Dialogul nevăzut dintre mintea femeii și lumea bărbatului

 Relația dintre femei și bărbați a fost mereu un subiect complex, influențat de cultură, educație, experiențe personale și context social. Nu există un „tipar universal” al gândirii feminine, dar putem observa anumite tendințe și perspective care apar frecvent atunci când femeile se raportează la bărbați.

În primul rând, multe femei privesc bărbații prin prisma siguranței și stabilității. În relații, ele caută adesea un partener care să transmită încredere, să fie responsabil și să ofere un sentiment de protecție. Această nevoie nu este neapărat materială, ci mai degrabă emoțională: siguranța de a ști că pot conta pe cineva în momente dificile. Din acest motiv, femeile tind să aprecieze consecvența, maturitatea și capacitatea bărbaților de a lua decizii echilibrate.

Pe de altă parte, femeile gândesc relația cu bărbații și prin prisma comunicării și empatiei. Spre deosebire de stereotipul conform căruia bărbații ar fi mai raționali și femeile mai emoționale, realitatea arată că femeile pun un accent mai mare pe exprimarea sentimentelor și pe dialogul deschis. Ele își doresc ca bărbații să fie receptivi, să asculte și să înțeleagă nu doar cuvintele, ci și emoțiile din spatele lor. Astfel, un bărbat care știe să comunice și să manifeste empatie este perceput ca fiind mult mai valoros.

Un alt aspect important este parteneriatul. Femeile moderne nu mai privesc bărbații doar ca pe niște protectori sau furnizori, ci ca pe parteneri egali, cu care pot construi împreună o viață. Ele gândesc relația în termeni de colaborare: împărțirea responsabilităților, susținerea reciprocă și respectul pentru libertatea celuilalt. În acest sens, femeile apreciază bărbații care recunosc egalitatea și care nu se tem să împartă sarcini casnice, profesionale sau familiale.

Totodată, există și dimensiunea afectivă și romantică. Femeile gândesc adesea relația cu bărbații prin prisma gesturilor mici, a atenției la detalii și a dorinței de a se simți iubite. Pentru ele, un „te iubesc” spus la momentul potrivit sau un gest de tandrețe poate cântări mai mult decât un cadou scump. În raport cu bărbații, femeile caută confirmări emoționale, semne de afecțiune și dovada că sunt importante în viața partenerului.

Nu putem ignora nici dimensiunea socială și culturală. Modul în care femeile gândesc despre bărbați este influențat de mediul în care trăiesc. În societăți tradiționale, femeile pot vedea bărbații ca lideri ai familiei, în timp ce în societăți moderne, accentul cade pe egalitate și pe libertatea de alegere. Totuși, indiferent de context, femeile tind să caute respect și recunoaștere din partea bărbaților.

În fine, există și o dimensiune critică: femeile observă diferențele de comportament și uneori își doresc ca bărbații să fie mai atenți la detalii, mai implicați emoțional sau mai constanți. Această critică nu vine din dorința de a schimba radical bărbații, ci din nevoia de armonie și echilibru în relație.

Frumusețea maturității

O femeie care se apropie de vârsta de 50 de ani poate trăi o paletă foarte variată de emoții și gânduri, uneori contradictorii, dar profund umane. Este o etapă de viață în care trecutul și prezentul se întâlnesc, iar viitorul începe să fie privit cu mai multă luciditate.

La nivel emoțional, multe femei simt un amestec de mândrie și nostalgie. Mândrie pentru tot ce au realizat până acum – carieră, familie, relații, experiențe – dar și nostalgie pentru anii tinereții, pentru energia și spontaneitatea de odinioară. În același timp, apare o conștientizare mai puternică a timpului: zilele par să treacă mai repede, iar prioritățile se schimbă.

Din punct de vedere fizic, corpul transmite semnale noi. Unele femei pot resimți schimbări hormonale, semne ale menopauzei, fluctuații de energie sau modificări ale metabolismului. Aceste transformări pot aduce frustrări, dar și o dorință mai mare de a avea grijă de sănătate, de a adopta un stil de viață echilibrat și de a-și asculta corpul.

Pe plan social, vârsta de 50 de ani poate fi un prag al redefinirii. Copiii, dacă există, sunt adesea mari sau independenți, ceea ce lasă mai mult timp pentru sine. Relațiile de prietenie se filtrează: rămân cele autentice, bazate pe înțelegere și sprijin real. În același timp, femeia poate simți presiunea societății, care uneori valorizează excesiv tinerețea. Această presiune poate genera insecurități, dar și o revoltă interioară, o dorință de a demonstra că frumusețea și valoarea nu dispar odată cu vârsta.

La nivel interior, multe femei descoperă o nouă formă de libertate. Nu mai simt nevoia să dovedească mereu ceva, ci aleg să trăiască mai autentic. Își cunosc mai bine limitele, dar și puterea. Încep să pună accent pe ceea ce contează cu adevărat: liniștea, echilibrul, relațiile sănătoase, pasiunile personale.

Totuși, există și momente de teamă. Teama de îmbătrânire, de pierderea atractivității, de boli sau de singurătate. Aceste frici sunt firești, dar pot fi transformate în motivație pentru a trăi prezentul mai intens.

În esență, apropierea de 50 de ani este o etapă de tranziție: între tinerețea plină de energie și maturitatea înțeleaptă. Este un timp al bilanțului, dar și al renașterii. O femeie la această vârstă poate simți că începe un nou capitol, în care are șansa să se pună pe primul loc, să își urmeze visurile amânate și să își trăiască viața cu mai multă conștiență.

Această vârstă nu este un sfârșit, ci un început diferit – unul în care frumusețea se măsoară în experiență, în înțelepciune și în capacitatea de a iubi și de a se bucura de fiecare zi.

Dezamăgirea personală

 

Dezamăgirea personală apare atunci când realitatea nu mai reușește să țină pasul cu ceea ce ai simțit, ai sperat sau ai crezut. Nu e doar o rană emoțională, ci o ruptură între ceea ce ai oferit și ceea ce ai primit înapoi. E acel moment în care îți dai seama că ai pus suflet acolo unde poate nu exista un loc pregătit pentru el.

Uneori dezamăgirea vine din oameni. Alteori vine din tine — din așteptările pe care le-ai ridicat prea sus, din idealurile pe care le-ai proiectat asupra altora, din dorința de a vedea bine acolo unde poate nu era. Și când totul se prăbușește, rămâne un amestec de tristețe, confuzie și o liniște grea, care te obligă să te întrebi unde ai greșit.

Dar dezamăgirea personală nu este doar durere. Este și un profesor dur, dar sincer. Te învață să fii mai atent cu tine, să nu mai ignori semnele, să nu mai confunzi gesturile mici cu promisiuni mari. Te învață că nu toți oamenii pot oferi ceea ce tu ești dispus să dai. Și că uneori, cea mai mare dovadă de maturitate este să accepți realitatea așa cum este, nu cum ai vrea să fie.

În timp, dezamăgirea se transformă. Devine claritate. Devine forță. Devine un filtru prin care înveți să alegi mai bine, să te protejezi mai mult și să nu te mai pierzi în oameni sau situații care nu te merită.

Și poate cel mai important: dezamăgirea personală îți amintește că, în ciuda tuturor lucrurilor care te-au rănit, încă ai capacitatea de a simți profund. Iar asta, chiar dacă doare, este una dintre cele mai frumoase dovezi că ești viu. Dezamăgirea socială față de clasa politică din România este rezultatul unui cumul de factori: promisiuni neîmplinite, corupție, instabilitate, lipsă de transparență și o ruptură tot mai mare între cetățeni și cei care îi conduc. Această dezamăgire nu este doar o emoție colectivă, ci o realitate care influențează participarea civică, direcția politică a țării și chiar structura demografică.

Libertatea de exprimare – Fundamentul unei societăți mature

 Libertatea de exprimare este unul dintre drepturile esențiale care definesc o societate democratică și funcțională. Ea reprezintă posibilitatea fiecărei persoane de a-și comunica ideile, opiniile și convingerile fără teamă de sancțiuni sau presiuni. Acest drept nu este doar o formă de protecție individuală, ci și un mecanism prin care societatea evoluează, se corectează și se dezvoltă. Fără libertatea de exprimare, dialogul dispare, iar progresul devine imposibil.

În centrul acestui concept se află ideea de dialog deschis. O societate în care oamenii pot vorbi liber este o societate în care pot apărea perspective noi, soluții inovatoare și dezbateri constructive. Atunci când opiniile sunt reduse la tăcere, când critica este descurajată sau când vocile incomode sunt eliminate, spațiul public devine rigid, iar erorile se perpetuează. Libertatea de exprimare este, astfel, un indicator al maturității democratice.

Totuși, acest drept nu este absolut. Libertatea de exprimare vine la pachet cu responsabilitate. A te exprima liber nu înseamnă a răni, a manipula sau a incita la ură. Înseamnă a-ți formula punctul de vedere respectând demnitatea celorlalți și limitele legale care protejează siguranța publică. Echilibrul dintre libertate și responsabilitate este esențial pentru ca acest drept să funcționeze corect și să nu fie transformat într-un instrument al abuzului.

În era digitală, libertatea de exprimare a căpătat o dimensiune complet nouă. Internetul a democratizat accesul la informație și a oferit fiecărei persoane o platformă de exprimare. Dar această deschidere a adus și provocări: răspândirea rapidă a informațiilor false, polarizarea discursului și dificultatea de a distinge între opinie și manipulare. De aceea, educația media și gândirea critică devin instrumente indispensabile pentru exercitarea responsabilă a libertății de exprimare.

Un alt aspect important este protejarea vocilor minoritare. Libertatea de exprimare nu este doar despre cei care au putere sau vizibilitate, ci și despre cei care au nevoie de spațiu pentru a fi auziți. O societate cu adevărat liberă este aceea în care opiniile diferite coexistă, iar dezacordul este tratat ca o oportunitate de învățare, nu ca o amenințare.

În final, libertatea de exprimare este un exercițiu continuu. Ea se construiește prin dialog, prin respect reciproc și prin capacitatea de a accepta că adevărul poate avea mai multe fațete. Este un drept care ne protejează pe toți și care, atunci când este înțeles și folosit corect, devine fundamentul unei societăți echilibrate, deschise și orientate spre viitor.

O abordare conștientă a echilibrului

O viață liniștită începe cu o schimbare de perspectivă: nu este ceva ce „se întâmplă”, ci un mod de a trăi pe care îl construim conștient. Într-o lume în care ritmul este mereu în creștere, iar presiunea vine din toate direcțiile, liniștea devine o resursă strategică. Pentru a o atinge, este esențial să înțelegem ce contează cu adevărat pentru noi și să renunțăm la tot ceea ce ne consumă inutil energia. Claritatea în priorități este primul pas către echilibru.

Gestionarea timpului și a energiei este un alt element fundamental. O viață liniștită nu înseamnă lipsa responsabilităților, ci capacitatea de a le organiza astfel încât să nu ne copleșească. A spune „nu” atunci când este necesar, a evita supraîncărcarea și a păstra spații pentru odihnă sunt decizii care protejează stabilitatea interioară. Liniștea se construiește și prin ritm: pauze scurte, momente de respirație, activități care ne reconectează cu noi înșine.

Relațiile au un rol decisiv. O viață liniștită se sprijină pe oameni care aduc respect, înțelegere și stabilitate. Comunicarea calmă, limitele sănătoase și evitarea conflictelor inutile reduc tensiunea și creează un mediu emoțional sigur. Este important să cultivăm răbdarea și să învățăm să nu reacționăm impulsiv, ci să răspundem cu intenție.

Simplificarea este un alt pilon. Cu cât reducem zgomotul — mental, digital sau material — cu atât creăm mai mult spațiu pentru claritate. Ordinea, organizarea și eliminarea excesului ne ajută să ne concentrăm pe ceea ce este esențial. Liniștea apare atunci când nu mai suntem trași în toate direcțiile.

În final, o viață liniștită înseamnă prezență. Să trăim cu atenție, să observăm, să ne bucurăm de lucrurile mici și să nu ne lăsăm absorbiți de griji care nu ne aparțin. Liniștea nu este o destinație, ci un mod de a parcurge drumul — cu intenție, cu echilibru și cu respect față de propriul ritm.

Arta de a știi să taci câteodată

Obișnuiam să spun tot ce gândesc. Dacă ceva nu îmi convenea, dacă cineva imi spunea ceva cu care nu eram de acord, trebuia imediat să dau replica, să contrazic, să argumentez. Nu puteam să las lucrurile așa, nu puteam să tac. Fie că era vorba de banalități sau de lucruri importante, de persoane pe care le știam de mulți ani sau doar cunoștinte ocazionale, eu trebuia să spun tare atunci când nu eram de acord.

Pe urmă uneori îmi părea rău. La un moment dat mi-am dat seama că nu am decât de pierdut și că trebuie să învăț să mă abțin. Că îmi dădeam și eu seama că unele discuții erau inutile, că unele lucruri nu au nici o miză, că nu schimb nimic dacă arunc o replică tăioasă, că nu trebuie să le dau la toți peste nas. Cu toate astea, nu prea reușeam să mă abțin.

Până într-o zi în care am supărat pe cineva, dintr-o prostie. Se voia a fi una din replicile acelea amuzante, ușor ironice, spuse între prieteni. Doar că nu eram atât de prieteni încât să fie o tachinare ironică și vorbele mele au făcut rău.

“De ce nu mi-am ținut gura?” M-am tot gândit în zilele ce au urmat? Ce mi-o fi trebuit să spun tâmpenia aia?

În seara aceea am învățat o lecție despre puterea cuvintelor: că ele au putere atunci când le rostim. Că pot răni sau pot alina, că pot jigni sau pot aduce liniște. Dar mai ales am învățat că sunt cuvinte care este mai bine să rămână nerostite. Că între momentul în care gândul îmi țâșnește din minte și momentul în care limba rostește cuvântul, ar trebui să fac o pauză. O pauză în care să mă gândesc dacă las cuvântul să plece sau îl țin doar pentru mine.

M-a durut mult lipsa mea de tact și mi-am propus să fiu mai atentă la ce spun, cui îi spun, când îi spun.

A fost greu să îmi țin limba prima dată când cineva a spus ceva cu care nu eram de acord. Dar era o banalitate. Am zambit în schimb și am trecut mai departe. Și m-am simțit mai bine.

Cu timpul am învățat să mă abțin mai usor și chiar să număr uneori în gând și să mă gândesc de două ori înainte să dau o replică dură. Ce rost aveau toate banalitățile aruncate în stânga și în dreapta?

Poate că au fost momente când am părut fraieră, dar pe termen lung m-am simțit mai bine. Am câștigat liniște și un pic mai mult control.

Înainte iscam discuții în contradictoriu din orice. În seara aceea am învățat că uneori este o artă să știi când să taci sau când să lași o replică nerostită. Că și cuvintele nerostite au puterea lor. Dar doar dacă rămân nerostite.

Paradoxul vremurilor noastre

De vreo doua luni nu am mai apucat sa scriu chiar daca m-am gandit  in fiecare zi ca ar trebui sa o fac. Regret nespus ca nu mai am timp pentru mine, dar nu ma obliga nimeni sa fac ceea ce fac, o fac de buna voie. Treptat renuntam la a face ceea ce ne place pentru ca ne coplesesc celelalte activitati din viata noastra pe care am ajuns sa le facem mecanic. 

De foarte mult timp observ un singur lucru si anume tristetea care „bantuie” in jur.

Nu obisnuiesc sa retraiesc momente trecute, mi se pare desart si inutil. Dar in aceeasi masura, e drept, retraiesc senzatii. Par uitate si totusi uneori, revin la fel de puternice ca in clipa in care le-am simtit prima oara.

Viata e formata din trairi banale printre care se regasesc uneori semne ce ne arata ca am mai si trait cu adevarat cateodata. Intamplarile ale caror senzatii ni le reamintim sunt de fapt punctele de referinta ale zilelor ce vor urma. Un punct de maxim odata atins (prima tigara, primul sarut, primul cuvant soptit la ureche) nu este dacat o aruncare in banal a clipelor ce vor urma si o lupta continua pentru a depasi starea de letargie in care ne arunca cotidianul.

Intotdeauna vrem mai mult, intotdeauna vrem altceva. Si incercam in fiecare zi sa traim clipe ale caror senzatii ni le vom reaminti toata viata.

Traim cu dorinta ca momentele frumoase sa se repete si cu speranta ca vor fi depasite asteptarile noastre. De aceea suntem usor de dezarmat, e atat de simplu sa ne lasam coplesiti de asteptari neimplinite. Iar starea asta nu e doar a fiecaruia dintre noi. La asta se aduna senzatiile celui de alaturi, fie el partener, prieten sau vecin, suntem o suma a starilor celor din jur si asta e cea mai buna dovada ca nu suntem singuri pe lumea asta. Suntem tristi pentru ca traim intr-o lume trista, desi ma gandesc uneori ce fericiti am fi daca am trai intr-o lume fericita!

In unele dimineti regret ca nu m-am trezit printesa si in cele mai multe seri imi spun ca maine va fi mai bine si o sa ma apuc de ceva nou, cateodata chiar o fac, dar de multe ori nu...

"Ne enervăm prea tare,

Ne culcăm prea târziu, ne sculăm prea obosiți,

Citim prea puțin, ne uităm prea mult la televizor și

ne rugăm prea rar.

Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile."

Octavian Paler

Suntem rezultatul a ceea ce gândim

Oferă exact ceea ce ți-ai dori să primești și exact asta vei primi înapoi! Chiar dacă nu de la aceleași persoane cărora le oferi tot ceea ce ai tu de oferit. Reține însă faptul că Universul este un spațiu al cooperării și ceea ce aduci în Univers, aceea se va întoarce la tine. Renunță să mai faci „afaceri” cu Universul și renunță să oferi doar ceea ce primești în schimb sau doar dacă primești ceva la schimb.

