continuare...
Mă uit pe geam şi nu văd porumbeii, încă nu
s-a întunecat de tot afară şi ei tot nu au venit dar fumul meu de ţigare zboară
ca vântul afară pe fereastră, parcă ar fi un el şi o ea ce dansează fără
oprire…Nu am chef de musafiri astă seară, nu am chef de tine, nu am chef de
nimic. Vreau doar să stau eu şi cu mine şi să ne gândim la noi. Eu şi cu mine ne înţelegem perfect, ne
stabilim recorduri personale, eu, calitativ, n-am niciun defect, cu mine
trăiesc mereu în schimbare. Mă număr pe degete, mă-ntreb şi-mi răspund,
mai fac dialoguri cu alţii, cu mine, sar în picioare de bucurie sau stau doar
aşezată atunci când sunt tristă, mă înjur ca la uşa cortului şi mă alint cât
pot de bine şi de fiecare dată când am nevoie. Pe lângă mine mă linguşesc,
vreau totul deodată şi n-accept rebuturi, de mi se spune că mai greşesc, îmi
dau dreptate tot mie şi-i iau în şuturi pe ceilalţi. Iubesc şi eu cât pot iubi,
mi-e scârbă în schimb de cei ce mă rănesc, nu mă răzbun şi n-aş îndrăznii să o
fac, pentru că nimeni nu merită efortul. N-am niciun pact cu Dumnezeu, de El nu
mă ating, iar el nu mă atinge, cred doar în mine şi sunt numai Eu şi nicio
minune nu mă mai convinge. Îmi spun câteodată că sunt mult prea perfectă, dar
mai presus, singurul lucru ce îmi convine e că de-un timp am cam dedus: trăiesc
un miracol eu şi cu mine. Sau cel puţin aşa aş vrea să se desfăşoare viaţa mea
şi asta să-mi fie percepţia asupra a ceea ce numim noi „viaţă”… De ar fi totul
aşa de uşor precum aceste gânduri răzleţe…Oare nu aşa ar trebui să gândim
fiecare dintre noi despre relaţia cu noi înşine ? Oameni trişti în jurul
meu, oameni care nu se regăsesc pe ei pentru că s-au pierdut de mult pe drumuri
ascunse şi chiar de ei uitate…of, ce-ţi pasă ţie…nu mai ai nici o grijă şi eşti
întotdeauna doar tu, nemaipăsându-ţi cum este să nu te mai poţi uita în oglindă
de teamă să-ţi mai vezi chipul…mi s-a întâmplat de multe ori să nu recunosc
ochii ce mă privesc, să nu mai ştiu unde şi când s-a pierdut inocenţa din
sclipirea lor şi să nu mai fiu nevoită să le mai arăt în a doua secundă degetul trimiţându-i la
dracu…E adevărat că nu mai ştiu când m-am pierdut pe traseu şi care a fost
motivul…probabil că am făcut-o câte un pic de fiecare dată când unul dintre voi
aţi murit…bine că aţi fost toţi fumători şi am o scuză că m-am reapucat de
fumat…vă dau vouă de pomană…gata, mii somn, sunt frântă de obosită…să mă lăsaţi
în pace să mă odihnesc în seara asta, nu vă vreau pe niciunul lângă mine…nici pe
el, cel viu şi plin de viaţă nu l-am vrut astăzi lângă mine…vreau doar să fiu
eu şi cu mine, să închidem ochii şi să adormim instant…să ne trezim dimineaţă
şi să plecăm la servici fără nici un gând în cap…da, nu o să uit să hrănesc
porumbeii…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu