Să ştii că nu îți iubesc nici calitățile, nici defectele, pentru că nu le cunosc…
iubesc omul pe care l-am ştiut în spatele lor și senzația pe care mi-o lasă această iubire plină, plină de dor… un dor care
nu mă întristează ci dimpotrivă mă înaripează…nu simt nevoia să te simt aproape
…înțeleg doar că mă bucură enorm de mult
faptul că tu exiști “undeva” pe lumea
asta sau pe cealaltă… și simți că eu mă gândesc la tine… DA, simți! că de fiecare dată când am nevoie de tine îţi
faci simţită prezenţa şi mă înconjori cu linişte…Am iubit în toţi aceşti ani de
maturitate, sau cel puţin aşa puteam să-mi definesc sentimentele, ca fiind
iubire, dar tot la fel de mult am şi suferit. Stau şi mă tot întreb dacă eu am reuşit să înţeleg
vreodata oamenii din jurul meu şi în mod special bărbaţii care mi-au ieşit în
cale incrucişându-şi destinul cu al meu. Dacă spui ce vrei nu e bine, dacă taci
şi spui că nu ai nimic, iarăşi nu e bine. Dai cu pumnul în masă şi eşti instant
isterică. Plângi de durere şi ţi se cere să nu mai boceşti atât…de ce pula mea
nu se poate să îşi vadă fiecare de soarta lui şi să nu mai încerce să afle
toate răspunsurile ? Da, probabil că aşa sunt şi eu, dar am încercat de
fiecare dată să văd limita până unde mi se permite să pătrnd în sufletul omului
şi apoi m-am oprit. Am tras o înjurătură printre dinţi, mi-am muşcat limba şi
mi-am văzut de treabă, nu am insistat până la nesfârşit după un răspuns. Într-un
fel a fost amuzant felul în care s-a terminat ultima mea relaţie de durată, am
fost pusă în faţa sentinţei fără drept de appel şi oricât de tare am cerut un
răspuns nu l-am primit, m-am resemnat şi mă strădui să o iau de la capăt. După
atâta vreme însă nu ştiu ce mă doare mai tare, faptul că nu-l voi mai avea pe
el niciodată lângă mine sau faptul că el a avut coaiele necesare să dea
sentinţa…serios că e amuzant într-o oarecare măsură. Mă uit cu nesiguranţă la
viitor şi în secunda următoare îmi spun ce proastă sunt. Am tot ce mulţi şi-ar
dori să aibe, am libertatea deplină de a face ce vreau şi cu toate astea eu
caut ceva ce nici măcar nu pot defini…Am crezut că îmi vreau un scop, un
obiectiv pe care să ştiu că vreau să-l ating, astfel mi-am făcut planuri. M-am
apucat de tot felul de proiecte care îmi aduc mulţumire, dar pe lângă toate, eu
caut…şi caut…şi habar nu am ce caut. Îmi aduc aminte de bărbatul pe care l-am
căutat şi i-am dat târcoale o lungă bucată de vreme, iar atunci când în sfârşit
l-am avut aproape, l-am devorat şi l-am alungat din preajma mea…mi s-a spus că
îmi place vânătoarea mai mult decât vânatul, pe care atunci când îl prind îl
las la o parte…nu ştiu ce să zic, probabil că aşa este, dar acum mi se întâmplă
mai des să vreau ceva şi să nu mai am răbdare până pun mâna pe el. Oare aşa o
să fac întotdeauna cu toţi din jurul meu ? o să-mi consum energia vânând
şi apoi nu o să mai am chef de mâncare ? Da, din păcate tu nu ai avut
suficient timp la dispoziţie să vezi cum ai fi reacţionat în anumite
împrejurări, poate nu e vina ta…sau poate că este pentru că te-ai înconjurat de
aşa oameni. Nu, nu îţi reproşez nimic, aşa cum nu îmi reproşez nici mie. Eu fac
eforturi să trăiesc în fiecare secundă momentul acum şi pentru tine acest
moment acum durează o veşnicie fără a-l putea delimita de restul timpului…Plouă
din nou, iar stropii cad peste mine, cad la fel ca şi lacrimile mele nevăzute
de nimeni…picături mari cad fără oprire peste toată realitatea din jur, parcă
dorind să spele toţi anii în care am fost departe de tine, iar cu toate astea eu
mă simt existând într-un mod miraculos în sufletul tău...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu