Retrospectiva anului 2012

Anul trecut a început normal, fără nimic spectaculos, multă muncă, dar asta a fost ceva obişuit pentru mine. La jumătatea lunii februarie am primit o veste devastatoare, şi anume că buna mea prietena Simona Tudorache a murit. Am aflat la o zi după înmormântare şi m-am simţit ca dracu, nu doar că plănuisem cu ea să ne vedem la începutul lunii martie, ci pentru că a fost nedrept ca ea să plece într-o altă lume şi să ne lase singuri aici, să nu ne mai putem împărtăşi cu ea toate trăirile, bune sau mai puţin bune.

La începutul lunii martie m-am pregătit să plec cu treabă spre Timişoara şi în timp ce aşteptam să mă îmbarc în avion am primit un telefon de la mama care m-a anunţat cu stupoare că în noaptea aceea a murit bunica mea. Nu vreau să vă spun cum a fost acea oră de zbor pentru mine şi cum îmi doream să nu mai aterizez niciodată acasă. Am aterizat însă şi am petrecut-o pe ultimul drum pe bunica. Of, a fost iarăşi un moment în care am suferit pentru că nu aveam cum să schimb nimic şi am fost nevoită să iau totul ca atare şi să accept ceea ce alţii au decis.

A urmat perioada în care au venit sărbătorile de Paşte şi atunci am petrecut în sfârşit momente frumoase deoarece prietenii noştrii din Timişoara împreuna cu minunea lor mică au decis să ne facă o vizită la Chişinău şi să petrecem cu toţii frumos sărbătorile timp de o săptămână care s-a dovedit a fi pănâ la urmă cea mai frumoasă săptămână din 2012.

La sfârşitul lunii aprilie au apărut neaşteptate probleme de sănătatea, care m-au făcut ca timp de peste două luni şi jumătate să nu anticipez că ceea ce avea să fie mai rău abea începea. Când am primit un raspuns aproape îmbucurător de la medic în ziua de vineri fuking 13, aproapele meu, cel pe care l-am ales de bună voie şi nesilită de nimeni să îmi fie aproape la bine şi la rău, mi-a dat vestea că a decis ca noi să divorţăm...Un moment am rămas fără cuvinte. Era cam tot ce puteam să mai pierd pe lumea asta. Niciodată nu mi-am imaginat că va putea fi aşa de crunt. De atunci mă tot gândesc ce m-a durut mai tare, faptul că l-am pierdut? că nu voi mai avea niciodată ceea ce am avut sau că decizia a fost luată fără mine iar eu am fost pusă în faţa faptului împlinit.

La sfârşitul lunii august m-am întors acasă, la Timişoara, în oraşul sufletului meu aşa cum îmi place mie să-l numesc. Ceea ce nu credeam niciodată că se va întâmpla, s-a întâmplat, am rămas ataşată de Moldova prin oamenii minunaţi pe care i-am cunoscut acolo şi care în timp mi-au devenit prieteni dragi, iar acum de fiecare dată când mă gândesc la ei o fac cu sufletul deschis.

Lunile ce au urmat acasă au fost luni de regăsire de sine, de prietenii reactivate, de admiratul râului Bega până la două din noapte, de concerte, de oameni noi ce mi-au intrat în viaţă şi care mi-au făcut tranziţia uşoară, de pierderea chefului de a trăi, de regăsire a acestuia, de adaptare şi readaptare la un mod de viaţă doar eu cu mine şi cu Zorra. Doamne, nu ştiu ce m-aş fi făcut fără ea, cred că nu îmi regăseam liniştea nici în ziua de azi. Dacă Zorra ar începe la un moment dat să vorbească, cred că mi-ar spune "Let it be Mira şi mai taci dracului din gură că m-ai înnebunit".

Eu întotdeauna spun că viaţa este frumoasă atunci când tu ţi-o faci să fie aşa şi că nu trebuie să aştepţi ca ceilalţi să aducă lumină în viaţa ta. Teoria e una şi practica este alta. Dar eu pentru a nu ştiu câta oară am ajuns să spun că nu mai trebuie să mă împotrivesc la ceea ce îmi este scris să se întâmple. Sunt un om puternic, ştiu asta, un om care şi peste probleme trece cu zâmbetul pe buze şi de fiecare dată îşi găseşte puterea de a o lua de la capăt. Dacă am învăţat că pot să merg şi cu baston, cred că pot mult mai mult de atât :)

Ceea ce mi-a adus bucurie în suflet a fost faptul că acest an infect s-a terminat aducându-mi în viaţă oameni care aş vrea să-mi fie mai mult timp aproape chiar şi doar pentru faptul că mă pot face să zâmbesc necondiţionat şi să-mi doresc ca atunci când suntem împreună timpul să se dilate şi să nu mai fiu luată prin surprindere că e ora şapte dimineaţa şi trebuie să plec la servici. Iar că nopţile mi le pierd jucând poker, nu mai contează, întotdeauna mi-am dorit să fac asta fără să mă justific nimănui de ce am stat stins lumina abea la ora 3 dimineaţa.

Din aceste motive enumerate mai sus am declarat că anul 2012 a fost un an infect, un an al deziluziilor şi un an care mă bucur că s-a terminat. Ceea ce mă aşteaptă în 2013 habar n-am, cred că nici nu aş vrea să ştiu, sunt convinsă că având puterea să trec peste 2012 voi putea trece într-un fel sau altul şi peste ceea ce mă va aştepta în 2013.