Oferă libertatea pe care ți-ai dori să o primești la rândul tău;

Oferă încrederea pe care ți-ai dori să o primești de la cei din jur;

Oferă iubirea pe care ți-ai dori să o simți venind înspre tine;

Oferă ascultarea de care ai vrea să ai parte atunci când vrei să vorbești cu cineva;

Oferă sinceritatea pe care ai vrea să o experimentezi în raport cu orice altă persoană;

Oferă acceptarea de care ai vrea să ai parte din partea tuturor acelora cu care interacționezi;

Oferă sprijinul pe care ai vrea să îl primești atunci când simți că ești căzut(ă);

Oferă curajul pe care ai vrea să îl primești atunci când ești plin de frici;

Oferă vorbele pe care ai vrea să le auzi cât mai des sau întotdeauna;

Oferă compania pe care ai vrea să o ai în cele mai multe dintre situații;

Oferă solitudinea de care uneori simți că ai nevoie pentru a te regăsi pe tine însuți;

Oferă valoarea pe care ai vrea să o primești din partea anumitor persoane din jurul tău;

Oferă plus valoare tuturor oamenilor pe care îi întâlnești exact cum ți-ai dori ca viața ta să fie completată de plus valoare din partea oamenilor care intră în viața ta;

Oferă tot ceea ce ai mai bun fără a aștepta din partea acelora cărora le-ai oferit ceva la schimb!

Sarcina ta este să oferi…și să oferi exact ceea ce ți-ai dori să primești. Cum răspund cei cărora le oferi ceea ce oferi tu, acest lucru nu mai este sarcina ta. Este sarcina lor (Atenție! Nu este datoria lor, este alegerea lor). Însă tu vei primi înapoi din partea Universului în măsura și pe măsura a ceea ce oferi.

La rândul lor, persoanele cărora le oferi tot ceea ce poți tu să oferi vor primi înapoi exact ceea ce oferă celorlalți, inclusiv ceea ce ți-au oferit ție. Dar atâta timp cât vei avea de oferit doar dacă vei primi la schimb măcar ceea ce oferi, nu faci altceva decât să te limitezi și să limitezi abundența în Viața ta. Vei pune limite unui Univers infinit și care nu cunoaște limite, unui Univers care nu condiționează ceea ce oferă. Legile sale funcționează în permanență, indiferent de legile morale sau juridice.

Fiecare vorbă bună, fiecare zâmbet pe care-l oferiți unui om care s-ar putea să aibă o zi proastă, se întoarce la dumneavoastră în moduri în care nu vă așteptați.

Așa funcționează întreg Universul și principiul este cel al cooperării. În concluzie, dacă vrei să ai de partea ta întreg Universul, cooperează prin a aduce în această lume exact ceea ce ți-ai dori să primești din partea Universului. Și garantat, într-un timp mai scurt decât ai crede, vei primi din partea Universului exact lucrurile pe care tu le-ai adus ca și contribuție personală. Și asta pentru că viața este o oglindă!

Odată cei vei adopta cooperarea în Viața ta și vei renunța la abordarea de a avea o „relație de afaceri” cu Universul, vei remarca faptul că tot în jurul tău se va schimba, va înflori și va curge în direcția dorită de tine, în direcția tuturor acelor lucruri, sentimente, atitudini și gânduri pe care tu le aduci în Univers. Chiar dacă uneori ceea ce îți dorești nu se întâmplă, vei putea remarca faptul că de multe ori Universul aranjează lucrurile mai bine decât ți-ai fi imaginat. Și asta doar datorită faptului că vei renunța la conceptul de economie, de a oferi condiționat, de a oferi doar dacă vei câștiga ceva sau dacă vei primi ceva înapoi.

Poate părea greu de crezut, poate pare un concept de viață visător și depășit de cerințele secolului 21. Însă Universul nu cunoaște astfel de noțiuni de limită de spațiu și timp. Călătorie plină de însemnătate îți doresc și îndrăznește să călătorești dincolo de limite!

Atitudine fata de probleme si provocari

De-a lungul vietii fiecare dintre noi trecem prin anumite probleme, provocări sau crize care ne pot afecta, iar modul în care le facem față este o parte inevitabilă a vieții. La un moment dat, toată lumea se confruntă cu diferite grade de eșecuri. Unele dintre aceste provocări ar putea fi relativ minore (nepromovarea la locul de muncă), în timp ce altele au un impact mai mare (pierderea unei persoane dragi).

Exista un mod prin care putem privi partea plina a paharului si aceasta este reziliența, ea este ceea ce oferă oamenilor puterea psihologică pentru a face față stresului și dificultăților. Oamenii de specialitate  cred că indivizii rezilienți sunt mai capabili să facă față adversităților și să-și refacă viața după o luptă. Modul în care abordăm aceste probleme poate juca un rol semnificativ nu numai în rezultat, ci și în consecințele psihologice pe termen lung. Vestea bună este că există lucruri pe care le poți face pentru a deveni mai rezilient.

Oamenii care nu își pierd controlul și reușesc să găsească soluții de revenire în fața dezastrului au ceea ce psihologii numesc reziliență. Oamenii rezilienți sunt capabili să își folosească abilitățile și punctele forte pentru a face față problemelor și provocărilor pentru a merge mai departe.

În loc să se lase pradă emoțiilor de moment sau să se ascundă de problemele legate de strategiile de gestionare nesănătoase, oamenii rezilienți se confruntă direct cu dificultățile vieții. Acest lucru nu înseamnă că au mai puțină suferință, durere sau anxietate decât ceilalți. Înseamnă că utilizează abilități sănătoase pentru a face față unor astfel de dificultăți în moduri care favorizează puterea și creșterea interioară. În multe cazuri, pot apărea chiar mai puternici decât erau înainte.

Cei cărora le lipsește această reziliență pot deveni în schimb copleșiți de astfel de experiențe. Aceștia se pot opri asupra problemelor și pot folosi mecanisme de gestionare inutile pentru a face față provocărilor vieții. Dezamăgirea sau eșecul le-ar putea conduce la comportamente nesănătoase, distructive sau chiar periculoase. Acești indivizi se recuperează mai lent și se pot confrunta cu mai multă suferință psihologică.

Reziliența nu elimină stresul și nici nu șterge dificultățile vieții. Oamenii care posedă această calitate nu văd viața prin lentile viu colorat față de ceilalți, ci ei înțeleg că se întâmplă contracarări și că uneori, viața este grea și dureroasă. Ei încă experimentează emoțiile negative care vin după o tragedie, dar viziunea lor mentală le permite să treacă prin aceste sentimente și să se recupereze. Reziliența oferă oamenilor puterea de a aborda problemele direct, de a depăși adversitățile și de a-și continua viața. Chiar și în fața unor evenimente care par absolut inimaginabile, reziliența le permite oamenilor să-și adune puterea nu doar să supraviețuiască, ci să prospere.

Unii oameni dețin aceste abilități în mod natural, prin trăsăturile de personalitate care îi ajută să rămână verticali în fața provocărilor. Chiar dacă, aceste comportamente nu sunt doar trăsături înnăscute, reziliența este rezultatul unei serii complexe de caracteristici interne și externe, inclusiv prin genetică, capacitate fizică, sănătatea mintală și mediu înconjurător. Sprijinul social este o altă variabilă critică care contribuie la reziliență. Oamenii puternici din punct de vedere mental tind să aibă sprijinul familiei și al prietenilor care îi ajută să-i susțină în momentele dificile.

Ajustează-ți obiectivele și găsește modalitățile potrivite pentru adaptare. Învață lecțiile poveștilor tale de viață

Concentrează-te pe lecțiile pozitive ale experiențelor pe care le-ai avut. Nu pune accentul pe „De ce eu?/De ce mi se întâmplă doar mie?”, automat te poziționezi în rolul de victimă. Întreabă-te ce ai putea face diferit data viitoare pentru a avea un rezultat mai bun. Acționează

Gândește-te la ce poți face pentru a-ți îmbunătăți situația și apoi acționează! Lucrează mai mai curând la rezolvarea unei probleme, decât să te lași pradă negativității. Rămâi conectat!

Hrănește-ți relațiile cu prietenii și familia. Când treci printr-o perioadă grea, nu te izola. Acceptă ajutorul de la cei cărora le pasă de tine. Eliberează-te de tensiune

Asigură-te că poți apela la anumite căi pentru a te elibera de emoțiile negative și de tensiunea acumulată. Poți începe să scrii într-un jurnal personal, să faci meditație, să ieși în natură sau să discuți cu un prieten sau consilier. Găsește o cauză pentru care să lupți

Fă lucruri care aduc sens vieții tale. Crede în tine

Fii mândru de abilitățile tale și de ceea ce ai făcut. Recunoaște-ți punctele forte. 

O perspectivă pozitivă și plină de speranță te va face mult mai rezilient. Amintește-ți că multe dintre problemele cu care te vei confrunta în viață sunt temporare. Nimic nu este definitiv!

Decizii asumate

Cu siguranță nu sunt singura care crede că deciziile pe care le luăm într-un anumit moment al vieții noastre sunt cu siguranță cele mai bune, în acel context, în acel moment? V-ați întrebat vreodată, de ce? Este simplu, pentru că satisfac o nevoie sau deblochează o situație.

