sâmbătă, 25 august 2018

Teama de singurătate

Cu totii cred că ne gandim la un moment dat la singurătate , la teama de singurătate . Sper totuşi că multi încercăm să depăsim momentul şi să vedem în ansamblu ce înseamnă această teamă.

Singurătatea este o temă recurentă în ultimele două secole. E o temă nouă, apărută în spaţiul gol lăsat de zeii care cândva legitimau relaţiile şi activităţile umane. Distanţa dintre oameni creează acel câmp gol, rece şi lipsit de sens al singurătăţii umane.

Frica de singurătate recent apărută în formele ei maladive este terenul cel mai propice pentru compromisurile şi umilinţele umane. Din aceeaşi frică ne ratăm vieţile, iubim umbre de persoane şi ne alegem orbite periferice.

Frica de singurătate ne aruncă în faţa priveliştii unui neant interior apărut pe fondul uitării unor revelaţii iniţiale.

Deşi avem un motto destul de comercial „ne naştem singuri şi murim singuri“, o mare parte din resursele noastre le cheltuim pentru evitarea acestei situaţii tragice. A fi singur este un eşec, a te simţi singur este o umilinţă.

Administrându-ne cotidian singurătatea pe compartimente, avem o singurătate privată de care ştiu toţi şi una publică de care ştim doar noi. Peisajul astfel format arată o viaţă socială plină de încercări nereuşite de a ne sparge propriul cocon: o viaţă la muncă printre colegi cu care mimăm iluzia comuniunii şi o viaţă acasă unde, revenind seara şi găsind conexiunea la internet moartă, ne trezim subit singuri în spaţiul rece şi pustiu al propriului perimetru de locuit.

La capătul distorsionat al lucidităţii, viaţa întreagă pare un sport prin care construim castele de nisip în jurul singurătăţii proprii. La celălalt capăt, singurătatea este o greşeală de percepţie pentru că suntem îmbibaţi de prezenţa celorlalţi, suntem legaţi de acest univers chiar şi atunci când plângem singuri sub plapumă.

Am de multe ori impresia că visul nostru secret este să murim public, să murim cu mulţi oameni în jur, priviţi de mulţi oameni, ca şi cum prezenţa formală a celorlalţi ne-ar salva de propriul neant.

Un bolnav de cancer va sfârşi indiferent câte băi de mulţime efectueaza în stadiile agoniei sale, iar spaţiile goale ale celulelor mele nu pot fi umplute cu nici o dragoste, cu nici o revelaţie, cu nici un instrument cultural de mângâiere.

De multe ori, rana abandonului este atât de adâncă şi de bine ascunsă în subconştientul nostru, încât refuzăm să o conştientizăm.

Atunci când părăseşti pe cineva, nu vrei să te mai ocupi de el, îl laşi la o parte, înseamna că îl abandonezi, ceea ce este diferit faţă de a respinge, care presupune doar a te îndepărta de cineva, nu a-i întoarce spatele. Ea este activată în copilărie între vârsta de unu şi trei ani şi este legată de relaţia cu părintele de sex opus.

În general, cel care suferă de teama de abandon are ochii mari şi trişti care atrag atenţia prin faptul că persoana respectivă parcă ar vrea să se agaţe de ceilalţi din dorinţa de a nu fi singură. Corpul este lipsit de tonus sau unele parţi par că atârnă: mâinile, muşchii, umerii aplecaţi. Chiar dacă îşi întreţine corpul prin practicarea regulată a unui sport, din momentul în care activitatea fizică încetează, treptat se va observa o pierdere rapidă a fermităţii trupului.

Singur şi trist

Masca pe care o poartă acest tip de persoană este cea a dependentului. Cea mai mare frică a lui este de singurătate, deşi, de cele mai multe ori îl vom vedea bravând cu afirmaţii de genul: „Eu nu am nevoie de nimeni. Pot să trăiesc foarte bine şi singur. Chiar îmi place să nu mă bată cineva la cap tot timpul.“ Are mare nevoie de prezenţa cuiva şi, de obicei, se simte singur, trist şi părăsit, fără niciun motiv aparent. Îi este greu să ia decizii ferme fără să întrebe pe altcineva, de aceea cere sfaturi fără să le urmeze neapărat. Acceptă cu greu să fie refuzat, are o dispoziţie schimbătoare (trece repede de la tristeţe la veselie), şi întâmpină în permanenţă tot felul de dificultăţi, de la boli sau afecţiuni fizice, la probleme financiare ori de altă natură, tocmai pentru a atrage atenţia şi compasiunea celorlalţi.

Chiar dacă nu o face conştient, situaţiile dificile prin care trece îl obosesc şi pe el, şi pe cei din jur, atrăgând, în mod inevitabil, abandonul din partea lor. Alteori îi place să joace rolul salvatorului, tocmai pentru că îi dă senzaţia că dacă cineva are nevoie de el, acela nu va putea să-l părăsească niciodată.


Pe de altă parte, propria-mi singurătate creează perspectiva morală prin prisma căreia nu pot imputa nimănui deciziile mele.

Îmi creează acel spaţiu liber în care mă pot delimita de ceilalţi şi de mediul în care trăiesc.

Îmi creează posibilitatea de a respira un aer care nu este neapărat contemporan cu momentul istoric limitat în care-mi derulez viaţa. Îmi permite să mă mişc liber către trecutul clasicilor şi viitorul abia întrezărit. Propria singurătate îmi permite să creez spaţiul fermecat în care privirea mea poate întâlni privirea ta...