Ce vreau să fac tot restul vieții mele?

Cu toții știm că viața este precum o cursă de viteză. Cu toții ne aflăm la linia de start, dar cine cucerește linia de sosire? Ne-am născut pentru măreți, ne-am născut pentru a fi campioni, însă undeva ne-am pierdut direcția, ne-am pierdut motivul de a acționa. Nu este de ajuns sa ai un obiectiv, este nevoie de viziune, nu este de ajuns sa primești ce ți se oferă, ci să oferi mai mult decât ți se cere. E momentul să descoperi mijloacele care te conduc spre arta de a învinge, să ai curajul să spui DA, să ai curajul să spui NU, să ai curajul să fi mereu același TU. Habar nu ai câte poți să faci pentru că mereu ți s-a spus ce nu ești în stare să faci, și din această cauză ți-ai pierdut motivarea și încrederea în tine, îți îngropi visele pentru că ți s-a spus că este imposibil să le îndeplinești.
Tot ce suntem acum am învățat din copilărie, valorile, convingerile, așteptările noastre le-am dobândit prin părinți, școală, prieteni, Tv. Toate aceste așteptări, convingeri, valori îți determină caracterul, faptele și cel mai important, viitorul. Sunt momente în care ne pierdem atât de tare speranța și puterea de a mai crede în noi, încât considerăm că viața este nedreaptă cu noi, ne gândim de ce alții au noroc și noi nu. Dar, vine un moment în care ne aduăm sufletește și ne punem o întrebare simplă care sună cam așa: ce vreau să fac tot restul vieții mele? Cei pe care îi admirăm nu sunt mai buni ca noi, suntem mai mult decât ne imaginăm, suntem singurii responsabili de viața noastră.

Unde ne aflăm în acest moment nu contează, la fel cum nu contează nici unde am fost ieri… contează doar ce facem de aici în colo. Nimic nu ne poate opri dacă ne punem ceva în cap, primim doar dacă ne luptăm. Desigur, și eșecurile sunt bune, sunt obstacole care ne ajută să urcăm, să ne atingem scopul. Putem trece peste orice obstacol, putem depăși toate piedicile, putem rezolva toate problemele, putem sparge toate regulile, putem cuceri toate bătăliile, putem trece toate testele…putem face diferența atingându-ne visele. Acele greutăți din viața noastră au dreptul să vină, dar nu să și rămână, ci să treacă. Dacă vrem să avem mai mult succes, dacă vrem să facem lucruri pe care nu le-am facut niciodată regula principală este să investim în noi. Opinia cuiva despre noi nu trebuie sa devină o realitate, răbdarea, perseverența și încrederea în sine sunt principalele chei către succes. Nu trebuie să lăsăm pe nimeni să decidă în locul nostru, nu trebuie să lăsăm pe nimeni să ne schimbe. Urmeaza-ți visul, fii tu însuți, nu te victimiza, asumă-ți faptele și fii încrezător în forțele proprii.

Eu deocamdată nu am descoperit ce vreau să fac tot restul vieții mele, mai caut, insist, dar până una alta, UN AN NOU FERICIT TUTUROR!

Atunci cand iti pasa

De ce iti pasa ? Simplu … pentru ca esti om , pentru ca esti sincer ,pentru ca esti unul din putinele persoane care iubesc adevarul si nu falsitatea , pentru ca nu te poti preface oricat ti-ai dori asta , pentru ca inca iubesti si pentru ca o parte din tine nu te va lasa niciodata sa uiti amintirile frumoase .

Sa uiti cat ai luptat, e ca si cum ai uita ca traiesti ! Si ce se intampla atunci cand uitam sa traim ? Oare nu ne mai pasa ? Nu ! Tocmai atunci iti pasa cel mai tare ! Si te intrebi singur, de ce tie iti pasa atat de mult cand usile sunt inchise mereu acolo unde bati ! Nu-ti va raspunde nimeni, oricat de mult ti-ai dori ! Si pentru ce ti-ai dori ca acel cineva sa deschida usa , cand sti sigur ca tot ce vei primi vor fi doar „firimituri” din tot ce-a fost odata !?

Uneori trebuie sa te resemnezi ca ai pierdut , inainte de a pierde definitiv lupta , pentru ca atunci cand o vei pierde sa fi gata de razboi , nimic nu se termina doar la o lupta ! Nimic nu se termina la el , dar de ce iti pasa ? Pentru ca inainte sa simti ca iti pasa esti om , pentru ca inainte ca o lacrima sa curga , o simti ! Pentru ca exista suflet , inainte de trup , pentru ca exista sentimente inainte de tot ceea ce ai vrea sa fi , pentru ca simti ca e sfarsitul unei povesti frumoase si pentru ca niciodata nu vom putea da timpul inapoi !

Ramai dezamagit , simti doar ca ai facut parte dintr-o piesa de teatru de prost gust , unde nu stiai sigur ce rol joci , doar ca ai jucat pana la capat pentru a vedea finalul ! Viata , o piesa de teatru , majoritatea personajelor oamenii falsi ! Oamenii sinceri , pun capat teatrului gratis , sunt acei oameni care trag cortina , care raman in culise asteptand ziua de maine , care indiferent cat de mult au fost raniti lupta sa mai apara pe scena macar odata ! Si vor aparea, mult timp de acum incolo … indiferent de persoanjele false !

Piesa nu s-a terminat, e doar inceputul unui alt drum … Mai greu sau mai bun , e drumul tau. De multe ori , tu alegi incotro te indrepti ! Dar , oare mai ai timp ? Esti obosit , uneori ai senzatia ca e o lupta in zadar ! Odata ajuns la capatul puterilor , realizezi cine si ce , conteaza cu adevarat . Atunci , vei simti ca-ti pasa … doar de tine , pentru prima oara !

Capcana relatiilor toxice

Cand relatia este lipsita de comunicare si afectiune, cand nu te simti apreciat, sau te simti neglijat, cand te simti ca si cum ai fi invizibil/a pentru partener, cand lasi foarte mult de la tine in ciuda vointei tale, sunt semne clare ca relatia nu merge deloc bine si ar trebui sa faci ceva in sensul acesta. Si noi, oamenii, ne schimbam de-a lungul vietii, la fel cum se schimba relatia de cuplu. Dar de cele mai multe ori nu reusim sa sesizam dinamica vietii de cuplu, crezand ca lucrurile pot merge de la sine.

Atunci cand nu merge relatia, de orice natura ar fi ea, de cele mai multe ori dam vina pe celalalt, invocand o schimbare nefireasca in atitudinea sa, sau mai putin pe placul nostru. Lucrurile nu pot merge de la sine, iar pentru o relatie sanatoasa, functionala, ambii parteneri trebuie sa depuna eforturi sustinute de cultivare a iubirii, a afectiunii, a atentiei si a aprecierii.

Care sunt limitele, granitele pe care trebuie sa le stabilim cu partenerul intr-o relatie de cuplu pentru ca aceasta sa functioneze? Care este gradul de acceptanta a tabieturilor, obiceiurilor, defectelor partenerului, cuplu cand, cat de des si in ce context facem compromisuri in asa fel incat acestea sa nu se transforme in frustrari si nemultumiri acumulate de-a lungul relatiei? Cand ne asezam la masa tratativelor si negociem impreuna cu partenerul o situatie din viata noastra de cuplu, un moment critic sau un conflict aparut in cadrul relatiei? Cat de importanta este comunicarea permanenta in ecuatia relatiei de cuplu? Sunt afirmatii de bun simt si, totodata, intrebari pe care ar trebui sa ni le punem de fiecare data cand constientizam ca ceva nu merge bine in relatia noastra. Orice sfarsit de relatie lasa in urma un gol imens pentru ca orice sfarsit provoaca spaima si teama de necunoscut si pentru ca un nou inceput presupune reinnoire sufleteasca, dar si asumarea unor riscuri, pe principiul „bun/a, rau/rea, este al meu/a mea”. O relatie se poate termina in mai multe feluri. Care sunt insa semnele care ne anunta inceputul sfarsitului?

Cand te decizi sa pui capat unei relatii, desi aceasta decizie poate fi, uneori, revocabila, ti se pare foarte greu, daca nu imposibil, sa-ti gestionezi emotiile si sa-ti redobandesti autocontrolul asupra propriei vieti. Nu vrei sa-ti ranesti partenerul, dar iti dai seama ca asa nu se mai poate si trebuie sa faci o schimbare majora in viata ta. De cele mai multe ori aceasta trauma provoaca un declic in sufletul tau, urmeaza o perioada de regasire si reconfigurare a propriului eu, a propriilor nevoi, dorinte, asteptari. Semnele ca trebuie sa pui punct unei relatii apar de-a lungul timpului, trebuie doar sa fii atent/a la ele. Faptul ca partenerul te neglijeaza, nu iti respecta si nu iti satisface dorintele, nevoile, asteptarile si aici vorbim despre nevoi bazice, cum ar fi nevoia de atentie, apreciere, valorizare, iubire, afectiune, tandrete, nevoia de sprijin, de ajutor in rezolvarea problemelor cotidiene. Toate aceste nevoi sunt foarte firesti intr-o relatie de cuplu. Fara satisfacerea acestor nevoi de ambele parti relatia nu are cum sa functioneze la parametri normali.

Orice final de relatie sau despartire este traumatizanta, lasa cicatrici sau rani suflestesti deschise, greu de vindecat, dar nu este imposibil. De aceea, aceasta perioada se numeste perioada de doliu posttraumatic, perioada de regrete, de intrebari, ce nu am facut bine, unde am gresit, ce trebuia sa fac ca sa mearga bine, trebuia sa depun mai mult efort, sa fac mai multe compromisuri, apare momentul de autoinvinovatire, dar in egala masura orice relatie trebuie privita ca pe o experienta de viata din care am avut de invatat, pentru a putea merge mai departe, pentru ca ar trebui sa ne asumam din greselile trecutului. Dupa ce pui capat unei relatii toxice, te simti usurat/a, fara indoiala. Insa senzatia de bine si de liniste sufleteasca nu este imediata. Pe moment, simti nevoia sa te retragi, sa iti identifici ranile, sa reflectezi si sa te gandesti cine esti, incotro te indrepti si ce ai vrea sa faci cu viata ta. Ultimul lucru pe care ar trebui sa il faci dupa ce pui capat unei relatii este sa iti cauti refugiul intr-un alt partener. Nu te poti vindeca daca incepi imediat o alta relatie. Aceasta alegere nu este sanatoasa si nici terapeutica.

Nimeni nu este obligat sa iti vindece ranile, nimeni nu este obligat sa te faca fericit/a, sa fie pansamentul sau anestezicul tau, remediul care sa te faca sa uiti, pentru ca asta ar insemna sa complici si mai tare lucrurile. Cel mai bine este sa iti acorzi un ragaz pentru a parcurge aceasta calatorie interioara spre tine insati, sa te redescoperi. Ai nevoie de timp pentru a-ti recupera stima de sine, a-ti repara identitatea, a-ti hrani speranta si a invata sa ai incredere in tine.

Cafea cu aromă de toamnă

Nu îmi imaginez cum aş putea să mă trezesc dimineaţa fără să mă îndrept somnoroasă spre filtrul de cafea şi să apăs cu putere butonul de pornire. Ca mai apoi să mă pomenesc învăluită în ceaţă şi trezindu-mă în aburii aromatici de cafea tare. Privesc atentă vaporii negrei licori cum se ridică-n jurul meu albi şi mă poartă pe aripi de vise. Din cutia cu amintiri ascunsă în buzunarul sufletului, inima se rupe ca un val, se agită ca vântul, se dezlănţuie ca o mare furtunoasă. Precum fumul de ţigară… prăfuită, dragostea dispare ca un fum în ceaţă.

Ce poate fi mai plăcut decât atunci când te trezeşti să îţi începi ziua cu bună dispoziţie şi cu un gust puternic de cafea care să te pregătească pentru ziua ce urmează. Deja dormim dimineaţa cu o oră mai mult şi seara se întunecă mai devreme. Am trecut la ora de iarnă şi ne rămâne mai mult timp pentru a sta seara alături de cei dragi în jurul unui ceainic plin cu ceai de romaniţă.

Deschid fereastra larg, dau jaluzelele la o parte şi privesc cerul cenuşiu. Cerul plânge, dar nu cu ochii, ci cu norii lui cețoşi. Privesc cum îmi fuge umbra şi tălpile mi se topesc în zori, se scurg vise amăgitoare pe fruntea mea de stele… Mi-am așezat privirea în iarba uscată de toamnă de sub pervazul geamului.

Doza de incredere

 Increderea in tine insuti, increderea in viata, in iubire, in tot ce e bine si frumos, increderea in oamenii de langa tine. Toate astea sunt strans legate intre ele. Am legat a crede strict de procesul mental, de logica, abia mai tarziu mi-am dat seama ca de fapt acest “a crede” porneste de fapt din interior si e mai mult legat de ceea ce simti. Cuvintele lui Blaga “ eu nu strivesc corola de minuni a lumii, si nu ucid cu mintea, tainele ce le intalnesc…” m-au facut sa ma lamuresc mai mult asupra acestui lucru. Asa e si cu increderea in oameni, la o prima vedere s-ar parea ca e ceva legat strict de actiuni si fapte, de argumente, de mental. Asa e normal sa fie in afaceri, in parteneriate unde nu sunt implicate sentimente, insa in relatiile dintre oameni, prietenie, dragoste, e vorba de mai mult...

Vorbind despre incredere, persoanele exculsiv rationale sufera de o neincredere cronica…pun la indoiala tot ce vad . Din punct de vedere logic avem tot timpul cel putin 2 posibilitati: da sau nu , bun sau rau, de exemplu daca ne referim la o persoana aceasta poate sa fie si sa actioneze asa cum credem noi..sau poate sa ne insele asteptarile. Asa ca, ghidandu-ne exclusive dupa logica nu putem avea niciodata incredere deplina in cineva. Cunoscand acea persoana, anticipezi felul de a fi si actiunile in functie de ceea ce stii despre el, iar in cazul unei persoane necunoscute in functie de ce cunosti despre alti oameni, dar mintea ta iti spune ca exista oricand si celalta posibilitate. Increderea cred ca tine de ceva ce foloseste mintea dar in acelasi timp o depaseste…cred ca tine mai mult de suflet si e ceva instinctiv.

Ce mi se pare foarte interesant e faptul ca simtind intr-un anume fel, adica fiind increzatori sau neincrezatori, determinam pe cei din jurul nostrum sa actioneze ca atare. Stiti cum se zice ca “de ce ti-e frica nu scapi” si e foarte adevarat. Dar e vorba de neincrederea si frica care o simtim in subconstientul nostru, putem sa spunem ca avem incredere si in sinea noastra sa domine frica de a se intampla contrariul . Ati observat ca, de multe ori, persoane excesiv de geloase isi aleg parteneri care ii insala ?

Asadar cred ca increderea pleca din noi, noi alegem daca vrem sa avem incredere in cineva sau nu, iar daca alegem sa avem incredere inseamna ca ne asumam automat si riscurile. Asta e viata, curajul de a-ti asuma riscuri. Si numai asa poti trai cu adevarat, si numai asa poti iubi cu adevarat, avand incredere si asumandu-ti riscuri. Mintea te ajuta sa-ti alegi oamenii in care sa ai incredere si sa-ti minimizezi riscurile, dar sufletul te ajuta sa ai incredere.

Increderea in oameni e strans legata de increderea in noi insine si de iubire. Tot ce se intampla in jurul nostru si ne afecteaza increderea in noi, afecteaza si increderea in oameni in general. De asemenea, daca iubim si suntem iubiti, increderea in oameni creste. Iar dezamagirile si suferinta ne fac sa ne indoim.

De-a lungul timpului

Viața ne suprinde mereu și câteodată ajungem să ne gandim la faptul ca nu am luat decizii tocmai bune de-a lungul timpului, ajungem să ne gândim uneori la anumite lucruri pe care le-am făcut în trecut și acum de fapt să ne fi dorit să le fi făcut altfel.

 

Că vorbim de liceu, de foste iubiri, de locul de joacă sau de chestii legate de primul serviciu, cu toții  avem măcar un lucru pe care îl regretăm  din trecut. Spre exemplu, unii ne-am dori să ne fi distrat mai mult în liceu, sau poate sa fii fost mai cuminti, în timp ce alții și-ar fi dorit să își fi iubit mai mult bunicii.

Sa te privesti astazi in oglinda si sa vezi omul care ai devenit, atunci cand razi, vorbesti, te iubesti pentru cum esti tu, cu greselile tale, cu momentele tale de slabiciune sau de stupiditate, cand te ierti pe tine pentru greseli pe care le-ai fi putut face, pentru ca nimeni nu este perfect, atunci eliberezi copilul din tine, ii deschizi o usa catre exterior, dezvolti o relatie cu el. Este ca un copil in realitate, pe care il intelegi, il ajuti sa mearga mai departe, il iubesti, il lasi sa se dezvolte armonios.

Inainte de a fii critic cu tine si inchis, gandeste-te la copilul din tine.

Este important sa stii de existenta copilului din tine si sa te gandesti la acest lucru. Sa stii ca si aceasta parte din tine trebuie sa fie in lumina, libera, linistita, nu reprimata, intunecata, pentru ca ai nevoie sa fii in armonie cu tine insuti. Roaga copilul din tine sa te ajute, sa iti arate ce doreste, sa se manifeste liber si permite-i sa faca aceste lucruri. Vei simti schimbari minunate in viata ta, atat in plan fizic cat si spiritual.

Cand te-ai trezit aruncat in viata si ai avut de luat decizii, decizii peste decizii, cand ti-ai dorit sa faci foarte multe lucruri si sa devii omul care credeai ca trebuie sa fii iar mai apoi realizezi ca anii au trecut si te-ai trezit fara un scop in viata, ancorat in viata cotidiana si rutina stai si te gandesti mai atent la tine. La ceea ce esti si la ceea ce ti-ai fi dorit sa fii cu ani in urma

De-a lungul timpului sufletul omului acumulează de toate. Acumulează iubiri, eșecuri, frustrări, mici bucurii, mari realizări, neîmpliniri, regrete și alte sentimente de tot felul. Fără doar și poate el se leagă de oameni, de fiecare dată altfel, fără a mai putea fi dezlegat vreodată, fie că e vorba de oameni care fac parte din trecut sau dintr-un prezent nesigur.

Când vorbim de caracterul nostru, de comportamentul nostru, de atitudinea noastră față de diferite aspecte și de modul nostru de gândire, ce suntem noi dacă nu suma experiențelor noastre? Felul tău de a fi este, printre altele, rezultatul vorbelor pe care le-ai auzit de la părinții tăi, al lucrurilor pe care ei le făceau, al modului în care s-au poziționat ei față de tine, precum și rezultatul întâlnirilor cu diverși alți oameni care te-au marcat, al anturajului, al discuțiilor mai mult sau mai puțin comune cu prietenii, al introspecțiilor tale și, nu în ultimul rând, al situațiilor de viață cu care te-ai confruntat (ex: o dragoste neîmpărtășită, un eșec „nedrept”, pierderea cuiva drag etc.). Ce sunt toate astea dacă nu experiențe de viață? Și acum mă întreb: doar astfel de lucruri sunt experiențe de viață?

Treptat aleg să fac ordine în viaţa mea

Sunt convinsă că oamenii te condamnă atunci când te înstrăinezi de ei. Se simt neglijaţi, abandonaţi, neîndreptăţiţi. Şi prea puţin dintre ei se întreabă care a fost motivul pentru care te-ai distanţat. Nu fac niciun efort să vadă dacă a fost ceva greşit la ei, ci vor vedea de îndată numai greşeli la tine, iar dacă aceste greşeli nu există, le vor născoci. Nu își vor asuma nicio vină, nu vor accepta că au fost îndepărtați și te vor dușmăni. Unii nu sunt capabili să înțeleagă că dacă te înstrăinezi de ei, ai un motiv. Si, în loc să caute adevăratul motiv pentru care te-ai înstrăinat, își închipuie tot felul de lucruri, victimizându-se, simțindu-se nedreptățiți si acuzându-te că nu ai fost capabil să le fii prieten, că te-ai schimbat, că nu ești omul care păreai a fi.

Azi voi pomeni despre cei de care m-am instrăinat doar pentru că au ales să rămână prieteni cu oameni care mă dușmănesc și care s-au purtat cu mine altfel decât am meritat. Bineînțeles că nici un om nu este dator să îmi rămană alături. Nu am forțat alegerile nimănui, mi-am dorit ca oamenii să îmi rămană alături doar din convingeri proprii. Am pretenția de la prietenii mei să mă cunoască. Să știe ce fel de om sunt, ce calități și ce defecte am. Detest ipocrizia și prefăcătoria. Oamenii pot alege de care parte doresc să fie, în funcție de valorile și principiile lor. Am ajuns să fiu detestată de cei cu care am încheiat relații de prietenie, iar ei, incapabili să se privească obiectiv, se victimizează și aruncă vina asupra mea. Singura mea vină este că am ales să mă protejez de dezamăgiri și că nu mă irosesc și nu mă iluzionez cu prietenii închipuite. Dacă eu am renunțat la anumiți oameni, nu a fost pentru că sunt rea, rece și renunț ușor la prieteni, nici pentru că nu știu să tolerez, să iert și să dau încă o șansă celor care mi-au greșit..nici pentru că mă cred perfectă (fiindcă nu sunt), ci pentru că nu pot relaționa cu oameni cu care nu am în comun aceleași principii morale și aceleași valori.

Este adevărat că înstrăinarea şi abandonul dor şi creează frustrări şi întrebări. La un moment dat am ales să fac ordine în viaţa mea, iar asta a însemnat invariabil să mă îndepărtez de anumiţi oameni. De ce? Pentru că în orice relaţie, fie că este una de iubire, de prietenie sau de colegialitate este nevoie de doi. Iar atunci când într-o relaţie am rămas singură, am abandonat.  M-am îndepărtat de oamenii cu care am sau nu am nimic în comun. Deşi am acceptat întotdeauna personalităţi extreme, mentalităţi diferite, gusturi diferite, unii au fost atât de diferiţi încât nu aveam niciun punct comun. Ba mai mult, aceştia au încercat într-un mod agresiv să îşi impună părerile şi gusturile, nerespectându-mi personalitatea. M-am îndepărtat de oamenii lipsiţi de ambiţii şi de valori, oameni pe care m-am săturat să-i trag în sus şi să le înfrumuseţez sufletele. M-am îndepărtat de oamenii care doar m-au folosit, purtând măşti prietenoase după care se ascundeau scopuri proprii.  M-am îndepărtat de oameni care în faţa mea defilau cu bune intenţii, dar prin spate îmi nutreau sentimente de ură şi invidie.  M-am îndepărtat de oamenii răi, negativi, pesimişti, care strică mereu armonia din jurul lor, oameni care te indispun cu stările lor proaste, care au mereu ceva de reproşat şi pentru care orice ai face nu este niciodată destul. M-am îndepărtat de oamenii egoişti, care trăiesc doar pentru binele propriu, care se pun mereu pe primul loc şi care cred că li se cuvine totul.

M-am îndepărtat şi mă voi îndepărta de oamenii care doar îmi irosesc timpul pentru a-și umple singurătatea. M-am îndepărtat de oamenii insensibili la frumos, oameni concentraţi prea mult pe „a avea” şi prea puţin pe „a fi”.

Nu, nu mi-a fost uşor să mă îndepărtez de oameni, pentru că de fiecare om în parte cu care am relaţionat m-au legat senstimente frumoase. Dar nici nu am vrut să mă iluzionez în continuare cu prietenii şi cu relaţii bune închipuite. Unii au rămas în urma mea privind cum mă distanţez şi nu au făcut niciun efort ca să mă oprească. Alţii m-au urât şi trăiesc cu impresia că m-am schimbat, că evoluţia mea m-a transformat într-un om încrezut, ceea ce nu este adevărat. Dar, pentru aceia incapabili să îşi asume eşecurile de care se fac responsabili trebuie găsit mereu un vinovat. Aceia care se întreabă de ce m-am îndepărtat ar trebui ca înainte să mă acuze de indiferență și de înstrăinare datorită unor motive închipuite, să caute adevărul în caracterele lor, în purtarea lor, în sufletele lor. M-am îndepărtat aşa cum mi-a dictat inima şi raţiunea şi am păstrat aproape de mine doar oamenii care cunosc şi preţuiesc valoarea prieteniei şi a omeniei.

                              Ideea este că nu am terminat, urmează curăţenia de toamnă :)

Atunci când ne pasă

Știți și voi cum este, când ești atât de entuziasmat și de sigur de o idee mergi pe ea indiferent de orice. Nu la fel se întâmplă și atunci când există nesiguranță sau când avem o perioadă mai proastă. Atunci da, avem nevoie de aprecieri, de acceptare și de încurajare.

Interesant fenomen că de multe ori ajungem să ne și comportăm de față cu ceilalți conform părerii lor despre noi. Are și o denumire: efectul Pygmalion.

Oamenilor din jur le pasă prea puțin de tine, de mine sau de altcineva. Și nu e vorba de nepăsare în sensul negativ, ci doar de faptul că avem o concentrare și o memorie selectivă. Selectăm doar ceea ce este important pentru noi și se întâmplă că tu să nu fii atât de important precum crezi pentru altcineva.

Doar noi ne imaginăm că suntem centrul vieții acelei persoane, că se gândește la gafa pe care noi am făcut-o și că ne va ține minte doar pentru aia.

Vi s-a întâmplat să credeți că ați spus ceva greșit la adresa unei persoane, că persoana respectivă se simte ofensată și chiar să vedeți priviri urâte îndreptate spre voi? Și mie. Și vi s-a întâmplat să vă faceți curaj să întrebați ce are și să vă spună cu totul altceva pentru motivul supărării și chiar să aveți impresia că e sinceră? Și mie.

Presupunerile ne alimentează frustrări și dureri de cap. Din păcate, am fost învățați să fim cuminți, cu mâinile la spate, să stăm în banca noastră și să nu ridicăm glasul sus și tare atunci când întrebăm ceva. De-asta (și probabil și din alte motive) ne e teamă să nu ne facem de rușine atunci când avem ceva de întrebat, mai ales dacă e vorba despre a întreba persoana despre starea ei de spirit. Ați fost vreodată într-o sală la finalul unui curs și cel care a prezentat să întrebe dacă sunt întrebări? S-a așternut o liniște de mormânt și oamenii au părut a fi statui, au evitat contactul vizual cu cel din față, poate, poate nu îl întreabă fix pe el ceva.

Când nu suntem siguri pe noi, criticile celorlalți ne afectează mult. Nu ne luăm timp să le punem în balanță, să vedem dacă persoana cealaltă chiar a înțeles sau a interpretat corect ceea ce am spus.

Ne pierdem prea multă energie și ne dăm prea multe bătăi de cap presupunând și întrebându-ne despre ce cred alții, convingându-ne că nu ne pasă, de fapt.

În definitiv, la finalul zilei, singura persoană care ar trebui să fie mulțumită de tine și de a cărei părere să îți pese, ești tu.

Cu drag, din spatele tastelor

Vreau, nu vreau, Da, sunt femeie. Sigur, nu am putut cere să am un sex anume. M-a aruncat ”Moș Gerilă” în sala de nașteri fără un gentleman agreement. Cred că a uitat să-mi lase și un manual de utilizare pentru figurinele cu care mă întâlnesc pe pământ. Așa că, timp de 42 de ani, am primit totul fix cum a venit la rând. Și a fost o coadă… Când speram că ajung în față, se rupea rândul și reașezarea era întotdeauna cu coate în coaste. Așa că mă retrăgeam încet până se reașezau oamenii și o luam de la capăt. De la capătul rândului. Stau bine cu văzutul mulțimii, de la spate. Din coada rândului. Asta m-a ajutat mult, ”spatele unui om spune mai mult decât fața”. La fel cum faptele unui om sunt mai vocale decât vorbele. Eh, acestea sunt… acolo… niște reguli însușite în viață. Reguli pe care oamenii – care au dat mereu din coate pentru a-și ocupa un loc mai în față – le consideră ”filozofii”. Probabil că asta înseamnă în anumite concepte curvă. Dacă însuși Napoleon spunea asta nu pot să-l contrazic. El e veșnic prin scrierile lui. Dar nu deținătorul adevărului absolut. Postura unei femei cu statut public este una predispusă tuturor analizelor. Și mai ales una expusă tuturor limbilor și nivelelor intelectuale sau de educație. În niciun caz eu nu scriu pentru femei care privesc femeia doar ca pe un veritabil inamic sexual. Una care în orice moment le poate fura jucăria sexuală, bărbatul. Sau cardul din portofel. Adică tot bărbatul. Ele pot citi doar frânturi din ce scriu eu.

Am fost o buna bucata de vreme femeie-jurnalist. Pentru asta nu am cerut dreptul cuiva. Mi-am ales singură direcția. Și mi-am făcut singură infrastructura. Ei, latura asta, mi-a măcinat ”dinții”. Presiunea care stă pe un om care simte greutatea tastelor sub degete este maximă. Mănâncă tot calciul din organism. Este meseria în care ai obligația să nu creezi imagini deformate, pentru că cel puțin o persoană ”se uită în gura ta, în creierul tău”. Orice derapaj poate aluneca într-o zonă periculoasă, ireversibilă și neargumentativă. Din postura asta ești analizat din toate unghiurile. Oamenii văd direct în tine, în interiorul tău. Această postură e delicată așadar. Dar agreabilă. Provocatoare și asumată. Asta înseamnă formare continuă. Investiție umană continuă și menținerea conștiinței cu picioarele în gheață. Aici, pe acest tărâm, ai posibilitatea să formezi o latură care se simte mult mai bine decât în alte meserii: lupta pentru adevăr. Sacrificiul adus altarului adevărului. Nu-ți poți permite să minți. Nu, exclus să minți deliberat sau, mai mult, conștient. Nu poți permite cultivarea minciunii. E acel păcat pentru care nu există canon. E păcatul care se traduce prin crimă emoțională. Și pentru asta ești condamnat la cea mai afurisită pedeapsă: închisoare cu executare în propria viață.

Este cert faptul că fiind femeie nu mi-a fost nici plus, nici minus. M-am hrănit cu tot ce mi-a servit ospătarul public. Adică acei oamenii care au ținut neaparat să gătească pentru mine. Să vorbească despre mine. Să mă picteze. Sunt onorată că și-au făcut timp să învețe câte o rețetă nouă, una dedicată mie. Am gustat din fiecare rețetă atât cât mi-a permis ficatul. Uneori aveau prea multe grăsimi pentru a fi servite unui singur om. Au crescut porcii cu multe îngrășăminte chimice. Niciodată nu au apucat să taie porcii că au crăpat singuri. Și nu am intervenit în acest proces. Pentru că aș putea distruge un mit. Mitul bucătarului care gătește fără să se spele pe mâini. Sau se spală în mocirla propriei vieți și apoi se șterge pe fața celui care nu-i deschide poarta să evadeze.Sper că voi rămâne în spatele tastelor o bucată de vreme. Cât o fi. Și voi scrie cât mai mult ca să nu am regrete la momentul în care îmi va fura EA tastatura vieții. Scriu eu, nu altcineva în locul meu. Gândesc eu, nu altcineva în locul meu. Sunt eu, așa femeie cum sunt. Și voi spune întotdeauna NU atunci când acest NU nu are nicio urmă vagă de DA. Și asta, pentru că eu am absolvit școala la timpul ei. Iar ȘCOALA VIEȚII m-a ținut întotdeauna în banca întâi. Nu am putut lipsi și nici nu am putut trimite pe cineva în locul meu la examene. Nu mai sunt femeia jurnalist decât la mine în suflet, dar întotdeauna voi scrie.

Dar mai presus de toate, sunt un OM. Un OM care își asumă tot ce face. Un om care nu se ascunde în spatele tastelor. Da, sunt femeia din spatele tastelor. 

Da, sunt femeia-om care nu se va lăsa calcată în picioare de nimeni.

O luptă aprigă

Momentul gloriei – acea clipă pe care o aştepţi de zor – nu este atunci când stai victorios cu trofeul în mână. Nu. Momentul gloriei este atunci când decizi că vei merge mai departe, indiferent de starea pe care o ai. Momentul gloriei este atunci când te ridici şi continui lupta, deşi ai fost doborât şi eşti la pământ. Aceea este victoria.

Cea mai importantă luptă pe care o duci nu este cu cei care concurează cu tine. Nu este cu cei care încearcă să te oprească. Cea mai importantă luptă pe care o duci este cu tine însuţi. Lupta o duci atunci când decizi să acţionezi, deşi ţi-e teamă. O duci atunci când alegi să continui, deşi nu întrezăreşti perspective de reuşită. Lupta cea mai aprigă o porţi cu tine, când trebuie să alegi între confortul pe care îl ai deja şi priveliştea înfricoşătoare a succesului.

Iar succesul este atunci când alegi să faci încă un pas, în ciuda perspectivei descurajante. Este atunci când alegi să crezi în visul tău, chiar dacă nu mai crezi în tine. Este când ştii că nu mai există cale de întoarcere şi singura opţiune este să mergi mai departe.

Tu eşti singurul care te ţine în loc. În momentul în care alegi să-ţi înfrângi monştrii vei vedea că succesul nu este aşa departe. În momentul în care îţi ridici capul sus şi alegi să mai încerci o dată, vei zări priveliştea mult aşteptată.

Nu renunţa. Lupta e mult mai uşoară decât crezi. Odată ce te vei birui pe tine însuţi, tot ce a fost dificil va lua sfârşit şi calea ţi se va aşterne la picioare. Trofeul va fi doar simbolic. Adevărata lupta va fi fost câştigată cu mult înainte. Pentru că adevărata luptă o porţi în tine.

Magia trăirilor

 

Se spune că, orice poveste are un început și un final. Că este a mea, a ta, a tuturor este în egală măsură valabilă și deschisă aprecierilor. O poveste ce ascunde trăiri diverse, din care alegem să ne amintim ceea ce este frumos.

Chiar dacă pare absurd, uneori și întâmplările cu finalitate nu tocmai favorabilă aduc ritm vieții. Te impulsionează să mergi mai departe, să cauți un nou scenariu pentru existența ta. Ești asemeni unui pictor ce alege din paleta de culori necesarul pentru a crea ceva de valoare.Vreau să cred că fiecare dintre noi are o astfel de viață, inegalabilă ca și ansamblu.

Multe cuvinte irosite pe baza întregului drum vital, ce au ca și final concret doar acțiunile pe care le-am realizat și care au contat cu adevărat. Mai mult decât atât sentimentul de irosire are o conotație pozitivă. Ai investit timp întro lume a ta, ce se dovedește a fi plăcută tuturor, chiar și cu micile imperfecțiuni și dezamăgiri.

Intotdeauna am fost de părere că, trebuie să ne trăim viața după cum o înțelegem și să o valorificăm întotdeauna pentru că orice poveste va fi apreciată, mai devreme sau mai târziu și nu se merită să uităm de noi doar pentru că un anumit lucru nu a avut reciprocitate, cândva, undeva.

Tu ești regizorul, actorul, scenaristul!

Crescând, am realizat multe lucruri în legătură cu oamenii, în legătură cu prietenii, în legătură cu viața în general. Am întâlnit oameni care stau și vorbesc cu tine doar când au nevoie de ceva, am întâlnit multe persoane pe care le credeam speciale, care mai târziu s-au dovedit a fii copii perfecte ale prostiei, am dat de oameni care credeam că o să rămână mereu lângă mine…doar credeam. Deși nu am o vârstă înaintată, cum spun alții, am întâlnit multe persoane și povești pentru a-mi putea da seama de ce am nevoie în viață și ce a trebuit să las in urmă. Oricum, amintirile rămân…Dar ce trebuie trăit, este prezentul.

Am început să mă îndepărtez de așa zișii prieteni. Prieten nu îți este cel care te caută doar când are vreo problemă sau care te sună să îți povestească ce ii spune „x” sau „y”. Dacă o persoană îți spune problemele altor oameni și ceea ce discută cu ele, crede-mă că vorbește și de ale tale. Mereu am urât oamenii ăștia. Renunță la oamenii de genu’ ! Evită-i și fugi de ei mâncând pământul!

Am învățat să îmi iau singură deciziile! Nu mai întreba pe nimeni. Nu ai nevoie de aprobarea nimănui pentru a face ce îți place! Sunt multe persoane care îți vor spune exact opusul pentru a nu reuși ceea ce îți propui. Lasă-te condus mereu de inimă si instincte. Filmul este al tău. Tu ești regizorul, actorul, scenaristul! Ai grijă de tine,ai grijă de aspectul tău! Ai grijă de oamenii în preajma cărora stai!

De cele mai multe ori planificăm totul. Planificăm și când vrem sa ne uităm la un film… NU! Lasă totul să vină de la sine. Fii spontan! Fă ce simți în momentul ăsta! Cele mai frumoase lucruri se întâmplă când te aștepti mai puțin, când vin neprogramate! Spune”te iubesc” când se așteaptă mai puțin, râzi ca un nebun când ar trebui sa fii supărat…:)) știu că sună nebunesc, dar e tare sentimentul (deși cine e lângă tine va crede clar că ești plecat de acasă , dar cui ii pasă?), rupe o floare de pe stradă și dăruiește-o cuiva. Cu siguranță vei aduce un zâmbet pe fața cuiva.


Eu iubesc spontaneitatea. Nu pot controla tot și asta îmi place!

Flexibilitate in gandire

Asteptarile ne otravesc sufletul mai mult ca orice altceva. Ne aduc numai frustrare, nemultumire, neimplinire, nefericire si ne distrug viata si relatiile cu ceilalti. Din pacate asta ni se intampla tututror, pentru ca asteptarile sunt idei limitative venite la pachet cu perceptia asupra realitatii si cu mentalitatea si se infiltreaza in mintea noastra fara sa ne dam seama. Impulsul firesc este sa ne asteptam ca ceilalti sa… – orice tine de felul in care vedem noi lucrurile. In general ma astept ca altii sa gandeasca, sa vorbeasca si sa actioneze in felul in care as face-o eu, sau chiar mai bine. Cat timp ai asteptari de la altii, vei fi nefericit.
Cei mai multi oameni in acest moment deja se revolta: „Dar mi se pare normal sa am anumite asteptari”. Iar eu spun atat: cum te simti cand altii au asteptari de la tine? Cum te simti sub presiunea asteptarilor parintilor, partenerului de viata, societatii atunci cand tu simti sa faci altfel? Cand simti sa traiesti cum iti place tie, dupa propriile reguli? Daca nu ai curajul sa recunosti, iti spun eu: simti ca e nedrept, ca nu e normal ca tu sa-ti traiesti viata dupa principiile, conceptiile, standardele sau regulile altcuiva decat ale tale. Si ai mare dreptate. Nu poti sa-ti bazezi viata pe asteptarile altora. Atunci ti se pare normal si sanatos ca tu sa ai asteptari de la copiii tai, de la partenerul de viata, de la parinti, colegi, colaboratori, etc.? De ce ar trebui cineva sa-si traiasca viata asa cum crezi tu ca e bine si nu cum crede el ca e bine? Fiecare stie cel mai bine ce trebuie sa faca cu viata lui.

De fapt, nu ti se pare „normal sa ai anumite asteptari”. Ai fost invatat ca e normal, sau copiezi modelul in care ai fost crescut. Daca parintii tai se asteptau sa urmezi aceeasi cariera ca si ei, poate ca la randul tau te astepti ca propriul tau copil sa urmeze aceeasi cariera ca si tine. Iar asta inseamna ca ii ingradesti libertatea copilului tau. Tu nu te-ai nascut sa faci pe plac nimanui. Dar in acelasi fel, nici copilul tau nu s-a nascut sa-ti faca pe plac tie, bunicilor lui sau altcuiva.

Asteptarile parintilor de la copii.
Nu aducem pe lume copii pentru noi, ci pentru ei. Copilul nu este dator parintelui pentru faptul ca l-a nascut si crescut, pentru ca aceasta este datoria morala si legala a parintelui: sa-i asigure cele necesare dezvoltarii copilului. Iar parintele ii poarta de grija copilului din dragoste, nu „ca sa aiba un sprijin la batranete” din partea copilului (ceea ce ar fi un gand egoist). Copilul/tanarul nu trebuie sa se comporte conform (eventualelor) asteptari ale parintilor, ci conform cu felul in care simte el sa-si traiasca viata. Sigur ca vorbim despre adolescenta si mai tarziu, in prima tinerete.

Si sa nu confundam asteptarile parintilor de la copii cu incercarea de a le impune o disciplina. Disciplina este binevenita de la cele mai mici varste si trebuie ca parintii sa-si invete copiii sa fie disciplinati (sa-si adune singuri jucariile, sa nu murdareasca peretii, sa se spele pe dinti, etc.). Insa parintii nu trebuie sa aiba asteptari egoiste de la copiii lor, cum ar fi aceea de a nu le strica imaginea in cercul de cunostinte prin lipsa de obedienta, sau prin lipsa de rezultate maxime la scoala. Exista o diferenta intre a-ti invata copiii sa obtina rezultate maxime pentru ei insisi, pentru a-si asigura un loc fruntas in clasa si a avea asteptari egoiste de la ei – sa fie primii in clasa pentru imaginea ta sociala. Varianta a doua este nesanatoasa. A fi un parinte bun inseamna sa nu ai asteptari de la copilul tau si sa-l lasi sa se dezvolte liber in ritmul lui si in directia pe care i-o dicteaza instinctul. Ca parinte, trebuie doar sa-l ghidezi si sa-l inveti sa discearna intre bine si rau cat mai devreme, sa ia decizii responsabil, fara sa ii impui nimic.

Asteptarile copiilor de la parinti.
In copilarie nu avem alte modele decat cel al parintilor, pe care ii zeificam si credem ca detin adevarul absolut. La maturitate (25-30 de ani) vedem lucrurile mai aproape de adevar, ne dam seama si de greselile pe care le-au facut parintii in educatia noastra si avem tendinta sa-i invinovatim pentru ce au gresit (desi nimeni nu este perfect si face greseli neintentionate). Unii tineri au asteptari ca parintii sa le ofere mai multe bunuri materiale, posibilitatea sa invete la scoli mai scumpe, sa fie capabili sa-i indrume prin jungla unor vremuri in schimbare, radical diferite de cele in care au trait ei. Gresit. Parintii trebuie sa le ofere copiilor protectie, adapost, hrana, educatie de baza si un mediu sanatos si propice in care sa se dezvolte, sa-i invete sa traiasca responsabil si cum sa ia decizii; nu bunuri materiale pe care nu si le permit. Sunt norocosi copiii ai caror parinti reusesc sa intrevada oportunitatile si directiile bune de dezvoltare din perioada de maturizare a copiilor lor, dar asta nu se intampla in multe cazuri, pentru ca vremurile se schimba rapid.

Asteptarile de la partenerul de cuplu.
Acestea sunt o mare sursa de tensiune in cuplu. Nimanui nu ii place ca partenerul de viata sa aiba asteptari de la el/ea, dar toti le avem. Nu imi place ca partenerul meu sa aiba asteptari de la mine, dar eu am asteptari de la el si sufar de cate ori el se comporta altfel decat ma asteptam. Asteptarile de la partenerul de viata vin din nevoi de compensare sau de vindecare. Este greseala mea sa intru intr-o relatie pentru a-mi satisface aceste nevoi cand ar trebui sa intru intr-o relatie ca sa ofer iubire pentru ceea ce este partenerul, nu pentru felul in care imi satisface asteptarile (adica nevoile). Este problema mea ca ma simt incomplet si caut implinire in alti oameni in loc s-o caut in interiorul meu. Partenerul nu e responsabil sa-mi satisfaca mie asteptarile, ci sa traiasca alaturi de mine, sa ne tinem companie. Cand esti nemultumit ca partenerul nu se comporta conform asteptarilor tale, cel care trebuie sa se schimbe esti tu.

Asteptarile de la colegi sau colaboratori.
In mod similar, cei cu care lucram nu trebuie sa ne ghiceasca gandurile si cu atat mai putin sa se comporte cum ne asteptam noi. Fiecare intelege in felul lui procesele, chiar daca sunt comune cu ale mele, si le pune in practica prin metodele proprii, care pot fi la fel de bune ca ale mele. Trebuie sa invatam sa folosim unicitatea fiecaruia, felul lui de actiune si sa facem echipe bazate pe complementaritate. Oamenii vin din medii diferite, au moduri de gandire diferite si diversitatea poate fi constructiva in lipsa asteptarilor si in prezenta acceptarii, cooperarii in scop comun si valorificarii plusurilor.

Asteptarile de la societate.
In acest caz, totul este amplificat la scara si mai mare, avem si mai multa diversitate de perceptii, rationamente, moduri de a actiona, plus mentalitati ale unor grupuri sociale. Asteptarile de la societate sunt nejustificate (traiesc intr-o societate care are mentalitati depasite, in care oamenii nu se ajuta reciproc, etc.). Putem avea tot atatea nemultumiri, cate asteptari inutile. Societatea este formata din oameni; si eu formez societatea si trebuie sa fiu schimbarea pe care vreau s-o vad in lume. Pot eventual forma o comunitate care imi impartaseste viziunea si cu care sa creez ceva in loc sa astept ca societatea sa fie sau sa faca ceva.

Asteptarile de la ceilalti sunt asteptarile pe care le am de la mine, constientizate sau nu, dar pe care nu am reusit sa le indeplinesc. Asteptarile sunt proiectiile mele asupra celuilalt si de multe ori sunt mai mult decat am facut eu insumi.

Asteptarile mele la altii sunt in functie de cum vad eu lucrurile si nu au de a face neaparat cu realitatea lor si nici cu realitatea obiectiva. Filmul lor despre cum sa-si traiasca viata poate fi total diferit de filmul in care ii vad eu. Atunci voi trai o dezamagire, poate chiar o drama. Celalalt nu a facut ceea ce ma asteptam, ce credeam ca va face. Cu cat mai mare este diferenta dintre asteptarile mele si actiunile oamenilor, cu atat mai mult acele asteptari ma vor intrista, dezamagi, imi vor otravi sufletul. Resentimentele pe care le simtim in astfel de momente ne pot imbolnavi din cauza stresului si amaraciunii. Iar asta este pierderea noastra. Cat de dese sunt aceste evenimente? Ele se intampla zilnic si ne deterioreaza calitatea vietii.

Alternativa este sa nu avem asteptari. Pur si simplu. Sa luam lucrurile asa cum vin, sa acceptam realitatea si deciziile celorlalti. Iar ceea ce ne ajuta este in primul rand intelegerea faptului ca daca mie nu mi se pare normal ca altii sa aiba asteptari de la mine, ci sa-mi traiesc viata in termenii mei, atunci nu este normal nici ca eu sa am asteptari de la altii. Menirea omului in lume nu este sa multumeasca pe altcineva, nici macar pe parinti, partener de viata, colaboratori. Iar in al doilea rand ne ajuta corectitudinea si respectul fata de ceilalti oameni: ei au dreptul sa traiasca liberi viata asa cum simt, fara ca altcineva sa intervina sau sa-i influenteze.
Cum sa renuntam la asteptarile pe care le avem de la altii

Avem nevoie de mai multa atentie ca sa detectam asteptarile pe care le avem de la ceilalti. Trebuie sa fim atenti la ce ganduri avem legate de alti oameni si sa detectam asteptarile pe care le avem de la fiecare dintre ei. Cu exercitiu, in timp vom depista gandul inainte de a crea emotia negativa. Apoi ne trebuie vointa sa eliminam asteptarile, flexibilitate in gandire ca sa intelegem ca e gresit sa ai asteptari, acceptarea realitatii si a dreptului celuilalt de a trai dupa propriile lui reguli, impacarea cu faptul ca exista lucruri asupra carora nu avem control si nu depind de noi.

Vârsta să fie oare?

Cel mai comun obstacol de care se împiedică oamenii este vârsta. De fapt, aș adăuga că e cea mai comună scuză.

Când ești mic, ești prea mic, când ești adolescent, e prea târziu pentru balet si prea devreme pentru muncă. Când ești major ești prea mic să fii luat în serios și prea mare pentru sport de performanță. Când termini facultatea e prea devreme să lucrezi că nu ai experiență și prea târziu să te gândești să-ți schimbi cariera (care carieră?). Apoi timpul trece și te obișnuiești să-ți scoți salariul la finalul lunii, dintr-o firmă care te scârbește, însă e prea greu să-ți dai demisia și prea târziu să alegi să faci altceva.

Când ai o idee bună pe la patru zeci și ceva de ani, e prea devreme să o iei în serios și prea târziu să o pui în practică. Pe scurt, niciodată nu e timpul potrivit.

Îți sună cunoscut? Tinerii spun că nu au experiență, dar nimeni nu le permite să și-o formeze. Cei trecuți de prima tinerețe, susțin că e prea târziu să mai facă altceva și vin cu expresii de genul “Ție ți-e ușor maică, ești tânăr” (deși tânărul spune că e greu că e prea mic), “Ce să mai fac acum? Schimbarea se face mai greu după o viață.” (care viață?)

De fapt, nu e vorba de vârstă. Niciodată nu a fost. E vorba despre educație, convingeri și încrederea pe care o ai în tine și-n visurile tale.

Am văzut copii care au avut o idee genială și au pus-o în aplicare și am văzut oameni trecuți de 60 de ani, care și-au schimbat viața, fără să se gândească la anii rămași ca la o pedeapsă sau mai rău…ca la o resemnare.

Societatea te-a învățat că până la o anumită vârstă ești cu capul în nori și ești prea mic (creierul tău poate a recepționat asta ca fiind și nesemnificativ), apoi ești dator să-ți faci casă, familie și să îmbătrânești, așteptând pensia (care/ce pensie?) De aceea ne legăm de cifrele din buletin.

Când am terminat liceul, frica mea cea mai mare era că eram prea mică pentru a lucra în presă (și fără experiență). Aveam pasiune și entuziasm. Atât. Apoi am avut impresia că sunt prea mare să-mi schimb brusc drumul călduț și să fac ce iubesc cu adevărat. Și totuși, prea mică pentru a profesa în domeniul iubit. Dar știi de ce am continuat să fac ce mi-am dorit și am reușit, în oricare dintre cazuri? Nu dădeam doi bani pe vârsta mea, însă pariam tot pe mine.

M-am gândit la punctele mele forte și le-am vândut angajatorilor, care îmi spuneau că la vârsta mea gândesc matur. M-am folosit de faptul că eram copilă pentru a acumula cunoștințe și a le folosi apoi.

Contează prea puțin vârsta și extraordinar de mult atitudinea cu care o afișezi. Am văzut oameni de 20 de ani care spuneau că e prea târziu și oameni de 80 pentru care era prea devreme.

În loc să te ascunzi după buletin, fii mândru de vârsta ta și schimbă-ți perspectiva din care privești lucrurile.

Bucură-te de asta și fii mândru de ceea ce cunoști deja. Învață lucruri noi și prezintă-te cu încredere în fața oamenilor. Vorbește despre pasiunea ta și cu spatele drept, zâmbește oportunităților.

Nu angajatorii sunt de vină pentru lipsa ta de experiență, ci atitudinea ta care vinde rușine și convingeri limitative. Nu oamenii care nu-ți finanțează afacerea sunt vinovați, ci perspectiva îngustă ce o ai despre tine însuți. Când vei schimba lucrurile în interior, exteriorul va fi altul.

Construiește-ți încrederea în tine și visurile tale și atunci nicio vârstă nu va fi prea mică sau prea mare pentru a face ce-ți dorești. Pentru încrederea asta, recomand să eviți oamenii mărunți, care încearcă să îți spună că e prea târziu, să te grăbești, sau poate e prea devreme sau ești tu prea nebun.

Dacă visul tău va fi construit pe o fundație de încredere, oamenii care vor rezona cu tine vor apărea și ușile se vor deschide. E vorba doar de perspectiva din care alegi să privești lucrurile.

Poți să te gândești că ești prea tânăr, fără experiență și mic, deci ai timp să bagi un joc și-o bere, apoi să aștepți…SAU poți să te gândești că acum e timpul potrivit și să te concentrezi pe ceea ce știi, ai și poți deja.

Contează tot atitudinea ta. Te poți gândi că nu mai ai timp și e prea târziu sau prea greu să schimbi ceva, SAU să îți valorifici cunoștințele și experiența acumulată în toți anii și să te concentrezi pe punctele tale forte.

Nu angajatorii sunt de vină că nu îți găsești de lucru, ci atitudinea cu care te prezinți la interviu.

Nu investitorii sunt vinovați că tu nu ai încă afacerea pe care ți-o dorești, ci viziunea și încrederea ta.

Prezintă-te cu spatele drept și zâmbetul pe buze, vinde-ți abilitățile și cineva îți va spune: “Bun venit în lumea celor de succes!”

Cunosc oameni care la peste 40 de ani, și-au luat viața în mâini cu responsabilitate și au creat un imperiu. Cunosc un om la 80 de ani, care acum a învățat surf, ski, și-a construit propria afacere și te molipsește cu optimism și voie bună. Nu sunt excepții, sunt oamenii care au înțeles că nu contează vârsta, ci ATITUDINEA pe care o ai referitor la ea și…din ce perspectivă privești lucrurile.

Îți vinzi lipsa de experiență, minusurile, neîncrederea, disperarea? Asta primești înapoi, multiplicat.

Îți vinzi punctele tari, încrederea, pasiunea? Primești o viață.

Viața îți va dărui înapoi doar ceea ce îi oferi tu ca energie. În fond, tot ce ai nevoie pentru a începe este pasiune, încredere și disciplină. Restul se învață și se construiesc.

E vorba de ce alegi tu să faci într-o anumită perioadă din viața ta. Ce alegi tu să faci în această zi? Cum privești tu lucrurile? Care e perspectiva din care începi să construiești ceva?

Lasă oamenii care te grăbesc (sau se folosesc de vârsta ta ca să te critice) deoparte. Nu-i lua în serios. Au propriile lor frustrări și atât. Alege pentru tine, căci tu îți trăiești vârsta și viața. Cultivă-ți încrederea, uitându-te la punctele tale forte și ce ai realizat până acum. Poartă-ți cu mândrie propria cifră în piept, dar ține minte că nu ea te definește. Uită de gândurile care te otrăvesc și tu alege o perspectivă care să-ți dea aripi. Poți! Se poate!

Undeva la mijloc

 Mare parte dintre noi speram sa-i schimbam pe cei din jur. Credem ca se poate. Ca, daca le explicam ce ar putea face mai bine sau ce au gresit, isi vor schimba comportamentul. Ca vor fi mai buni, asa cum credem noi ca e mai bine!

Nu ne iese din prima. Si nu renuntam cand nu ne asculta. Din contra, ne incapatanam sa credem ca vom reusi si ca, intr-un final, se vor schimba. Si incercam alte tactici. Asa se intampla. Fie ca este vorba de planul personal sau de cel profesional, vad din ce in ce mai mult in jur o mare inclestare in a incerca sa-i schimbam pe ceilalti.

Si, chiar daca de multe ori se vede o evolutie, pentru ca experienta si varsta determina oamenii sa se comporte mai bine, realitatea arata ca cei mai multi oameni nu se schimba. Cel putin nu asa cum se astepta cei care vor sa-i schimbe.

De ce nu se schimba oamenii?

Unii, pentru ca nu vor. Ce-si doresc altii nu este valabil cu ce-si doresc ei.
Pentru ca schimbarea nu este cautata de cei pe care vrem sa-i schimbam.
Pentru ca multi oameni nu pot sa se schimbe.
Pentru ca nu le pasa.
Pentru ca le este bine asa cum sunt.

Si motivele pot continua. Cu toate astea insa, lumea se imparte in continuare in oamenii care fac ce vor si cei care vor sa-i determine pe altii sa se schimbe.

Cine castiga? Fiecare percepe diferit daca si ce a castigat. Cei care fac ce vor nu regreta ca n-au incercat. Cei care asteapta ca ceilalti sa-si schimbe comportamentul devin frustrati cand interlocutorul nu face nicio schimbare. Nici cei care nu renunta la ce-si doresc si nu acorda atentie celor din jur nu poti spune ca sunt mai castigati. De multe ori pierd neacordand atentie celor din jur.

Nu e usor sa spui asadar cine castiga, dar cu siguranta nu merita sa-ti consumi ani buni din viata incercand sa-i schimbi pe cei din jur.

Si, pentru ca am ajuns in momentul in care cred in concluzii, a mea este urmatoarea: oamenii se schimba, dar nu cum vrem noi, astfel ajungem sa convietuim undeva la mijloc!

Lucrurile care contează

Sunt lucruri care îmi plac la nebunie şi pe care le fac ori de câte ori am ocazia…

Îmi place să citesc. De fapt, nu-mi place, iubesc să fac asta.

Îmi place să scriu.

Îmi place să stau ore în şir cu căştile în urechi, ascultând muzică.