Fiecare zi de muncă, fie că vorbim de munca la birou, de munca de acasa sau de un regim freelancing, presupune un lung șir de decizii: de la cele mai simple (decizi cărui e-mail să răspunzi cu prioritate) până la decizii care pot influența business-ul la scară largă. Luăm decizii în urma analizelor amănunțite sau pur și simplu din reflex, pe bandă rulantă, fără a conștientiza neapărat momentul decizional. Oricum ar fi, e important să avem încredere în propriile decizii. Prin alegerile pe care le facem, ne construim calea pe mai departe.

Toată lumea face alegeri, indiferent de natura serviciului, de cât de extinsă sau cât de restrânsă e componenta de execuție a fiecăruia. Deciziile noastre sunt cele mai bune, dacă sunt asumate până la capăt. Altfel, vom încerca să găsim mereu un “vinovat” pentru eventualul eșec rezultat în urma deciziei și vom pierde motivația rapid, ajungând poate să renunțăm prematur la o experiență utilă, doar pentru că începutul pare anevoios și alegerea “pare” una greșită.  Decizia o luăm influențați fiind de experiențele anterioare și urmărind un scop viitor, iar dacă suntem conștienți de acest lucru, reușim să ne împăcăm mai ușor cu ce urmează.

Momentele în care suntem puși în fața alegerilor sunt de fapt oportunități. La polul opus, atunci când suntem puși în fața faptului împlinit, când doar ni se comunică o anumită decizie, fără a avea puterea de a schimba ceva (de exemplu, foarte mulți angajați în această perioadă au primit vestea că “li se restructurează postul”) se declanșează un sentiment de neputință, care poate duce la frustrare sau la scăderea încrederii în forțele proprii. Tocmai de aceea, situațiile în care suntem nevoiți să alegem trebuie privite ca oportunități de a ne cunoaște mai bine, de a înțelege mai bine ce ne dorim mai departe și de a avea controlul asupra a ceea ce urmează să facem, reușind să trăim astfel   într-un mod mai conștient.

Relaxarea, eliminarea presiunii, deconectarea, sunt esențiale pentru a-ți permite un moment de analiză, de a răspunde la cele mai importante întrebări, de a pune în balanță atuurile și minusurile determinate de o anumită decizie.

Există momente când simțim anxietate atunci când trebuie să luăm o decizie importantă – putem fi 100% siguri că decizia luată este corectă? Nu, iar dacă înțelegem acest aspect, atunci reducem din anxietate și ne asumăm mai ușor decizia. Există întotdeauna un procent de nesiguranță, de necunoscut, pe care nu îl putem controla, indiferent cât de multe analize facem în prealabil. Presiunea pe care noi înșine o punem, aceea de a lua cea mai bună decizie, nu ajută. Important este să relaxăm conștientul, să luăm o pauză și să cântărim ce decizie aduce mai multe beneficii și mai puține dezavantaje. Orice facem, dacă e conștient și asumat, e aducător de bine.

Adecvarea ignorării

Ar trebui să știm cu toții în primul rând, ignorarea este (în psihologie) evitarea. O persoană este conștientă de prezența unui efect neplăcut, dar decide să nu-i acorde atenție. Își amintește necazurile, este conștient de prezența lor și pur și simplu încearcă să se asigure că în niciun caz nu se intersectează cu factori care pot furniza informații cu o ocazie ignorată. Acest lucru se poate întâmpla intenționat: fata „nu-l observă” pe tipul care s-a săturat de curtarea lui sau așa ceva. Dar există situații în care o persoană se îndepărtează inconștient de problemă.

Există opțiuni atunci când ignorarea poate ajuta în situații de viață și când funcționează exact în direcția opusă. Nu vă concentrați asupra problemelor mici de zi cu zi care nu pot duce la consecințe grave. Amintiți-vă că neglijarea este o formă de abuz emoțional dacă un copil își murdărește hainele pe stradă. Ce îți este mai drag - omulețul tău sau o bucată de cârpă?

De exemplu, cineva a răspuns cumva nepoliticos la întrebarea ta. Merită să ne gândim dacă acesta este un comportament tipic sau dacă persoana era obosită, iritată și scăpată de sub control. Dacă este aceasta din urmă, atunci de ce să concentrezi atenția asupra acestui lucru și să răspunzi cu agresivitate la agresiune. Ar fi mai înțelept să lăsăm să treacă grosolănia. Dar dacă aceasta este norma pentru cineva menționat mai sus și duce în mod conștient la conflict, atunci există o situație problematică care trebuie rezolvată pentru ca o comunicare normală să fie posibilă. Problemele grave nu sunt categoric recomandate a fi ignorate. Îndepărtându-te de ele, nu vei reuși să găsești o soluție, ceea ce înseamnă că vor rămâne și în timp vor deveni copleșite de fapte inutile care înfundă și mai mult situația.

Aceeași persoanaă, din anumite motive nemulțumită de persoana ta, va continua să folosească grosolănia, să includă în conflict și alți membri ai cercului, până când puterea ta va fi la nimic. . Drept urmare, un scandal grandios sau, mai rău, ofilirea liniștită a ta din cauza fricii de o conversație sinceră și de rezolvarea problemei cu acel cineva. Motivul ignorarii problemelor grave poate fi o frica banala: teama de esec, teama de a pierde timp si bani pentru rezolvarea problemei.

Cum ați ajuns la această concluzie? Adesea oamenii se ignoră în mod deliberat unii pe alții pentru a se pedepsi cu neatenția lor. Pentru un tip care este vinovat, va exista o atitudine dureros de indiferentă față de încercările sale de reconciliere din partea fetei. Un șef poate aplica aceeași tactică unui subordonat care a făcut o greșeală la locul de muncă, ignorând încercările lui de a se reabilita. Astfel, o persoană care este ignorată poate ajunge să se simtă goală sau supărată dacă nu este evitată la timp. Gândește-te bine înainte de a-ți pedepsi aproapele în acest fel: nu va înrăutăți lucrurile, inclusiv pe tine. Ignoranța este una dintre cele mai vechi forme de abuz emoțional și rareori depășește răul. Orice situație dificilă trebuie rezolvată: prin conversație sau prin implicarea altor persoane - prin orice mijloace, dar nu inactiv. O analiză adecvată a situației va clarifica dacă merită să folosiți ignorarea, unul dintre cele mai vechi tipuri de abuz emoțional, sau folosirea unor metode mai subtile care nu provoacă daune psiho-emoționale unei persoane. Să ne uităm la câteva situații care vă pot ajuta să înțelegeți unde este aplicabilă ignorarea.

Omul este incredibil de prost. Da, nu te-ai retras, ai decis să acționezi, să dai argumente rezonabile, explicații, dar adversarul tău pur și simplu nu le înțelege. Te lupți cu problema timp de o zi, o săptămână, o lună, citând toate faptele vechi și noi, dar nu există niciun rezultat. Merită să petreci și mai mult timp și efort sau este mai bine să te elimini?

Oare ești perfect(ă) așa cum ești?

Am doar eu senzația sau lumea în care trăim parcă ne face să credem că ne lipsește ceva? Adevărul este că suntem imperfecți. Nu există un alt mod de a spune asta. Știi de ce ești perfect(ă) așa cum ești?

Fiecare imperfecțiune te face mai frumoasă. Perfecțiunea este un punct de referință. Pentru a decide dacă ceva este perfect, trebuie să privești toate calitățile posibile ale unui lucru și să îl compari cu celelalte lucruri de același fel. Asta nu înseamnă neapărat că este perfect, ci doar că pare perfect pe baza a tot ceea ce știm. Fără elemente de comparație, nu putem ști dacă este perfect. De ce este important acest lucru? Pentru că atunci când ne judecăm pe noi înșine, ne bazăm pe acest punct de referință pe care l-am creat noi înșine.

Problema este că, adesea, ne judecăm pe baza unui punct de referință incorect.

În special în epoca în care toată lumea trăiește în social media, cei mai mulți oameni văd doar aspectele bune ale vieții celorlalți. Toate celelalte lucruri sunt ascunse în spatele ecranului și sunt distribuite doar la discreția utilizatorilor. Acest lucru dăunează situației, deoarece punctul nostru de referință este afectat și mai tare. De aceea, este important ca oamenii să facă cunoscute și problemele din viața lor, abuzurile, traumele sau provocările precum depresia clinică.

Din cauza direcției din social media, ajungem să ne uităm în oglindă și să nu vedem o persoană frumoasă, interesantă, amuzantă sau fericită.

Bineînțeles, aceasta este o imagine diformă a realității, iar mintea noastră are preconcepții bazate pe această imagine șifonată, indiferent dacă ne place sau nu. Subconștientul tău te minte. Realitatea este că ești perfect(ă) așa cum ești și ai fost întotdeauna. Ar trebui să vezi toate aceste provocări și defecte ca pe niște elemente care te ajută să te dezvolți și să devii și mai frumoasă ca om. În plus, sunt o parte importantă a fiecăruia dintre noi, iar depășirea obstacolelor face viața mai frumoasă și îi dă un sens.

