Pur şi simplu

Am avut o discuţie foarte interesantă cu o prietenă zilele trecute şi totul a pornit de la o serie de întrebări venite din partea ei.  De ce ne jucăm mereu jocuri stupide şi mincinoase şi ne ascundem după deget întotdeauna intenţiile? Şi cum am putea să n-o mai facem? Cum să facem să nu mai fim afurisiţi fricoşi care se ascund după deget şi după un miliard de scenarii şi să spunem clar, direct şi fix în faţă ce vrem fără să ne fie teamă? De ce suntem educaţi de mici să ne ferim de eşec când ar trebui să fim învățaţi cum să îi facem faţă? Nu de alta, dar e imposibil să nu eşuezi de câteva zeci de ori în viaţă.

Eu i-am spus despre mine că mi-am făcut o agendă cu toate lucrurile pe care vreau să le fac şi să le învăţ, să le simt şi să le gust, să le miros anul ăsta. Şi lista cu lucrurile pe care vreau să le schimb la mine. Şi astea din urmă-s puţine tare, acoperite cu brio de ambele mâini. Nu că aş fi perfectă, ci pentru că nu cred că pot să-mi lepăd pielea veche şi să-mi cresc una nouă într-un an, ci poate-n şapte, sau opt sau nouă. Şi-o iau încet cu paşi mici şi mă schimb în fiecare zi câte-un pic pe furiş ca să nu păţesc ca femeile alea care-şi fac operaţie estetică la nas şi după aceea fac depresie că nu se recunosc în oglindă, deşi sunt mai frumoase ca înainte.

Probabil că discuţia noastră nu a găsit o rezolvare a problemelor, dar primul pas e să fim curajoşi. Să avem curajul să spunem ce vrem, să cerem şi chiar să putem bate din picior ca să primim. Şi mai ales, să avem curajul să ne ridicăm şi să ne scuturăm când nu primim. Aşa cum unii dintre noi pot alege să plece cu spatele drept, fără să facă dramoletă. Fără să mănânce prea mult. Fără vin. Fără ceai. Fără cafea în exces. Uite-aşa, pur şi simplu să schimbăm fiecare câte ceva la noi.