Suflet de hârtie

Aş prefera să nu îmi povessteşti nici astă seară  momentul neplăcut al morţii tale. Aş prefera să îmi povesteşti ceva frumos. Da, ceva frumos. În sfârşit am avut şi eu o zi liniştită şi nu aş dori să aud lucruri urâte. Ai vorbit cu tata? Şi el a văzut lumina strălucitoare atunci când eu îl ţineam de mână şi recitam în gând Tatăl nostru? De ce mă faci să plâng acum? De ce nu îmi poţi respecta liniştea prin care trec? Vrea să ştie cum m-am simţit atunci? De ce nu mă întreabă el? de ce nu apare lângă mine aşa de des cum o faci şi tu? Nu, nu mă tem de niciunul dintre voi, chiar îmi place să vă ştiu lângă mine, să văd că vă pasă chiar mai mult decât va păsat atunci când eraţi aici…Aş putea să nu-ţi spun nimic de acel moment şi să-ţi transmit pentru el doar faptul că îmi lipseşte…că mi-a lipsit din clipa în care am deschis ochii şi am văzut liniştea veşnică de pe chipul lui…Da, asta am văzut, o linişte ce sper că o are şi acum întipărită pe pleoapele închise. Poţi să-i mai transmiţi de te rog că o parte din mine a murit atunci. S-a dus deprte împreună cu el şi nu a mai revenit niciodată. Of, am murit câte puţin cu fiecare dintre voi şi de fiecare dată am rămas mai săracă fără. Mi-am pierdut sufletul bucăţică cu bucăţică şi mă tem că a mai rămas tare puţin din el…Atât de puţin încât acesta minuscul şi stafidit care a mai rămas nu mai este capabil să simtă mare lucru. Tu îmi vorbeşti de tata iar eu ieri noapte l-am avut în faţa ochilor pe fratele lui, unchiul meu ce a murit cu mulţi ani înaintea lui. O moarte stupidă şi fulgerătoare pe care nu o merită nimeni. Îmi aduc bine aminte că atunci am intrat pentru prima dată într-o morgă…un loc rece şi impersonal în care a trebuit să identific un cadravu. Un loc ce duhnea puternic a formol în care am văzut o masă din beton proaspăt spălată după o autopsie…iar vorba legistului prea ocupat să aibă grijă de mine şi care mi-a strigat în timp ce mesteca o bucată de pâine să deschid uşa aceea mică de lângă şi să mă uit sub pătura cu care era acoperit un cadavru pe targă…aveam doar 18 ani, cum dracu poti să pui un copil să recunoască un cadravu? Slavă domnului că nu a fost unchiul meu…poate rămâneam cu sechele…aşa am rămas doar cu o senzaţie de uşurare…nu că nu a fost el mort ci că nu am fost nevoită eu să-l identific…of, nu mi-am mai amintit de momentul acesta de prin ’95…de ce m-ai făcut acum să mă gândesc la el? aseara doar îl visasem cum îmi aducea ciocolată din piaţa de sârbi atunci când venea la noi în vizită. Îmi plăcea teribil să îl caut în rucsac…da, de fiecare dată avea ceva bun pentru noi. Dă-te te rog mai încolo, în seara asta respiri un aer prea rece înspre urechea mea…iartă-mă te rog, dar astă seară aş prefera să adorm fără să mă ţii tu în braţe, mi-ar place să adorm gândindu-mă la ceva viu şi frumos. Promite-mi că o să fii dimineaţă aici când voi hrăni porumbeii…