Mă bucur că ai venit…da, am timp să te ascult cum îmi
povesteşti experienţa prin care ai trecut acum douăzeci de ani când ai plecat
de lângă mine. Lucrul pe care mi-l amintesc este
începutul unei experienţe tipice în apropierea morţii. Dintr-o dată, am fost
perfect conştient că stăteam în picioare, că eram capabil să-mi susţin singur greutatea corpului, dar, cu toate acestea, corpul meu era atârnat în copac. În jurul meu era
un fel de întuneric. Mă simţeam mai viu în afara corpului decât în viaţa
obişnuită. Totul era atât de viu, încât puteam vedea fiecare creangă din pădure. Puteam vedea şi acoperişul casei tale de peste deal, împrejurimile ei şi chiar
dedesubtul casei. Vă vedeam
pe toţi cum dormiţi liniştiţi în pat. Fiecare cu gândurile şi cu visele lui. Era
o Lumină care strălucea. M-am întors spre Lumina, care era foarte
asemănătoare celei descrise de alţi oameni în experienţele lor din apropierea
morţii. Era atât de minunată. Este tangibilă, o poţi simţi. Este ademenitoare;
vrei să te duci spre ea, aşa cum te-ai arunca în braţele tatălui sau mamei tale, în braţele celor pe care i-ai iubit. Pe
măsură ce am început să mă mişc către Lumină, am ştiut intuitiv că, dacă merg
către Lumina, voi muri. Aşa că mergeam spre Lumină şi spuneam: „te rog să aştepţi un minut; stai doar o
secundă. Vreau să mă gândesc la asta, aş vrea să-ţi vorbesc înainte să plec”. Spre surprinderea mea, în acel
punct, întreaga experienţă s-a oprit. Să ştii că vă puteţi controla experienţa de după moarte. Nu vă aflaţi într-un
vârtej incontrolabil. Aşa că dorinţa mea a fost respectată şi am avut o
discuţie cu Lumina. Lumina lua permanent diferite forme, Iisus, Buddha,
Krishna, mandale, imagini şi semne arhetipale. Am întrebat-o: Ce se întâmplă
aici? Te rog, Lumină, explică-mi. Chiar vreau să ştiu care este realitatea
situaţiei. Lumina mi-a
explicat că nu există moarte,
suntem Fiinţe nemuritoare. Suntem vii dintotdeauna! Am înţeles că facem parte
dintr-un sistem natural viu, care se reciclează permanent. Am rămas aproape de cei care au puterea să mă
vadă. De cei care văd mai presus de toate suflete…tu ai poarta sufletului
deschisă pentru mine şi aşa ai reuşit să mă păstrezi întotdeauna aproape. Tu nu
te temi de noi şi reuşeşti să ne vezi. Îţi va fi simplu atunci când vei ajunge
lângă noi ca să te adaptezi noii etape…Of, iartă-mă, nu plâng, sunt doar
copleşită de experienţa ta. Nu credeam că momentul morţii tale a fost o
experienţă aşa de frumoasă. Mi te imaginam întotdeauna cum te lupţi cu sfoara
de la gât şi cu interiorul celor care au pus-o acolo. De multe ori nu înţeleg
de ce existenţa noastră pe pământ este una aşa de ciudată. Dacă mi se spunea de
la început prin câte am să trec, probabil aş fi spus “pas”. Nu, nu sunt laşă. Mi se pare doar nedrept ceea ce ni se întâmplă, ceea ce
ţi s-a întâmplat şi ţie şi celorlalţi apropiaţi ai mei care sunt acum aproape
de tine şi nu de mine. Lasă, nu-mi povesti partea urâtă acum. Vreau să mă
trezesc dimineaţă cu imaginea ta stând în picioare şi vorbind cu Lumina…oare
aşa este şi va fi pentru toţi sau tu pur şi simplu ai avut baftă? Nu, nu vreau
să-mi răspunzi…este o întrebare retorică…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu