În prima tinereţe, viaţa e tumultoasă, dar acaparată de ambiţii şi muncă multă, pentru că atunci ne căutăm cel mai bun drum în viaţă.
Datorită progreselor în educaţie, medicină şi tehnologie, precum şi creşterii speranţei medii de viaţă, "criza vârstei a doua" se poate transforma într-o perioadă de "tranziţie" a vârstei de mijloc. "Dacă ştii să fructifici ceea ce ai descoperit despre tine în prima jumătate a vieţii, cea de-a doua jumătate va fi mult mai împlinită"
Ideea adânc înrădăcinată că pe măsură ce înaintăm în vârstă posibilităţile noastre sunt tot mai limitate este o premisă falsă. Adesea ne ucide speranţele încă din faşă şi, în consecinţă, ne blochează şi acţiunile. Este o resemnare, o predare nejustificată în faţa unor situaţii noi, neimpusă de nimeni, situaţii pe care numai mintea noastră le transformă în bariere de netrecut.
Întotdeauna există o şansă, însă aceasta trebuie căutată cu răbdare, speranţă şi încredere. De câte ori nu am auzit fraze-şablon ca: "E prea târziu pentru mine!"... "La vârsta mea nu se mai poate"... "Asta mergea în tinereţe!"... "Ce-o să creadă lumea despre mine, că m-am prostit la bâtrâneţe?"... Din păcate, asemenea reflecţii nu sunt specifice numai persoanelor de vârsta a treia mai puţin împlinite, ci chiar şi celor ajunse la jumătatea vieţii.
Aceste mentalităţi sunt învechite şi trebuie înlăturate fără ezitări, pentru că nu fac altceva decât să pună frână progresului personal. Erau valabile în alte vremuri, când educaţia în familie era rigidă, iar societatea era mai conformistă, rigorile, prejudecăţile şi ierarhiile acesteia oferind personalităţii individului prea puţin spaţiu pentru manifestarea "liberului arbitru".
Dar cât timp aspiraţiile noastre nu sunt rupte de realitate, la limita ridicolului sau a absurdului, nu e nimic rău în a ne face planuri îndrăzneţe şi după 40 de ani.
ILUZIILE TINEREŢII
Convingerea că tinereţea ne oferă posibilităţi nelimitate este de fapt o iluzie. Provine din incompleta cunoaştere de sine şi din experienţa de viaţă insuficientă pe care o avem atunci. La început luăm deciziile bazându-ne pe dovezi inconsistente despre abilităţile noastre şi mai mult pe curaj. Dar nu ne dăm seama de asta. Până la urmă este şarmantul entuziam specific vârstei.
"Iluzia unei libertăţi a tinereţii se bazează, de asemenea, pe o idealizare retroactivă. Uităm de presiunile la care sunt supuşi: trebuie să urmăm o şcoală bună de unde să ieşim cu calificative superioare, apoi o slujbă bună, unde să urcăm cât mai repede scara ierarhică a succesului. Acestea sunt ambiţii care se manifestă până în jurul vârstei de 30 de ani. Totodată, în miezul acestor eforturi trebuie să ne consolidăm şi identitatea, să ne dezvoltăm aptitudinile şi să ne formăm respectul de sine", explică Strenger.
Condiţia esenţială pentru a realiza toate acestea este să nu confundăm visul cu realitatea, ci să potrivim bine balanţa între aspiraţii şi posibilităţi. În caz contrar, eşecul şi deziluzia care îl urmează sunt de neevitat. "Cu toţii avem fantezii despre ceea ce am putea ajunge în viaţă - actori, cântăreţi, scriitori, moguli, lideri politici - dar, când oamenii cred prea mult că fantezia este o potenţială realitate, dau de necaz", mai spune specialistul.
Cel mai frecvent semn al crizei vârstei de mijloc este depresia. Se manifestă la ambele sexe şi indiferent de starea materială, de cea maritală şi de cea socio-profesională. Puţine persoane sunt "ocolite" de această "cădere" sau o depăşesc mai uşor. Depresia cu toate formele ei este foarte complicată şi le dă bătăi de cap până şi specialiştilor. Se maifestă mai puternic sau mai discret pe tot parcursul vieţii, dar la vârsta a doua se acutizează.