Îmi place să nu fac nimic. În colţul meu de pat, pe partea stângă, cu perna în braţe şi cu căţelul uitându-se la mine liniştit.

Îmi place să îmbrăţisez oamenii din tot sufletul. Şi nu sunt deloc zgârcită cu asta.

Îmi place să râd pe săturate alături de prietenii mei la glume ştiute doar de noi, dar la care ne amuzăm de fiecare dată.

Îmi place să ascult şi să povestesc.

Îmi place să plec spre nicăieri şi să descopăr locuri noi care îmi plac.

Îmi place să merg la concertele trupelor preferate, iubesc să fac asta, cu prietenii sau singură, pur şi simplu ador să fac asta, după fiecare concert mă simt cu bateria încarcată.

Îmi place să-mi amintesc momentele când m-am simtit cu adevarat fericită. Bucăţile mele de rai.

Îmi plac nopţile în care ridicând privirea spre cer descopăr un cer senin, înstelat, cu lună plină. Mi se par atât de romantice.

Îmi plac lucrurile care mă uimesc prin simplitatea lor.

Hai să lăsăm puţin deoparte scuzele ca “Nu am timp”, “Sunt prea obosit”, “Am avut o zi groaznică”.
Timpul e uneori destul de limitat, dar pentru a face lucrurile care te fac să simţi că eşti cu adevărat viu, trebuie să prinzi o fărâmă din acest timp şi să profiţi din plin de ea.

Fă-ţi timp şi citeşte o carte.

Ieşi la o plimbare.

Întâlneşte-ţi prietenii şi îmbraţişează-i.

Stai la poveşti cu cineva pe care nu l-ai mai vazut demult.

Opreşte-te puţin şi priveşte în sus. Poate vei vedea acolo un soare drăgălaş sau o lună prietenoasă.

Poate vei găsi acolo răspunsul pe care îl tot cautai.

În viaţă contează lucrurile simple, pe care nu le observi zi de zi dar care o fac frumoasă. Pentru mine relaţia cu oamenii este importantă. De la  oamenii cei mai dragi sufletului meu, până la trecatorul cu care mi-am intersectat paşii sau privirea  pe stradă.

Fă-ţi timp chiar dacă n-ai timp. Crează-ţi mereu amintiri. Simte că traieşti din plin viaţa!

Arta de a trăi

Tot ceea ce nu se află în echilibru stabil trebuie menținut prin intermediul unor forțe specifice. Echilibrul stabil este echilibrul natural, care există de la sine. În natură totul tinde mereu către acest echilibru stabil. În Univers totul se află în echilibru și orice perturbare ar apărea este integrată în cel mai scurt timp într-un nou echilibru natural. Nu la fel stau lucrurile și în ceea ce privește omul. Societatea se află într-un echilibru artificial, fiecare om în parte se află mai mereu într-un echilibru artificial, care trebuie menținut prin eforturi, adeseori foarte mari. O viață fericită se clădește pe găsirea unui echilibru cît mai natural.

Pe de altă parte, a căuta să rămîi mereu și mereu într-un echilibru foarte stabil, poate conduce la stagnare și inerție. Omul, prin natura lui trebuie să fie dinamic, să fie într-o continuă dezvolatare și acest lucru îl scoate periodic din starea de echilibru stabil. Capacitatea unui om de a se transforma depinde acum de abilitatea cu care își regăsește echilibrul, integrînd în viața sa noile evenimente, noile energii cu care a ajuns să interacționeze. Cu alte cuvinte, dezechilibrul în anumite limite este firesc și chiar necesar, însă pentru o evoluție sigură și o transformare eficientă, este necesar să nu depășim anumite limite în ceea e privește starea de dezechilibru, deoarece vor fi necesare apoi eforturi foarte mari pentru a-ți regăsi echilibrul interior.

Dacă viața noastră este în echilibru pe un vîrf de ac, atunci va trebui să facem mereu eforturi foarte mari pentru a nu o lăsa să se prăbușească. Cu cît este mai instabil echilibrul vieții cu atît sîntem mai departe de ceea ce sîntem cu adevărat. Cînd ceea ce faci este în concordanță cu inima ta, atunci viața pe care ți-o construiești este mai stabilă și nu are nevoie de intervenția noastră continuă pentru a o menține în echilibru. O viață echilibrată nu este o viață anostă, în care nu prea se petrece nimic. O viață echilibrată poate fi extrem de năvalnică, doar că tot ceea ce o compune are rădăcini adînci în suflet. Și dacă ceea ce există în viața ta are rădăcini adînci, atunci nu-ți mai este teamă că orice furtună o poate nărui. Sentimentul libertății provine și din senzația de siguranță, iar aceasta depinde de echilibrul vieții.

Lăsați din cînd în cînd lucrurile din viața voastră libere și vedeți care cad și care continuă să existe. Verificați din cînd în cînd de unde vin rădăcinile unui aspect sau altul din viața voastră și dacă ele nu vin din inima voastră, gîndiți-vă mai bine dacă le mai păstrați sau nu. Toate eforturile pe care le investiți în a construi o viață în echilibru pe un vîrf de ac nu se merită. Și așa totul este efemer, măcar înconjurață-vă de lucruri care să conteze pentru sufletul vostru, pentru că acestea vă pot oferi, pe lîngă bucurie, echilibrul atît de necesar înfloririi sufletului.

Magia lucrurilor mărunte

Am devenit pretenţioşi şi complicaţi. Suntem interesaţi doar de lucruri măreţe . Ceea ce uităm este faptul că magia se regăseşte în lucruri simple. Uităm să ne bucurăm de lucruri mărunte. Uităm să preţuim ce avem. Lucrurile mărunte fac diferenţa şi oferă puţină culoare acestei lumi gri în care trăim. Tot ceea ce trebuie să facem este să fim mai înţelegători şi să privim mai mult în jur. Eu mă bucur de lururi simple. Mă bucur să văd zâmbetul unui om, apreciez o îmbrăţişare. Mă înveseleşte o floare, un bătrânel simpatic, frumuseţea şi bogăţia naturii. Lucrurile simple fac diferenţa, fredonarea melodiei preferate, fotografiile vechi, un căţeluş şi privirea lui sunt doar câteva mici chestiuni de care trebuie să ne bucurăm. Iubesc să alunec într-o stare de visare cu ochii deschişi, în această lume văd zâmbete provenite din lucruri simple. Aceasta e magie!

” Doar când vom iubi lucrurile simple vom fi echilibraţi.”

Între mândrie şi prejudecată

Cum arată profilul femeii în ziua de azi? Avidă de putere, obsedată de muncă şi repetentă la capitolul relaţii? De multe ori, îmbrăcămintea şi aspectul fizic ale femeilor contează mai mult decât ale bărbaților în ochii celor din jur. Dacă un bărbat îşi permite o cămaşă călcată superficial, întotdeauna o femeie va fi criticată când apare astfel. Studiile arată că un aspect fizic peste medie poate fi un dezavantaj atunci când o femeie aplică pentru un loc de muncă. De ce? Fiindcă la nivel de subconştient sunt judecate în funcţie de sex, şi nu de competenţe, iar faptul că sunt femei le recomandă din start ca fiind nepotrivite pentru o funcţie, spre exemplu, de conducere. Şi-atunci ai nevoie de o strategie bine pusă la punct pentru a te putea pune în valoare, pentru a putea sparge bariera prejudecăţilor.

A te pune în valoare este o adevărată provocare pentru femeile ambiţioase din politică, afaceri şi alte domenii dominate de bărbaţi. Promovarea propriilor succese şi iniţiative este o strategie care dă roade în cazul bărbaţilor. Cu toate acestea, studiile arată că femeile care îşi subliniază realizările nu sunt văzute cu ochi buni, sunt catalogate ca fiind prea mândre de ceea ce au realizat. Nu mai spun că o femeie care are astfel de iniţiative este privită cu ochi critici chiar şi de semenele ei. Astfel, se creează un paradox greu de învins. Cu modestia, mori de foame. Dacă îţi subliniezi valoarea, treci drept una căreia i-au decedat, subit, lăudătorii. Şi-atunci, cum te impui, tu ca femeie, pe plan profesional?

Ajungi să te metamorfozezi într-un bărbat, adică acţionezi cu fermitate, adopţi o atitudine sobră, îţi cenzurezi frumuseţea şi te abţii de la a emana orice urmă de feminitate, din dorinţa de a fi luată în serios. Dar asta la ce duce? La acuzaţii din partea lui, a bărbatului, că ai devenit, chipurile, prea scorţoasă, prea concentrată pe carieră, prea ambiţioasă. Ai ajuns să îi ştirbeşti lui statutul de conducător alfa. De multe ori femeia ajunge să se sature de toate prejudecăţile ce o înconjoară şi prea mândră de tot ceea ce ştie ea că poate să facă şi va încerca să se descurce singură. Însă mândria aceasta şi atitudinea de tip „mă descurc şi singură", care vine tocmai din dorinţa de a combate prejudecăţile formate în jurul sexului slab, ne duc mai departe spre întrebarea: de ce trebuie femeia să fie neapărat sexul slab sau sexul frumos?

O seara ploioasă în Timişoara...şi eu nu am chef azi

Nu, nu o să vă vorbesc despre piesa de vară a celor de la Vama Veche lansată cu mulţi ani în urmă şi despre acea lipsă de chef şi nici măcar despre vremea de toamnă şi stropii mari ce lovesc pământul de peste două ore...eu pur şi simplu mi-am pierdut cheful de a găti. Nu am avut nici ieri, nici azi şi probabil nici mâine nu voi avea chef să gătesc ceva special. Şi aici nu mă refer la a găti ceva rapid ca să mânânc la cină, ci vorbesc despre cheful ce înseamnă a găti un sushi, un iepure la cuptor sau o prăjitură de duminică.

De fiecare dată când vorbesc despre o reţetă îmi place să spun că ultimul condiment şi cel mai important pe care trebuie să-l presari într-o mâncare reuşită este bucuria de a găti pentru cei dragi. Atunci când nu mai găseşti acest preţios condiment ajungi la fel ca mine să îţi pierzi orice chef de a sta în faţa cuptorului şi de a recita în gând descântece pentru reuşita bucatelor.

La fel cum îmi spun mie, vă spun şi vouă, în primul rând ar trebui să gătim pentru noi şi apoi pentru ceilalţi. Ştiu că e greu şi îţi lipseşte motivarea de a pregăti doar pentru tine ceva gustos, dar trebuie să găsiţi de fiecare dată latura frumoasă şi să puneţi înainte de toate sănătatea voastră. Cu timpul poate se întoarce cu faţa spre voi din nou şi cheful de a găti, poate chiar joi…vreau să vii joi J

Cu primăvara în suflet

Nu știu vouă, dar mie primăvara îmi place, ador trezirea naturii la viață și în fiecare an sper să mă trezesc și eu din amorțeala banală a vieții cotidiene.

Primăvara reprezintă un timp al speranței, al renașterii, al bucuriei care răsare după un timp de amorțire, atât exterioară, cât și interioară.
Pe lângă renașterea naturii care ne înconjoară și sufletul nostru are nevoie să experimenteze acest impuls de viață.



Fă-ți timp pentru tine, pentru gândurile tale, pentru oamenii din jurul tău! Absorbiți de cotidianul nostru monoton, uităm să mai trăim în mod autentic, uităm să mai admirăm o floare care îmbobocește, uităm să mai ascultăm cântecul unei păsări ascunse prin ramurile unui copac înmugurit, uităm să ne mai facem timp pentru prieteni și familie.



Primăvara aceasta te provoc să trăiești intens pentru tine și pentru cei care îți sunt dragi! Împarte bucuria sufletului tău și fă din acesta un anotimp de sărbătoare. Ieși la plimbare și admiră natura, fă-ți timp să pregătești un picnic cu prietenii, ia cu tine o carte și delectează-te cu frumusețea ei în timp ce te lași înconjurat de sunetul naturii. Ia cu tine un sandviș în plus și oferă-i-l unui om de pe stradă, lasă un mesaj de încurajare unuia din colegii de birou, meditează la frumusețea vieții și la binecuvântările pe care tu le primești zilnic.

Prea adesea oamenii spun că sunt obosiți, epuizați sau stresați. Viața înseamnă mult mai mult decât jobul pe care îl avem, îndatoririle de serviciu sau o carieră fascinantă. Viața se compune din aceste elemente ale bucuriei zilnice pe care dacă nu știm să le observăm și să le asimilăm, nu vom putea nicicând să percepem lucrurile grandioase pe care le trăim.



Împarte și tu bucuria cu cei din jur și adu primăvară în sufletul tău și al lor!

Când viața te ia prin surprindere

Știu, câteodată… îți vine să muști din țărână. Te simți înfrânt ca după câteva runde de box în care nu ai făcut decât să încasezi. Pumn după pumn. Lovitură după lovitură. Așa e viața …uneori. Șireată și crudă. Nu așteaptă să fii pregătit. Lovește fără milă și dacă nu ești pe fază s-ar putea să ți-o iei. Când treci prin astfel de meciuri începi să urăști viața. Să atragi negativitatea. Să simți oboseala cum se instalează în sufletul tău. Să vezi cum speranța pălește încetul cu încetul din privirea ta. Și la un moment dat nu-ți mai pasă. Te închizi în tine. Nu mai răspunzi la telefon. Ești de negăsit. Ai nevoie de un semn, de un început, dar ești încă prea departe ca să-l vezi. Și hoinărești în întuneric. În singurătate. Crezi că răspunsurile le vei găsi în tăcere. Dar nu e chiar așa.

Am avut și eu momente în care efectiv mă durea sufletul. Momente în care mi-am plâns dezamăgirile și mi-am înecat speranțele. Momente în care am fugit de trecut, de persoane care-mi aduceau aminte de vechea eu, de activități și pasiuni care-mi stârneau amintiri dureroase. Am greșit pentru că fugind nu am reușit să scap nici de fantomele trecutului și nici de greșelile făcute. În schimb, am ajuns să-mi port trecutul în suflet ca pe o povară mult prea grea pentru cineva ca mine.

Viața e teribil de frumoasă. Rece, dură și extraordinar de pretențioasă. Te învață lecție după lecție, iar apoi te ia prin surprindere să verifice ce ai învățat. Și tu îi arăți teamă. Lașitate. Abandon. Fugă. Nu ai învățat lecția și nici nu ai curajul să o înfrunți. Și fugi pentru că nu știi să faci altceva. Nu ești pregătit pentru altceva. Și cu cât fugi mai tare cu atât mai repede te ajunge din urmă. Și te lovește mai tare. Chiar când crezi că ai scăpat. Chiar când crezi că i-ai arătat tu.

Trecutul contează. Ne dorim să-l lăsăm în urma noastră, ne este rușine cu el, dar nu scăpăm de el niciodată. De ce? Pentru că face parte din noi. Chiar dacă am reușit să ne schimbăm, chiar dacă nu mai suntem aceiași care am fost asta nu înseamnă că nu avem un trecut, că nu am fost altcineva. Am fost. Și o parte din sufletul nostru este încă conștient de acest lucru. În loc să fugim de trecut, în loc să-l ascundem sub preș ca pe un gunoi nedorit, mai bine îl purtăm la vedere asemeni unui medalii obținute cu eforturi și sacrificii. Pentru că în fond un trecut care te-a ajutat să te schimbi este un trecut bun, un trecut dureros, dar memorabil. Vrei să ți-l amintești. Vrei să-l porți în suflet. Pentru că acolo sunt bucăți din tine.

Și da, viața te poate prinde nepregătit. Și te poate lovi. Dar tu ești cel care decizi dacă rămâi la pământ încasând în continuare lovituri sau te ridici și ripostezi. Sigur, ai dreptul la cele 10 secunde în care-ți decizi viitorul. Te ridici sau nu. Răspunsul tău este și răspunsul la toate întrebările vieții. La toate „ de ce nu-urile?” vieții. La toate care încep cu „ cum ar fi fost dacă?”  Când viața te prinde cu garda jos ambiționează-te să rămâi pe propriile picioare. Să cauți soluții. Să o privești în ochi și să-i strigi din priviri ca nu renunți așa de ușor.

Prin lumea cărtii

Oamenii de azi îşi cumpără maşini străine, haine scumpe, telefoane mobile de ultimă generaţie, laptop-uri şi alte obiecte de lux. La mall se mănânca bine (de preferat fast-food) şi se cheltuiesc câteva sute de lei. Nimic anormal într-o societate postmodernistă şi super civilizată.
Nişte oameni nebuni, în toată goana asta după aur, cumpără cărţi. Să fie sau să nu fie un paradox? Problema e alta. Nu are rost să ne ferim a spune lucrurilor pe nume şi a vorbi pe şleau. E foarte adevărat, oamenii care cumpără şi citesc cărţi, sunt consideraţi nebuni.
Cine ştie, poate chiar este o nebunie să citeşti astăzi şi să cumperi cărţi, nu-i aşa? Sau... ce folos să citim cărţi? De ce sunt aceşti oameni nebuni ancoraţi în lumea cărţilor? Ce au cărţile în plus? Ce valoare au cărţile?

Cărtile au viaţă, au suflet, au o viziune genială, o conştiinţă aparte şi o credinţă nemuritoare. Cărţile au un ideal frumos. Cărţile te fac să gândeşti cu adevărat. Cărţile îţi deschid un orizont vast. Cărţile aduc bucurie, tristeţe şi lacrimi. Cărţile te ajută să călătoreşti peste tot. Cărţile au un sens şi univers virgin. Cărţile sunt ca o lume, o lume în care există doar o poartă de intrare. O lume fermecată şi fascinantă. O lume minunată: lumea cărţilor.

Iubesc si trăiesc călătoriile! Iar cărtile sunt ca niste călătorii, prin ele ajungi să vezi, să descoperi ceea ce altfel, poate, nu ai avea sansa vreodată. Imi place sa citesc, e o bucurie care se consumă in interior, in suflet, in universul fiecăruia. Cred in puterea cărtilor, in puterea de a ne imbogati, de a ne dezvolta, de a intelege si de a ne intelege, de a ne deschide mintea si sufletul. Si cred că dacă oamenii ar avea mai multă deschidere către lectură, ar reusi să fie mai toleranti, mai intelepti, mai buni unii cu altii. Am reusi să “vedem” mai mult, mai bine si mai departe, in profunzimea a tot ceea ce suntem si ne inconjoară.

Nu m-am gandit pană in acest moment sa scriu despre ceea ce citesc sau am citit. Mi se pare pretentios si chiar putin periculos să scrii despre ceea ce scriu altii, in cele mai multe cazuri, atat de bine. Mi-e teamă că ar putea părea ceva simplist, superficial.

Fiecare om ar trebui să descopere pe parcursul vietii ce tip de literatură preferă, care sunt autorii ce ajung sa-i marcheze intr-un fel sau altul si ce anume le provoacă instinctul de a savura o carte. Cel mai important lucru cred că este să citesti, orice, citeste si invată din asta. Dezvoltă-te prin citit si nu te lasa păgubas dacă nu iti place o carte, treci la alta pană o găsesti pe cea potrivită tie.

Lectură placută!