Cu sufletul pe tavă

                                                     

Eu îmi imaginez sufletul ca fiind cutia prețioasă din pieptul nostru. E ceva ce nu poate fi văzut cu adevărat. Dar ceva a cărui importanță nu trebuie neglijată. Deși este, căteodată.

Cât timp cheia e la tine, nu o da nimănui. Dacă ai dat-o, ia-o înapoi.

Învață că precauția te protejează mai tare decât orice altă decizie de îndreptare a ceva ce s-a întâmplat deja. Protejează-te. Fii egoist când vine vorba de asta!

Nu lua pe nimeni ca fiind garantat în viață. Cum vin, așa și pleacă (într-un mod plăcut sau mai puțin plăcut). Și nu mă refer la suflete pereche, la marea dragoste sau iubirea vietii tale. Ma refer la oameni, în general. Cei în care alegi să îți pui încrederea, pentru care ai fi în stare să lupți în orice moment și în orice circumstanță. Cei de la care ai așteptări, cei de la care vrei să primești înapoi nu mai mult decât ai dat.

Așteptările dor. Nu atunci când le formezi, ci atunci când nu se îndeplinesc.

Dacă obișnuiești să lași lumea să vadă prin pieptul tău, te arzi și te arzi rău . Și nu e vorba de vreo flacără care ține aprins vreun sentiment, e vorba de flacăra care îți arde sufletul și îl destramă în bucăți.

În umbra vieții online

Îmi vine să spun „pe vremea mea”, adică înainte să ne simțim atât de sociabili pe rețelele de socializare, oamenii vorbeau între ei. Chiar și-n cazurile în care nu aveau totul în comun. Prietenia se consolida și pe păreri divergente. Părerile în contradictoriu au stat mereu la baza dezvoltării umanității. În era ante-Facebook exista cumva o regulă nescrisă prin care dacă aveați în comun măcar 50% din filosofiile personale era rost de amiciție/prietenie. Mergea de o ieșeală, o vizită, o șuetă. Plecai acasă mai câștigat după fiecare bere/cico pentru că știai și o altă părere și neuronii erau munciți încercând să combată-asimileze noi direcții.

Astăzi, scufundați în confortul bulelor personale din online, lucrurile nu mai stau chiar așa. Se respinge (blochează) orice altă părere care contravine credințelor personale. Oricum trăim pentru like-uri și confirmări, de ce am vrea să primim critici? Critica nu-i bună. Critica e „hate”. Rețelele de socializare au ușurat (și anulat în multe cazuri) confruntarea pe idei. Cei care au puțină răbdare se aruncă în comentarii interminabile care, lipsind dialogul față-n față, nu sunt mereu elocvente. 

Dacă mai și înjură sau amenință e clar. Dar ăștia-s ăia care depun un minim de efort și îi respect pentru asta. În același timp îi avem și pe cei care refuză cu înverșunare o altă părere și blochează totul. Dintr-un click s-au izolat de altă perspectivă. De obicei, în online ne unesc lucrurile utile: ne plac aceleași peisaje, aceleași destinații de vacanță, clipurile amuzante cu căței, ori glumele. Am putea analiza și discuta cu orele pe seama unor subiecte haioase și ne-am da la poze cu căței / pisici până ne-ar curge bale din colțul gurii. Important e să fim de acord și în acord. 

Ne despart subiectele relevante. Și ne separă de tot. Nu ne mai „urmărim”, nu mai suntem „prieteni” pentru că nu ne plac aceleași partide, nu credem în aceleași personalități publice, nu ne închinăm la aceleași mituri. În ultima perioadă, dorind să mă poziționez cât mai sceptică și echilibrat în raport cu "somități" din România, am pierdut niscaiva „prieteni” din online. N-au făcut față sarcasmului meu înnăscut, ori s-au simțit jigniți în amorul propriu. Au considerat că filosofia lor nu merită criticată. E mai mult ca perfectă. Mi-au spus că-și retrag „prietenia” pentru mine deoarece n-avem valori comune. 

