Când viața te ia prin surprindere

Știu, câteodată… îți vine să muști din țărână. Te simți înfrânt ca după câteva runde de box în care nu ai făcut decât să încasezi. Pumn după pumn. Lovitură după lovitură. Așa e viața …uneori. Șireată și crudă. Nu așteaptă să fii pregătit. Lovește fără milă și dacă nu ești pe fază s-ar putea să ți-o iei. Când treci prin astfel de meciuri începi să urăști viața. Să atragi negativitatea. Să simți oboseala cum se instalează în sufletul tău. Să vezi cum speranța pălește încetul cu încetul din privirea ta. Și la un moment dat nu-ți mai pasă. Te închizi în tine. Nu mai răspunzi la telefon. Ești de negăsit. Ai nevoie de un semn, de un început, dar ești încă prea departe ca să-l vezi. Și hoinărești în întuneric. În singurătate. Crezi că răspunsurile le vei găsi în tăcere. Dar nu e chiar așa.

Am avut și eu momente în care efectiv mă durea sufletul. Momente în care mi-am plâns dezamăgirile și mi-am înecat speranțele. Momente în care am fugit de trecut, de persoane care-mi aduceau aminte de vechea eu, de activități și pasiuni care-mi stârneau amintiri dureroase. Am greșit pentru că fugind nu am reușit să scap nici de fantomele trecutului și nici de greșelile făcute. În schimb, am ajuns să-mi port trecutul în suflet ca pe o povară mult prea grea pentru cineva ca mine.

Viața e teribil de frumoasă. Rece, dură și extraordinar de pretențioasă. Te învață lecție după lecție, iar apoi te ia prin surprindere să verifice ce ai învățat. Și tu îi arăți teamă. Lașitate. Abandon. Fugă. Nu ai învățat lecția și nici nu ai curajul să o înfrunți. Și fugi pentru că nu știi să faci altceva. Nu ești pregătit pentru altceva. Și cu cât fugi mai tare cu atât mai repede te ajunge din urmă. Și te lovește mai tare. Chiar când crezi că ai scăpat. Chiar când crezi că i-ai arătat tu.

Trecutul contează. Ne dorim să-l lăsăm în urma noastră, ne este rușine cu el, dar nu scăpăm de el niciodată. De ce? Pentru că face parte din noi. Chiar dacă am reușit să ne schimbăm, chiar dacă nu mai suntem aceiași care am fost asta nu înseamnă că nu avem un trecut, că nu am fost altcineva. Am fost. Și o parte din sufletul nostru este încă conștient de acest lucru. În loc să fugim de trecut, în loc să-l ascundem sub preș ca pe un gunoi nedorit, mai bine îl purtăm la vedere asemeni unui medalii obținute cu eforturi și sacrificii. Pentru că în fond un trecut care te-a ajutat să te schimbi este un trecut bun, un trecut dureros, dar memorabil. Vrei să ți-l amintești. Vrei să-l porți în suflet. Pentru că acolo sunt bucăți din tine.

Și da, viața te poate prinde nepregătit. Și te poate lovi. Dar tu ești cel care decizi dacă rămâi la pământ încasând în continuare lovituri sau te ridici și ripostezi. Sigur, ai dreptul la cele 10 secunde în care-ți decizi viitorul. Te ridici sau nu. Răspunsul tău este și răspunsul la toate întrebările vieții. La toate „ de ce nu-urile?” vieții. La toate care încep cu „ cum ar fi fost dacă?”  Când viața te prinde cu garda jos ambiționează-te să rămâi pe propriile picioare. Să cauți soluții. Să o privești în ochi și să-i strigi din priviri ca nu renunți așa de ușor.