi ar putea manifesta emoții superioare de pace, înțelegere, compasiune, bunătate și iubire, am putea trăi un sentiment de integralitate și conexiune, în loc să resimțim separarea și izolarea. Este nevoie și de o viziune coerentă asupra acestei vieți, în care nu ne putem salva singuri. Pentru că viitorul omenirii nu se bazează pe o singură persoană, pe un lider sau pe un Jesus Christ Superatar care să ne arate calea. E nevoie de evoluția unei noi conștiințe colective, deoarece, prin recunoașterea și aplicarea interconectării conștiinței umane, putem schimba cursul istoriei. Putem activa conștient capacitatea înnăscută a ființelor umane de a oferi, de a avea grijă unii de alții, de a iubi. Da, cel mai simplu: de a iubi. Pentru că îmi place cum spune Romain Gary: „Iubirea este singura bogăție care crește odată cu risipa. Cu cât dai mai mult, cu atât îți rămâne mai mult!“
