Suflet de hârtie

continuare...

De prea multă vreme mă chinui să asamblez un puzzle ale cărui piese se pare că le-am pierdut de-a lungul anilor. Pe masă au apărut piese noi iar cele care s-ar potrivi nu mai sunt de găsit. Frustrant moment. Nu reuşesc să închid spaţiile goale şi tot ce asamblez astăzi mi se destramă la noapte…De ce? De ce nu mai este simplu precum atunci când asamblam vaci şi oi din şapte piese în copilărie? De ce dracu totul trebuie să fie complicat atunci când eşti adult? Cred că mi-ar place să mă întorc la grădiniţă…nici o taină atunci, nici o problemă…totul era simplu şi relaxat. Dacă ţoalele stăteau ca pe gard pe mine atunci pentru că preferam să fac orice altceva decât să mănânc, la fel e şi acum…strâng cureaua o dată pe săptămână…poate la un moment dat o să mă dezintegrez. Iarăşi plouă afară la fel de tare cum plouă şi în sufletul meu…diferenţa este că apa de afară are o explicaţie…pe când picăturile din sufletull meu se pare că nu mai au niciuna. Se poate să vreau eu prea multe de la viaţă şi să nu mă mulţumesc cu ceea ce am…posibil…dar de când faptul că vrei să faci multe în viaţă este un lucru rău? Întotdeauna mi-am dorit multe şi nu m-am lăsat până nu le-am obţinut…acum însă vreau multe, dar nu ştiu ce vreau…m-am săturat de căutare…m-am săturat de aşteptări de la cei din jur şi m-am săturat să îl caut pe el…cine este EL? pe cine dracu tot caut de o groază de ani şi nu mai sunt în stare să găsesc? Îmi forţez limitele la maxim şi simt că nu mai am prea mult timp la dispoziţie. Să fie oare vârsta care să mă facă să gândesc aşa? Habar n-am…Să fie oare organismul meu care se distruge singur? Habar n-am…Nu, nu am mai visat cu Alice de câteva zile, dar în schimb în visele mele a apărut o creatură cu părţi diferite ale corpurilor foştilor iubiţi…Da, este haios la un moment dat să văd ochii primului şi nasul celui de-al doilea…e derutant şi privirea mea rămâne aţintită asupra gurii care este de fapt a celui pe care l-am avut în treacăt şi doar de câte ori am avut eu chef. Totul se reduce la puzzle-uri…cât de ciudată poate să fie viaţa asta şi ce drumuri întortocheate ne aşteaptă câteodată…trăim într-o lume frumoasă dar confuză…ce bizar poate să fie…cine sunt eu de fapt? Care este scopul meu în viaţă? Am veşnic senzaţia că-mi trăiesc viaţa într-un personaj al unui scurt metraj ratat care se încăpăţânează să ia sfârşit…o lungeşte şi o lungeşte la nesfârşit să ridice publicul în picioare…eu oare m-aş ridca să aplaud o astfel de viaţă? Probabil că aş fugi din sală înainte de final că să nu vadă toată lumea cum mi-au dat lacrimile…mda…viaţa mea E pur si muove…ce căcat…o să vină oare ziua în care o să termin de făcut acel puzzle?