Dezamăgirile din viaţa noastră

De ce am ales să vorbesc azi despre dezamăgiri... nu cred că ştiu foarte bine, însă am avut parte de o zi proastă şi de dezamăgiri pe bandă rulantă, la fel cum s-a întâmplat aproape în fiecare zi în ultimile şase luni din viaţa mea...şi totuşi, nu vreau să credeţi că sunt dezamăgită definitiv...nu, cred că mai am o şansă! Sunt dezamăgită în primul rând de mine...de faptul că azi nu pot să ies din starea aiurita în care am căzut de ceva vreme şi poate, poate cu atât mai mult nu pot să ies pentru că îmi lipseşte înţelegerea celor dragi mie, mă rog, cei care au mai rămas din ei. acei oameni care contează cel mai mult pentru mine..ciudat cum noi oamenii reuşim să-i dezamăgim chiar pe cei la care ţinem cel mai mult şi vice versa...nu punem la socoteala faptul că doare, doare al naibii de mult când trecem prin aşa ceva.

Foarte adevărat este şi faptul că şi din dezamăgiri avem de învăţat..dar întrebarea mea este de ce ajungem acolo? m-am săturat să tot ajung pe tărâmul dezamăgirilor. Oare pentru că alţii sunt în continuă mişcare şi noi nu ţinem pasul cu ei????sau pentru că dorim să trăim acel sentiment de plângere de milă şi ne încearcă acea dorinţă de consolare...? În ce mă priveşte, aceste întrebări îmi stimulează introspecţia şi mă pun să analizez bine unde greşesc eu.. şi mă obligă totodată să accept, ba chiar să tolerez manifestările celor din jur...să iau o atitudine, o acceptare interioară , pentru că altfel simt cum îmi omor singura sufletul...

De câteva ori mi s-a spus "când cineva vă refuză, nu bombăniţi şi nu blamaţi. Spuneţi mai degrabă că: ori acel cineva nu a vrut sau nu a putut să-mi dea acel lucru, ori eu nu am fost suficient de vrednică să-l primesc"....se pare că e un gând care ne dă o atitudine pozitivă şi ne ajută la echilibrarea psihica....şi cred că aveau mare dreptate cei care mi-au spus asta! Avem aşteptări şi ne proiectam dorinţele asupra altora, apoi suferim şi ne construim adevărate tragedii dacă nu primim ceea ce ne dorim. A iubi şi a oferi fără a aştepta absolut nimic în schimb, nici măcar ca celălalt să observe gesturile noastre, ne-ar elibera de multă suferinţă. Prin dorinţele noastre personale îi condiţionăm într-un fel sau altul pe altii şi ne încorsetăm şi pe noi înşine.

Am ajuns să spun că singurul lucru bun din ziua de azi a fost o vreme petrecută în "wonderland" şi un presupus plan care probabil nu va fi curând dus la bun sfârşit pentru că atunci când am deschis ochii aproape s-a evaporat chiar dacă ritmul Pink Floyd încă îmi suna în minte...până la urmă cu atât am rămas...Aşteptările voastre găsesc acoperire în cotidian sau ajungeţi des sa spuneţi şi voi:"cum de nu înnebunesc, la câte răutăţi sunt în jurul meu?" sau punctul vostru forte este la fel ca şi la mine hazul de necaz şi atunci depăşiţi uşor totul fără a ajunge la dezamăgiri???