Este momentul când mulţi dintre noi încep să se simtă deja bătrâni, neglijaţi, mai ales în relaţiile de cuplu, unde se instalează frecvent monotonia. Şi relaţiile cu copiii se manifestă altfel. Cei mai mulţi îşi încheie adolescenţa şi dau deja semne că ar vrea să-şi ia zborul din "cuib". Îşi creează anturajul lor şi îşi manifestă din plin independenţa.
Deşi ştim bine toate acestea, picăm totuşi în plasa melancoliei şi a sentimentelor de înstrăinare, de abandon în faţa sorţii. Nimic nu mai e ca-nainte, parcă am realizat prea puţin, parcă nimeni nu mai are nevoie de noi, suntem "expiraţi", îmbătrâniţi, nu mai strălucim, nu mai avem puterea de a muta munţii din loc şi, brusc, se crapă hăul sub noi.
Este o falsă impresie, pentru că, de fapt, viaţa îşi urmează cursul firesc. Dar noi suntem orbiţi de criza vârstei şi nu vedem şi jumătatea plină a paharului. Pentru că lururile nu sunt chiar aşa, iar la 40 de ani şansele noastre nu sunt încă pierdute. Din contră, am câştigat foarte mult, suntem "copţi", ajunşi la deplina maturitate. E loc deci şi pentru momente de fericire.
"Niciodată nu e prea târziu!", spune o vorbă. Chiar dacă am ajuns la maturitate şi fie că suntem împliniţi, fie că unele necazuri ne-au stricat planurile, cum ar fi un divorţ sau un job de care ne-am săturat, e întotdeauna loc de mai bine şi de schimbare. În privinţa carierei, tot mai multe persoane trecute de 40 de ani vor o schimbare şi chiar se întâmplă să poată s-o şi facă.
În ciuda unor prejudecăţi sau chiar a unor realităţi privind unele dezavantaje care apar o dată cu vârsta, sunt şi angajatori care ştiu să identifice în ele câteva calităţi care nu sunt frecvente la persoanele mai tinere: experienţa şi stabilitatea profesională, conştiinciozitatea şi răbdarea. În fond, toate acestea înseamnă rentabilitate, şi cine n-ar avea nevoie de asemenea angajaţi?!...
Şi pe plan sentimental există a doua şansă. Se spune că "dragostea nu are vârstă". În schimb are diferite nuanţe. La vârsta a doua, sentimentele nu mai au tutmultul tinereţii. Sunt mai profunde, apare nevoia de echilibru şi siguranţă, mai ales la femei. Dragostea cunoaşte o nouă perioadă romantică, plină de atenţie şi tandreţe din partea partenerului. Există mari şanse ca persoanele care nu şi-au găsit perechea potrivită până la această vârstă sau cele care au trecut printr-un divorţ să dea marea lovitură. Iar relaţia să dureze mult şi bine. Şi viaţa sexuală este mai împlinită, pentru că fiecare ştie exact ce doreşte de la celălalt.
E cazul să facem un mic bilanţ în genul "ce-am avut şi ce-am pierdut" şi "ce-am făcut şi ce aş fi putut să fac", iar calculul nu trebuie să se încheie aici, ci cu deviza-cheie "ce mai am de făcut de-acum încolo, pentru a-mi împlini viaţa". Dacă depunem armele n-am rezolvat nimic. Nu facem decât să risipim achiziţiile noastre importante, toată lucrarea noastră cu noi înşine. Din contră, ceasul evoluţiei personale trebuie "resetat" pentru viitoarea perioadă a vieţii, a cărei bucurie de a trăi ne rămâne să o descoperim şi să-i adăugăm toată zestrea noastră de până acum.
Cu alte cuvinte, trebuie să avem sentimentul mâdriei vârstei noastre. Să nu-l ţinem încuiat în noi, ci să-l lăsăm să se manifeste, să-l trăim din plin! Este unul dintre cele mai frumoase sentimente.