Trebuie să descoperi o modalitate prin care să separi viața din social media de realitate. La început, s-ar putea să îți pară inseparabile. Dar trebuie să începi să contești această noțiune și să cauți adevărul. Este vorba despre modul în care vedem lucrurile și puterea ta de a evita această concepție greșită.

Cât de mult este prea mult?

Există oameni care sunt gata oricând să sară în ajutor altora, să renunțe la ei și la planurile lor pentru a răspunde solicitărilor sau rugăminților celorlalți și pe care te poți baza că îți vor face orice favoare ai avea nevoie. Sunt acei oameni care au tendința de a le face pe plac altora indiferent ce ar presupune asta.

Pentru a obține aprecierea, validarea, iubirea și a fi acceptați de ceilalți acești oameni renunță la dorințele lor și pun întotdeauna pe altcineva pe primul plan.

Le este greu să spună “nu”, să își exprime părerile și sentimentele și să își susțină punctul de vedere mai ales atunci când acesta este diferit de al celorlalți. De multe ori ajung chiar să nu mai știe ce își doresc și ce cred pentru că au tendința să fie de acord cu ceilalți și, astfel, pot ajunge să gândească și să simtă ca aceștia. De teamă ca ceilalți să nu reacționeze într-un mod negativ și pentru a evita conflictele preferă să fie de acord cu ei, să se supună și să le facă pe plac. De asemenea, au tendința de a interveni și atunci când alții au conflicte încercând să medieze situația sau să îi împace însă de multe ori ajung să pice de “țapi ispășitori”.

Își doresc foarte mult ca ceilalți să fie fericiți așa că nu ezită să facă orice li se cere și le este teamă de ce ar putea gândi aceștia despre ei dacă i-ar refuza. A spune “nu”, a avea mai întâi grijă de tine și de nevoile tale înainte de a-i ajuta pe alții, a nu permite altora să abuzeze de bunătatea ta, toate aceste lucruri sunt văzute ca niște dovezi de egoism și însoțite de multă vinovăție.

Celor care fac pe plac altora le este greu să își seteze limite și granițe de interacțiune cu cei din jur și de multe ori ajung să se simtă copleșiți și suprasolicitați de toate lucrurile pe care le au de făcut pentru aceștia.

Pentru că nu sunt suficient de structurați și de încrezători este foarte important pentru ei ca ceilalți să îi placă și să aibă o părere bună despre ei, să simtă că aparțin unui grup și de aceea se comportă așa cum se așteaptă ceilalți de la ei să o facă. Sunt mereu vigilenți ca nu cumva să fie respinși, au o stimă de sine scăzută iar critica îi poate afecta serios perioade îndelungate de timp.

Nu este nimic în neregulă să ajuți pe cineva sau să fii alături de cineva când are nevoie de tine dacă simți să faci asta, însă devine o problemă atunci când…Accepți să faci anumite lucruri pe care chiar nu ți le dorești numai pentru a mulțumi pe cineva sau pentru a evita o confruntare;
Accepți să rămâi în situații care te deranjează sau îți cauzează stres și suferință pentru că îți este greu să refuzi din teama de a nu fi respins sau judecat;
Te simți epuizat, îți neglijezi sănătatea și bunăstarea pentru că pui mereu nevoile altora mai presus de ale tale și nu îți mai rămâne timp și energie să te ocupi și de tine;
Te simți vinovat dacă refuzi pe cineva și simți nevoia să te justifici sau să îți ceri scuze pentru deciziile tale.

Atunci când te pui pe tine pe ultimul loc și renunți la dorințele și nevoile tale, în timp ajungi să acumulezi frustrare, resentimente și furie iar asta nu are cum să fie benefic. Pentru că dorința de a fi “drăguț” este mai puternică decât manifestarea acestor emoții, însă pentru că energia emoțională nu dispare ci se transformă, furia va ieși la suprafață sub forma unor comportamente pasiv-agresive ori somatizări.

În plus, atunci când este atât de importantă părerea altora despre tine și îți dorești să fii văzut cu ochi buni, ajungi să îți reprimi în mod constant emoțiile – ar fi nepotrivit să îți manifești furia, dezamăgirea, nemulțumirea sau orice altă trăire care ar veni în contradicție cu imaginea unui om “bun și altruist”.

Să porți o mască, chiar dacă te identifici cu ea, reprezintă o sursă permanentă de stres deoarece tot timpul trăiești cu teama ca nu cumva cineva să își dea seama de ce se află cu adevărat în interior, că uneori spui “da” însă gândești “nu”, și nu, nu mai vrei să fii așa cum vor alții ci așa cum simți tu.

Din teama de a nu fi respins îți reprimi emoțiile și îți cenzurezi opiniile și, astfel, oamenii nu ajung să te cunoască pe tine, cel autentic. În acest fel poți ajunge să ai relații “de la mască la mască”, relații care devin și ele, mai devreme sau mai târziu, factori de stres și nemulțumire.

Pentru faptul că răspunzi tot timpul cu promptitudine solicitărilor celor din jur și nu îți stabilești limite și granițe de interacțiune, oamenii pot ajunge să abuzeze de bunătatea ta și de asemenea să își piardă respectul față de tine. Oamenii se poartă cu noi așa cum le permitem. Dacă accepți un comportament care nu este ok pentru tine, îi întărești acelei persoane comportamentul în cauză. Dacă nu îți stabilești limite în ceea ce privește ce ești dispus să accepți și ce nu, oamenii îți vor forța mâna la nesfârșit, asta până când vei spune stop. Sigur că atunci când vei începe să spui “nu”, unii oamenii se vor supăra sau enerva pe tine și chiar îți vor spune că i-ai dezamăgit, și asta pentru că s-au obișnuit ca tu să accepți orice. Iar tu probabil vei simți vinovăție și rușine, însă ține minte că nu este nimic de învinovățit în a avea grijă de tine.

Există implementată în mentalul colectiv ideea că, cu cât te sacrifici mai mult, cu atât ești un om mai bun și mai valoros. Cu cât oferi mai mult, cu atât ești mai demn de prețuit și iubit. Adică valoarea unui om este dată de cât de mult se sacrifică pe sine. Această credință disfuncțională pune multă presiune pe umerii cuiva, creează stres și afectează într-o măsură considerabilă stima de sine. Dacă te gândești la tine, dacă te pui pe tine pe primul plan, dacă ai grijă de tine, te simți vinovat și egoist. Dacă nu renunți la dorințele și visurile tale pentru cei pe care-i iubești sau pur și simplu pentru…ceilalți, dacă nu te dai peste cap pentru a face pe plac altora, ești un om egoist și rău. Valoarea și stima ta de sine sunt condiționate de disponibilitatea și capacitatea ta de a oferi și a oferi și a oferi. Însă ce poți oferi altora dacă tu nu ești ok cu tine, dacă nu ai “rezervoarele” pline? Dacă oferi ceva cuiva, dacă faci vreun sacrificiu numai pentru a evita să te simți vinovat sau pentru a-ți menține o părere pozitivă despre propria persoană, nu oferi din abundența ta, ci dintr-un ego rănit și fragil.

Pâna una alta, învață să comunici asertiv – de multe ori avem impresia, mai ales în relațiile cu cei apropiați, că aceștia ne pot ghici gândurile. Ne așteptăm să se comporte ori să reacționeze într-un anume fel pentru că ar trebui să știe asta iar dacă nu o fac…. Însă, până la urmă, este de datoria ta să îți exprimi nevoile și dorințele. Și făcând asta te vei simți mult mai puternic.

Dacă cel de lângă tine nu va ține cont de ceea ce îi spui, ai prilejul să îți dai seama dacă acel om este, de fapt, un bun prieten sau o persoană pozitivă în viața ta, ori dimpotrivă, are o influență toxică. Cel care încearcă să te manipuleze sau îți desconsideră nevoile și dorințele pentru propriul lui beneficiu, pentru a putea să profite în continuare de bunăvoința ta, cu siguranță nu este o persoană pe care să o regreți. Dacă va încerca în continuare să îți încalce limitele, chiar dacă tu te împotrivești în mod repetat, ori dacă va încerca să profite de această vulnerabilitate a ta, cel mai bine este să te îndepărtezi de ea și să iei cu tine ceea ce ai avut de învățat din acea interacțiune sau relație.

În plus, făcându-ți vocea auzită, vei clarifica cu cel din fața ta ce ești dispus și nu să mai accepți, lucrurile care te-au deranjat și care ai vrea să se schimbe, într-un cuvânt, vei începe să îți stabilești limite și granițe de interacțiune. Iar acesta este un alt aspect important la care trebuie să lucrezi dacă îți dorești ca ceilalți să nu mai abuzeze de bunăvoința ta.