Așa că se închid în mici bule online unde se bat cu toții pe spate, se felicită și-și glorifică alegerile. Socant. Știu că cifrele în online sunt importante (mai ales când ajungi să te crezi #influenkăr), dar cum esențele puternice se țin în sticluțe mici sunt de părere că prieteniile relevante (chiar și-n online) se consolidează pe contradicții și dezbateri. Doar așa mai putem învăța ceva. Deștepții pot sta liniștiți în bulele lor atotcunoscătoare. Altfel spus, vă încurajez să știți cât mai mult și despre ce nu vă place. Așa n-o să vă doară foarte tare când o să vă lovească. În umbra vieții online sunt șanse să fiți chiar fericiți :)

Puterea de a ierta

                              

Așa cum se spune, a greși este uman, a ierta este divin. Eu zic că a greși e normal și e un drept chiar. Fiecare are dreptul să greșească, pentru că așa învățăm. Învățăm pe propria piele, cum se zice. Unii însă fac abuz de acest drept. Greșesc intenționat sau greșesc mereu, fără să învețe nimic din asta. Or, nu cumva greșelile sunt menite să ne dea adevărate lecții de viață? Ba da, din greșeli învățăm, din experiențele pe care le trăim și din obstacolele cu care ne confruntăm.

Unii o să ne zică că în viață a greși poate fi fatal. Adevărat. Dar totuși, dacă nu riști, nu câștigi. Uneori trebuie să greșești, ca să poți vedea lucrurile clar, cu ochii tăi, cu experiența ta, cu lecția pe care ai învățat-o în urma greșelilor făcute. 100 de oameni îți pot zice un adevăr, dar până nu treci tu prin foc, nu ai cum să cunoști acest adevăr.

Într-o altă ordine de idei, greșim și noi și ni se greșește și nouă, iar ulterior, cea mai grea misiune în viață e să iertăm. Uneori cerșim iertare și alteori ni se cere nouă să iertăm. Și nu putem. Ne apasă mândria și demnitatea și nu putem ierta. Plângem, ni se înmoaie inimile, avem tendința să ne întoarcem, să uităm, să iertăm, dar ceva ne oprește. E orgoliul care nu ne lasă. Sau, în alte cazuri, vrem să iertăm, dar nu putem, pentru că ni s-a greșit prea mult, pentru că durerea provocată a fost prea mare și pentru că acea durere ne-a lăsat răni adânci care nu trec chiar așa ușor. 

Triste sunt cazurile când îți calci pe orgoliu, ierți, iar apoi realizezi că acea persoană nu a meritat și, cel mai important, realizezi că a doua șansă duce la a noua șansă, iar persoana pe care ai iertat-o în speranța să se schimbe, nu se va schimba niciodată.

Intotdeauna o să cred în reciprocitate

Mi s-a tot de'a lungul timpului că dragostea este cel mai frumos sentiment de pe Pământ. Nu neg acest fapt. Doar că, cu părere de rău, mulți oameni au fost dezamăgiți de alți oameni care nu au putut să iubească sau care au confundat iubirea cu atașamentul. Unii iubesc oamenii nepotriviți. Altora, după experiențele dure din a lor viață, le este frică să se deschidă în fața altcuiva. Mai sunt și cei care percep dragostea ca durere. Aunci când li se provoacă rău, cred că modul în care se comportă cel de alături este o normalitate, pentru că aduc în prezent atât de multe emoții nerecunoscute. Trădarea prietenilor ne sădește în suflet o imensă dezamăgire.

Când iubesc și respect pe cineva nu mă gândesc doar la propria persoană, doar încerc să mă comport cu omul așa cum aș dori ca alții să se comporte cu mine însămi. Nu-i mint pe cei cu care împart dorințe, visuri și serile târzii, comunic și le ofer mesajul corect pe care doresc să-l înțeleagă. Nu caut scuze, dar îmi recunosc greșelile și încerc să le corectez.

Cred în reciprocitate. Nimeni nu este dator cu ceva în fața cuiva. Nimeni nu este obligat să stea acolo unde nu se simte bine sau se simte în plus. Nimeni nu are dreptul să se folosească de bunătatea și sinceritatea cuiva. Am iubit și după despărțiri dureroase, după trădări și mimări de sentimente profunde. Dar, la un moment am înțeles că sunt sleită de puteri din cauza celor care m-au dezamăgit. Am înțeles că dragostea îmi dăruiește cele mai inexplicabile puteri, iar dezamăgirile nu mă doboară la pământ și-mi taie aripile.

Cum dincolo de orice nor ce aduce furtuna, se află un albastru necuprins și un soare ireal, așa și în spatele oricărei dureri mari stă ascunsă o fericire cuprinzătoare… tot ce trebuie să facem este să sperăm, să credem, să ne dorim din tot sufletul și să nu deznădăjduim, căci cu puțină răbdare, vom da norii la o parte pentru a admira frumusețea soarelui… iar soarele, adică fericirea, e ascunsă în sufletul fiecărui om. Alungați norii de pe cer și lăsați-vă pătrunși de adevărata bucurie!