Mă tot intreb de ce este atât de greu ca o relație să dureze în zilele noastre? De ce nu mai este nimic ca pe vremea părinților noștri? De ce eșuăm de fiecare dată să iubim, în ciuda faptului că încercăm din răsputeri? De ce au devenit oamenii dintr-odată incapabili să stabilească și să mențină relații care să dureze? Oare am uitat cum să iubim? Sau, mai rău, am uitat ce înseamnă iubirea?
Nu mai suntem pregătiți pentru nimic. Nu suntem pregătiți să facem sacrificii, să facem compromisuri, să iubim necondiționat. Nu suntem gata să investim totul pentru ca o relație să funcționeze. Ne dorim ca totul să fie ușor. Suntem lași, renunțăm ușor. Nu este nevoie decât de un singur obstacol ca să ne dărâme. Nu îi dăm ocazie dragostei să crească, ne dăm bătuți prea repede.
Noi nu mai căutăm dragoste, am uitat de ea, căutăm doar senzații tari și emoții puternice. Ne dorim să avem pe cineva alături care să se uite la filme cu noi și alături de care să ne distrăm, nu pe cineva care să ne înțeleagă chiar și în momentele de liniște cele mai profunde. Doar petrecem timp împreună, nu ne formăm amintiri. Nu ne dorim viața aceea plictisitoare. Nu ne surâde ideea unui partener de viață, ci doar a cuiva care să ne facă se ne simțim energici, plini de viață în clipa prezentă, acum. Când senzațiile dispar, descoperim că nu suntem deloc pregătiți pentru lucrurile de zi cu zi. Nu credem în frumusețea predictibilității pentru că suntem prea orbiți de senzațiile unei aventuri.
Avem fobia angajamentului. Considerăm că nu am fost meniți să facem parte dintr-o relație serioasă. Nu vrem să ne stabilim undeva. Numai gândul în sine ne sperie. Căutăm satisfacție imediată în orice latură a vieții, lucrurile pe care le postăm online, carierele pe care le alegem și oamenii de care ne îndrăgostim. Ne dorim, însă, maturitatea unei relații care se dobândește în timp, legăturile emoționale care se dezvoltă de-a lungul a ani de zile, sentimentul apartenenței, deși de-abia ne cunoaștem unul pe celălalt.
Suntem generația combinărilor și despărțirilor rapide. Mai întâi facem sex și de-abia după aceea luăm hotărârea dacă ne angajăm să și iubim. Sexul în afara unei relații nu mai este un tabu. Relațiile nu mai sunt atât de simple. No pressure.
Tehnologia ne-a adus mult mai aproape unul de celălalt, atât de aproape încât este imposibil să mai respiri. Prezența noastră fizică a fost înlocuită cu mesaje scrise sau audio, cu shapchaturi sau cu convorbiri video. Nu mai simțim nevoia să petrecem timp împreună. Deja știm prea multe unii despre ceilalți. Nu mai avem despre ce să vorbim.
Suntem o generație de pribegi, care nu pot sta în același loc prea mult timp. Toți avem fobia angajamentului. Considerăm că nu am fost meniți să facem parte dintr-o relație serioasă. Nu vrem să ne stabilim undeva. Numai gândul în sine ne sperie. Nu ne putem imagina o viață întreagă alături de o singură persoană. Ne ferim de astfel de lucruri. Disprețuim permanența ca și când ar fi un dușman al vieții sociale. Ne place să credem că suntem “diferiți” de ceilalți, că nu ne conformăm normelor sociale.
Suntem o generație căreia îi place să se numească “liberală” din punct de vedere sexual. Facem diferența între sex și dragoste, sau cel puțin așa credem. Suntem generația combinărilor și despărțirilor rapide. Mai întâi facem sex și de-abia după aceea luăm hotărârea dacă ne angajăm să și iubim. Sexul vine ușor, loialitatea, nu. A face sex este echivalentul îmbătării. Nu avem nevoie decât de satisfacția imediată. Sexul în afara unei relații nu mai este un tabu. Relațiile nu mai sunt atât de simple. Există relații deschise, prieteni cu beneficii, întâlniri ocazionale, relații de o noapte, fără obligații, am lăsat prea puțină exclusivitate pentru iubire, în viețile noastre.
Nu permitem nimănui să intre în viața noastră și nici nu ieșim din zona noastră de confort ca să iubim necondiționat pe cineva. Stăm ascunși în spatele zidurilor pe care ni le-am ridicat și pândim, căutăm dragostea, iar atunci când o găsim, fugim de ea.
Noi suntem generația practică, generația care funcționează doar pe bază de logică. Suntem o generație temătoare, ne este frică să ne îndrăgostim, ne este frică de angajamente, de nereușite, ne temem ca nu cumva să fim răniți, să ne fie inimile frânte. Nu permitem nimănui să intre în viața noastră și nici nu ieșim din zona noastră de confort ca să iubim necondiționat pe cineva. Stăm ascunși în spatele zidurilor pe care ni le-am ridicat și pândim, căutăm dragostea, iar atunci când o găsim, fugim de ea. Dintr-odată, nu putem să îi facem față.
Nu vrem să fim vulnerabili. Nu vrem să lăsăm pe cineva să ne vadă sufletul descoperit, să ne vadă așa cum suntem. Ne protejăm prea mult. Nici măcar nu mai punem preț pe relații. Renunțăm la oamenii minunați din viețile noastre pentru “ceilalți pești care înoată în mare”. Nu îi mai considerăm importanți. Nu este nimic în lumea aceasta să nu putem dobândi sau cuceri și totuși, iată-ne purtându-ne atât de stângaci când vine vorba de jocul iubirii, care până la urmă este cel mai fundamental instinct uman. Și noi numim asta evoluție...serios?