Poți face un exercițiu: notează pe o foaie de hârtie toate lucrurile pe care le-ai făcut în ultimele trei luni dar pe care nu îți doreai, de fapt, să le faci. Apoi notează motivele pentru care nu ai fi vrut să le faci. De exemplu, ți-au răpit din orele de odihnă iar apoi ai fost neproductiv în alte aspecte; s-au suprapus cu alte activități personale la care a trebuit să renunți etc. Apoi adu-ți aminte de aceste motive atunci când trebuie să impui limite. De exemplu, “Nu voi accepta să fac asta pentru că apoi voi fi prea obosit și nu îmi voi putea realiza sarcinile personale” sau “Nu voi accepta să fac asta pentru că este în contradicție cu valorile mele”.

Fobia angajamentului

Mă tot intreb de ce este atât de greu ca o relație să dureze în zilele noastre? De ce nu mai este nimic ca pe vremea părinților noștri? De ce eșuăm de fiecare dată să iubim, în ciuda faptului că încercăm din răsputeri? De ce au devenit oamenii dintr-odată incapabili să stabilească și să mențină relații care să dureze? Oare am uitat cum să iubim? Sau, mai rău, am uitat ce înseamnă iubirea?

Nu mai suntem pregătiți pentru nimic. Nu suntem pregătiți să facem sacrificii, să facem compromisuri, să iubim necondiționat. Nu suntem gata să investim totul pentru ca o relație să funcționeze. Ne dorim ca totul să fie ușor. Suntem lași, renunțăm ușor. Nu este nevoie decât de un singur obstacol ca să ne dărâme. Nu îi dăm ocazie dragostei să crească, ne dăm bătuți prea repede.

Noi nu mai căutăm dragoste, am uitat de ea, căutăm doar senzații tari și emoții puternice. Ne dorim să avem pe cineva alături care să se uite la filme cu noi și alături de care să ne distrăm, nu pe cineva care să ne înțeleagă chiar și în momentele de liniște cele mai profunde. Doar petrecem timp împreună, nu ne formăm amintiri. Nu ne dorim viața aceea plictisitoare. Nu ne surâde ideea unui partener de viață, ci doar a cuiva care să ne facă se ne simțim energici, plini de viață în clipa prezentă, acum. Când senzațiile dispar, descoperim că nu suntem deloc pregătiți pentru lucrurile de zi cu zi. Nu credem în frumusețea predictibilității pentru că suntem prea orbiți de senzațiile unei aventuri.

Avem fobia angajamentului. Considerăm că nu am fost meniți să facem parte dintr-o relație serioasă. Nu vrem să ne stabilim undeva. Numai gândul în sine ne sperie. Căutăm satisfacție imediată în orice latură a vieții, lucrurile pe care le postăm online, carierele pe care le alegem și oamenii de care ne îndrăgostim. Ne dorim, însă, maturitatea unei relații care se dobândește în timp, legăturile emoționale care se dezvoltă de-a lungul a ani de zile, sentimentul apartenenței, deși de-abia ne cunoaștem unul pe celălalt.

Suntem generația combinărilor și despărțirilor rapide. Mai întâi facem sex și de-abia după aceea luăm hotărârea dacă ne angajăm să și iubim. Sexul în afara unei relații nu mai este un tabu. Relațiile nu mai sunt atât de simple. No pressure.

Tehnologia ne-a adus mult mai aproape unul de celălalt, atât de aproape încât este imposibil să mai respiri. Prezența noastră fizică a fost înlocuită cu mesaje scrise sau audio, cu shapchaturi sau cu convorbiri video. Nu mai simțim nevoia să petrecem timp împreună. Deja știm prea multe unii despre ceilalți. Nu mai avem despre ce să vorbim.

Suntem o generație de pribegi, care nu pot sta în același loc prea mult timp. Toți avem fobia angajamentului. Considerăm că nu am fost meniți să facem parte dintr-o relație serioasă. Nu vrem să ne stabilim undeva. Numai gândul în sine ne sperie. Nu ne putem imagina o viață întreagă alături de o singură persoană. Ne ferim de astfel de lucruri. Disprețuim permanența ca și când ar fi un dușman al vieții sociale. Ne place să credem că suntem “diferiți” de ceilalți, că nu ne conformăm normelor sociale.

Suntem o generație căreia îi place să se numească “liberală” din punct de vedere sexual. Facem diferența între sex și dragoste, sau cel puțin așa credem. Suntem generația combinărilor și despărțirilor rapide. Mai întâi facem sex și de-abia după aceea luăm hotărârea dacă ne angajăm să și iubim. Sexul vine ușor, loialitatea, nu. A face sex este echivalentul îmbătării. Nu avem nevoie decât de satisfacția imediată. Sexul în afara unei relații nu mai este un tabu. Relațiile nu mai sunt atât de simple. Există relații deschise, prieteni cu beneficii, întâlniri ocazionale, relații de o noapte, fără obligații, am lăsat prea puțină exclusivitate pentru iubire, în viețile noastre.

Nu permitem nimănui să intre în viața noastră și nici nu ieșim din zona noastră de confort ca să iubim necondiționat pe cineva. Stăm ascunși în spatele zidurilor pe care ni le-am ridicat și pândim, căutăm dragostea, iar atunci când o găsim, fugim de ea.

Noi suntem generația practică, generația care funcționează doar pe bază de logică. Suntem o generație temătoare, ne este frică să ne îndrăgostim, ne este frică de angajamente, de nereușite, ne temem ca nu cumva să fim răniți, să ne fie inimile frânte. Nu permitem nimănui să intre în viața noastră și nici nu ieșim din zona noastră de confort ca să iubim necondiționat pe cineva. Stăm ascunși în spatele zidurilor pe care ni le-am ridicat și pândim, căutăm dragostea, iar atunci când o găsim, fugim de ea. Dintr-odată, nu putem să îi facem față.

Nu vrem să fim vulnerabili. Nu vrem să lăsăm pe cineva să ne vadă sufletul descoperit, să ne vadă așa cum suntem. Ne protejăm prea mult. Nici măcar nu mai punem preț pe relații. Renunțăm la oamenii minunați din viețile noastre pentru “ceilalți pești care înoată în mare”. Nu îi mai considerăm importanți. Nu este nimic în lumea aceasta să nu putem dobândi sau cuceri și totuși, iată-ne purtându-ne atât de stângaci când vine vorba de jocul iubirii, care până la urmă este cel mai fundamental instinct uman. Și noi numim asta evoluție...serios?

Vremuri schimbatoare cu trairi adaptate varstei

Candva, cineva imi spunea ca sunt tare in urma cu multe in materie de viata, ca am un fel de retard emotional. Fireste ca la 26 de ani orgoliul mi s-a rostogolit in fraze deloc usor de redat in scris, insa inclin sa cred ca persoana respectiva avea dreptate. Imi pare rau ca acea persoana draga mie nu mai este printre noi si nu pot redeschide discutia cu ea, dar o voi purta mereu in gand in baza lungilor discutii avute cu ea.

Cred ca toate am trecut prin faza adolescentei in care doream sa parem mai in varsta. La 16 ani orice fata vrea sa poata spune: mama, am 18 ani, ma intorc acasa la ce ora vreau eu si ies cu cine vreau eu! Desi, cu cat anii se adaugau, imi cam schimbam gandurile. Practic, ani de zile mi-am reprimat tot ceea ce tine de feminitate. Am avut odata si o intrebare de la cineva, cand eram tunsa scurt, undeva la 20 si un pic de ani, daca sunt fata sau baiat. Atunci am fost si mai speriata si eram convinsa ca am putine sanse sa fiu considerata ,,acea fata…”, daramite ,,acea fata draguta”. Ca sa ne lamurim, sani nu prea aveam, eram tunsa scurt, eram mega slaba si imi legam blugii cu o curea sa nu imi cada, deci asa feminina eram incat nici hainele nu reuseau sa incropeasca ceva forme feminine,

Astazi sunt cu un picior in barca celor care zic ,,oh, ce bine era in tinerete”, dar nu foarte mult. Perioada de 20-30 de ani nu prea vreau sa o mai retraiesc. A insemnat prea mult efort, prea multe razboaie de toate felurile, unele reale. Imi amintesc si acum cum credeam ca daca esti mai ,,ciudata” trebuie sa accepti multe. Am avut insa sansa sa intalnesc barbati cu capul pe umeri care m-au scos din asta. Da, pentru ca prietenele mele femei ma adanceau mai rau in treaba asta. Prin prietenie adevarata inteleg acea persoana care iti spune direct si abrupt cand o iei razna, cand mananci aiurea si care nu te impovareaza cu o generozitate inutila, care iti spune direct ca arati mult prea bine ca sa te gandesti la resemnare sau, din contra, ca frigiderul iti este mai apropiat decat amantul.

Cu barbatii intotdeauna am putut fi prietena in adevaratul sens al cuvantului, chiar si acum unii dintre cei mai buni prieteni ai mei sunt barbati, ei sunt singurii care au fost mult mai sinceri decat femeile din jurul meu. Revenind la istoria mea, pana si cei ce s-au comportat nu tocmai precum niste gentlemani, mi-au fost mai de ajutor decat falsele prietenii feminine. Mai exact o conversatie cu un barbat, chiar si de cateva ore, m-a ajutat mai mult decat nopti in sir de discutii feminine. In prezent, foarte putinele interlocutoare pe care le ador in conversatie sunt femei extrem de sigure de ele, dar si asumate in propriile probleme, si care nu isi glazureaza conversatia. Nu puternice, nu cu atitudini de ,,super woman”, ci femei care stiu sa planga, care stiu sa si rada, femei care inteleg ca feminitatea este un mix de piele si creier.

Intr-o conversatie cu mine insami, exercitiu recomandat de psihologi pe care vi-l recomand, ma gandeam eu ce as face daca as putea sa imi indeplinesc orice dorinta legata de feminitate. Si culmea ca nu am avut dorinte legate nici de sani mari si nici de picioare lungi. Am indraznit sa visez la mai multa rabdare, la mai multa arta a conversatiei ce vireaza usor spre flirt si am o dorinta majora de a fi mereu in armonia aceea minte-corp. Iar legat de corp, da, am niste pretentii pe undeva prin zona abdomenului, dar daca as avea mai multa minte, sigur as trece si peste asta. As mai vrea sa scap de niste riduri pe la ochi, insa cand ma uit la pozele de la maturitate ale lui Catherine Deneuve sau ale Sarei Montiel, asa repede imi revin. Pe femeile acestea le ador ca feminitate si arta. Si cred ca frumusetea lor vine din acea feminitate retardata. Adica da, corpul lor a imbatranit, s-a degradat cum e si firesc, insa daca o asemenea femeie iti spune 3 vorbe uitandu-se in ochii tai, te cam pierzi tu in cuvinte, indiferent ca esti femeie sau barbat. Practic corpul s-a dus inainte pe o linie fireasca, insa in spatele unor riduri si a unor sani cazuti, stau niste adolescente in emotii si niste centenare in atitudine, mixul aproape fatal in cazul unei femei.

Asa ca, da-mi Doamne mintea de la 90 de ani si corpul de pe la vreo 36 de ani, cam asa. Dar mixul textului  e bun atunci cand oscilezi cu mintea intre 16, 26, 36 si 46 de ani...si asta nu doar pentru ca am ajuns sa fiu "fata faina" ;)

Puterea unui zâmbet

Este drept când spun că fiecare a avut momente în care si-a ascuns în spatele unui zâmbet toate lacrimile pe care ochii tăi vor să le plângă? Câteodată ascunzi în buze toată durerea, încordând colțurile și obligându-le să rămână ridicate într-un zâmbet. Faci asta pentru a nu fi nevoit să te explici sau să-ți așezi încă o dată sufletul pe tavă. Pentru că vulturii planează deasupra ta, iar tu ești prea obosit ca să te mai lupți cu ei. Esti obosit de tot si de toate dar nu cedezi, esti obisnuit sa lupti până la final.

Dar sunt și momente când renunți să te mai prefaci. Și-atunci îți ștergi zâmbetul tâmp și fals de pe chip și îți lași lacrimile să o ia la fugă până la bărbie. Iar ele se adună acolo și se îmbrățișează pe bărbia ta. Și printre sughițuri de plâns începi să-ți scoți din suflet ce te macină. Și nu te mai simți nici rușinat, nici amenințat. Pentru că simți nevoia de a-ți relaxa buzele încordate pentru a te destăinui. Cine vrea să stie exact cum te simti ti se uita in ochi si intelege ceea ce se ascunde in spatele unui zâmbet.

Când zâmbești, creierul eliberează molecule minuscule numite neuropeptide pentru a ajuta la combaterea stresului. Apoi intră în joc și alți neurotransmițători, cum ar fi dopamina, serotonina și endorfinele. Endorfinele acționează ca un calmant ușor al durerii, în timp ce serotonină este un antidepresiv cu efect major.

Nimic nu echilibrează mai bine balanța minte-corp, decât râsul. Zâmbetul EI/LUI la prima întâlnire, al medicului când de abia te-ai trezit dintr-o anestezie majoră, al colegilor de muncă la prima oră a dimineții, al copilului tău de abia născut, al unui prieten ce te așteaptă într-o gară după o lungă perioadă de depărtare, și alte mii de variante pe care sigur le-ai descoperit.

Având în vedere că suntem ființe sociale, prin transmiterea emoțiilor pozitive prin zâmbet putem obține beneficii certe, în sensul că ne integrăm mai ușor într-un grup sau putem avea mai ușor acces la unele resurse. Atunci eliberăm prin zâmbet sentimentele pozitive, devenim mai toleranți la lucrurile care altminteri ne scoteau din sărite, avem mai mare încredere în noi, ne apropiem mai repede de oameni în jurul nostru.

Chiar daca nu putem controla întotdeauna ceea ce ni se întâmplă, zâmbind și râzând mai des ne putem schimba cu adevărat experiența internă și externă și putem găsi perspective mai pozitive asupra vieții.

Ăștia suntem noi

Exista o categorie de oameni permanent nemulțumiți de tot ceea ce fac, de ce întreprind ei, de ce primesc de la alții, de statutul lor, de viața lor sociala, personala, profesionala. Practic, orice se întâmplă cu viața lor devine la un moment dat o nemulțumire, o cauza a nefericirii. Boală grea, nemulțumirea este greu tratabila, greu de controlat sau de prevenit si chiar contagioasa. De obicei, apare undeva in copilărie ca o consecință a educației, sa nu uitam ca toate ni se trag din copilărie, amuzant sau nu, a neîncrederii părinților in ei inșii si in capacitățile copilului lor. Se poate dezvolta, cu precădere in adolescenta, cand căutarea de sine favorizează insatisfacția fata de tot ce este in jur. La maturitate, nemulțumirea erodează mintea, spiritul, dar si trupul, daca nu este găsit un remediu împotriva ei.

Din dorința de perfecțiune, ca o forma a depresiei sau pur si simplu ca manifestare a unui „eu” neadaptat, nemulțumirea naște drame existențiale neplăcute. Apoi, cu cat trece timpul devine tot mai ușor sa fii nemulțumit, sa ai pretenții, sa critici, sa crezi ca meriți mai mult si mai spectaculos…vrei si tu viața spectaculoasa pe care "crezi" ca o au ceilalți mai expuși public decât tine.

Nemulțumirea creează cercuri vicioase din care devine imposibil sa mai ieși, frustrări, rupturi, dureri, lamentații veșnice. E mult mai la îndemâna sa vedem partea goala a paharului decât partea plina, la fel de bine cum mai ușor zărim negrul dintr-o paleta de culori aprinse. Sta in firea omeneasca o oarecare tendință spre autodistrugere, spre auto compătimire, răul e totdeauna mai fascinant decât binele. Doar ca răul, adică negativismul te poate distruge treptat, dar sigur, trezindu-te fără perspective, fără vise, fără un sens, fără iubire de sine si de ceilalți. 

Omul găsește motive mereu si daca nu sunt, se pot inventa cu așa mare lejeritate încât uneori par naturale si de sine stătătoare.

Ce nu stiu multi este ca de la nemulțumire la depresie e doar un pas! Doar ca, in agitația contemporana, trebuie sa ne oprim pentru câteva minute si sa ne întrebăm: “Scrie undeva ca viața e dreapta mereu?”, „Oare nu e dat sa fim înconjurați si de lucruri nesatisfăcătoare?”, “Nu ele ne arata drumul, nu ele ne fac mai frumoși?”. „De ce sa alegem sa fim bolnavi de nemulțumire cand viața este atât de generoasa cu noi si ne oferă atâtea alternative si soluții?”

De ce sa nu ne bucuram de liberul arbitru si sa decidem, noi pentru noi, atitudini pozitive care sa ne ajute sa ne bucuram de viață? In fata unei zile care seamănă cu un amalgam de motive de nemulțumire amestecate cu motive de mulțumire, opriți-va, respirați si amintiți-va ca sta doar in puterea voastră sa alegeți ce va face fericiți si sa percepeți toate nemulțumirile ca pe niște întâmplări firești pe care trebuie doar sa le puneți in ordine, la un moment dat…. dar fără clasica...o sa încep de luni...

O mie de DA pentru fiecare NU - The Mono Jacks

Învață din orice experiență

Tatoo master Dani

Eu cred cu tărie ca, daca ii dai voie, orice experiență te poate învăța ceva despre tine însăți. Cu fiecare lucru nou, care ti se întâmpla, crești, iar orizonturile tale se lărgesc. De-a lungul anilor am învățat ca am doua opțiuni: fie iți plângi de mila si te cramponezi de fiecare situație, fie iei tot ce ti s-a întâmplat ca pe un dar si mergi mai departe.

Cred ca avea dreptate Albert Einstein cand spunea ca "nebunia înseamnă sa faci același lucru in mod repetat si sa te aștepți sa obții rezultate diferite."

De multe ori ajungi sa te gândești de ce apar problemele, ajungi sa te macini din cauza lor iar apoi ajungi inevitabil sa te întrebi "de ce mi se întâmplă asta?" ori "de ce am mereu aceleași si aceleași probleme?" In acel moment intri, spun eu, pe un drum al cunoașterii de sine.

Pentru mine, drumul e greu dar in același timp si frumos. E mult mai dificil decât atunci cand te uiți dimineața in oglinda si nu-ti place ce a făcut timpul cu chipul tau. E greu in special sa conștientizezi ca totul lasă urme, ca ești responsabil pentru ceea ce faci si ce spui, iar oamenii au, in general, o dificultate mare in a-si asuma responsabilitatea.

Știu cu siguranță ca am intrat pe drumul conștientizării atunci cand am fost pregătită s-o fac. Sunt destule lucruri care mi s-au potrivit de-a lungul timpului, nu am de ce sa nu ma încred in puterea lor. Pe de alta parte, învăț si de la oamenii din jurul meu: încerc sa nu mai fiu egoista, sa ma pun mai des in pielea celuilalt, sa imi cer scuze cand greșesc.

Imi spun eu mie deseori ca nu ar trebui sa-mi fie teama de ceea ce simt. Ca e in ordine sa-mi recunosc emoțiile si sa le fac cunoscute si celorlalți (celor care merita, ok, nu chiar tuturor). Nu e ușor, e o expunere care uneori ma rănește sau care nu are efectul pe care-l aștept, adică nu-l deschide neapărat pe cel din fata mea, dar e un lucru pe care simt ca trebuie sa-l fac ca sa-mi fie mie bine. Un eșec nu înseamnă altceva decât un eșec, nu reprezintă chiar sfârșitul lumii.

A durat destul de mult pana am observat ca, odată ce-mi recunosc si accept vulnerabilitățile, ele nu ma mai opresc din a face orice mi-am propus sa fac. Știu ca e greu sa te recunoști vulnerabil într-o lume in care declarațiile de putere sunt la ordinea zilei. Ne-am obișnuit sa purtam măști si de aceea comunicarea dintre noi e, de cele mai multe ori, viciata. Eu am realizat ca măștile devin periculoase atunci cand se prelungesc si ne fac sa ajungem in punctul in care nu mai stim ce vrem noi cu adevărat, care sunt lucrurile care ne fac pe noi sa vibram.

Este cert ca avem cu toții doruri si iluzii, convingeri si așteptări. Cu suficient de mult timp in urma am învățat ca introspecția ajuta chiar daca trebuie sa fii pregătit a descoperi lucruri despre tine care sa nu-ti placa deloc. Si sa fii dispus sa mergi mai departe, sa te construiești pe tine însuti bucata cu bucata, cu ce ai la îndemână, cu ce ti-a mai rămas din tine.

In definitiv, pentru mine este importanta cunoașterea de sine care înseamnă nu numai conștientizarea si acceptarea slăbiciunilor, dar si (re)cunoașterea punctelor forte. Eu sunt o sumă a tuturor experiențelor trăite, a învățăturilor primite, a exemplelor urmărite, a oamenilor trecuți prin viața mea.

Scurt metraj

Este duminica, vreme nu foarte plăcută, cel puțin in vestul tarii, haideți sa facem un exercițiu si sa ne așezam comod...pe canapea…închideți ochii…si cu fiecare respirație sa încercați a lăsa relaxarea sa va învăluie corpul, mintea.

Esti tu, cu tine si imaginile care iți derulează filmul vieții tale.

Derulezi…si doar privești…ești spectator fără sa poți interveni. Știu, ai vrea sa derulezi filmul mai repede sau poate, ai vrea sa pui un moment pe pauza. Nu poți!

Poti doar urmări cum scenele trec una după alta intr-un film in care tu ești actorul principal. Cunoști scenariul, știi ce va urma si totuși nu poți schimba nimic.

Te vezi ratând cu gratie momente pe care le puteai salva glorios. Privești cu un regret tardiv momente pe care le-ai lăsat sa treacă pe lângă tine fără sa le valorifici. Simți furnicături in brațe pentru ca nu le poți mișca atunci cand vrei sa te tragi singur de mâneca sa nu te arunci in situații despre care acum știi ca iti vor sifona reputația.

Ai vrea poate sa spui stop si sa reiei un anumit cadru pentru ca ai înțeles ca nu ai dat tot ce ai avut mai bun de teama sa nu iți faci sufletul țândări. Nu poți sa faci nimic… doar privești si simți emoțiile ce te învăluie cand vezi genericul filmului si te recunoști ca fiind actorul principal si lângă tine, alții, multi, anonimi sau uitați, importanți sau rămași in amintire cu urme ce nu au putut fi șterse de timp.
Viata ta este un film pe care nu il poți corecta in trecut, il poți crea in prezent si il poți proiecta in viitor ca pe un film care sa iți reprezinte personalitatea si alegerile venite din visele si dorințele tale cele mai ascunse.

Viata ta este ca un film sau poate chiar bate filmul prin ineditul situațiilor care ti se întâmplă. Povestea ta poate rescrie orice scenariu de film… si, daca ar fi participanta la o selecție a poveștilor de viață, poate câștiga titlul de ”cea mai” la orice secțiune pentru ca, de-a lungul timpului, ai adunat momente de drama, momente romantice, de aventura, chiar si situații comice. Le-ai strâns pe toate intr-un scenariu de viată unic. Uneori il ai scris de istoria ta trecuta, de convingerile tale care te programează spre anumite alegeri, alteori este scris de fiecare pas pe care il faci in călătoria ta, de oamenii care vin lângă tine si aduc noi povesti care îți completează povestea ta.

Viata ta poate fi un film reușit si memorabil…sau nu...fii regizorul si actorul ei in rolul principal!

Abordarea falsă a fericirii

Fiind un om care scrie destul de mult si constant, mă apucă din când in când să urmăresc rețelele sociale care sunt un spațiu ideal pentru a promova o falsa fericire. Ce ne îndeamnă sa facem acest lucru? Nu știu cum se face, dar încă o data m-am oprit la subiectul “fericire”. Poate pentru ca mai sunt încă atât de multe de spus, fiind ceea ce noi toți căutam sa atingem. De data aceasta, abordez fericirea afișată in mediul virtual. Care uneori este (de ce sa nu recunoaștem) o falsa fericire.

In momentul de fata, folosirea rețelelor sociale face parte din viața noastră de zi cu zi. Aparent rețelele sociale ne ajuta foarte mult in comunicarea si interacțiunea noastră. Fără rețele sociale nu mai existam (bullshit). Avem conturi pe rețele multiple, considerându-le utile in primul rand pentru actualizarea informațiilor si a ceea ce ne interesează dar si pentru împărtășirea gândurilor si experiențelor.

Trăim într-o societate in care fericirea este foarte apreciata, oamenii au tendința de a arata ceea ce ei cred cel mai bine despre ei, despre viețile lor, sau chiar ceea ce ar dori sa fie, chiar daca sunt simple dorințe fără intenția clara de a le transforma in realitate. Pare chiar ca avem mai multa grija de pofilele noastre decât de noi înșine sau de cei dragi noua. 

V-ați întrebat vreodată ce ne îndeamnă pe noi sa postam fiecare moment sau activitate a noastră? De ce contează atât de mult sa arătam si de ce contează atât de mult sa se vada “bine”? Vrem sa ne evidențiem, arătând cu ajutorul internetului, telefonului, aplicațiilor si al rețelelor sociale de la fiecare toana a dimineților noastre, la fiecare ținută cu care ieșim din casa, la ceea ce mâncam in fiecare zi, fiecare achiziție si mai ales fiecare minunata vacanta. Realizam ca ceea ce căutam sa primim sunt mici recompense temporare (gen like-urile), pentru a creste fericirea noastră aparenta? Nu spun ca asta este un lucru greșit, dar sa nu pierdem din vedere ca nu ne ajuta pe termen lung. Sa conștientizăm de unde nevoia aceasta de feed-back imediat (cate like-uri, cate comentarii am primit la o postare, cate felicitări de ziua noastră, etc) si de ce tânjim după toate acestea pentru a fi bine, a fi fericiți, pentru a ne creste stima de sine. Voi v-ați gândit vreodată sa vizitați un specialist (gen psiholog) care sa va ajute sa credeți in propria fericire si cum sa o construiți real? Întreb doar pentru ca eu am făcut-o si chiar a ajutat :)

Pe lângă toate aspectele, am putea sa luam in considerare ca ceea ce transmitem poate afecta susceptibilitatea altor persoane?! Starea de spirit a multor oameni este modificata si condiționată de postările pe care le vad in rețelele sociale. Arătând atât de mult “frumosul” din viața noastră nu este întotdeauna un lucru pozitiv. Uneori ceea ce unii postează, ii poate face pe alții sa se simtă “insuficient de buni”. Scoate-ți si rahatul in fata, arătați oamenilor ca nu totul este roz si minunat, fiti autentici.

Concluzia este ca viața poate fi mult mai frumoasa daca pur si simplu o trăim, daca o păstram pentru noi înșine, fără a o expune mereu terților. Iar daca o faceți, fiți un real exemplu pentru cei din jur. Scrie cat iți este de greu sa faci anumite lucruri si cum iți urla neuronul in cap cand dai de greu. Toate aspectele fac parte din așa numita "viată". Postează si bune si rele, oricum nimănui nu'i pasa :)