Suflet de hârtie

Am tot zis că o să-ţi povestesc despre el...despre cel care mă face să mă simt în al nouălea cer şi alături de care simt că am fost readusă la viaţă. Fiecare petală de trandafir din parcul rozelor are un miros specific atunci când se oglindeşte în privirea lui şi îşi emană parfumul în direcţia mea. Mă simt ciudat de bine în preajma lui şi de multe ori nu înţeleg de ce. Oare am uitat cum să mă las purtată de val şi învăluită de dragoste...habar n-am, se poate să fie şi aşa. Ultimile luni mi le-am petrecut cu voi, e drept, doar pe voi v-am simţit permanent lângă mine...ce ciudat sună, dacă ar ştii ceilalţi că vorbesc despre oameni morţi ar spune că am înnebunit de tot...i see dead people, se ştie asta, dar dacă am ajuns să spun că trăiesc lângă ei...hmmm, chiar sună straniu. Oare ar trebui să nu mai spun la nimeni? să ţin doar pentru mine asta? Bun, să revenim la lucruri pământeşti frumoase. Cel mai important acum este că am început să tai legătura cu cei care mă lovesc constant şi în curând ombilicul va fi rupt de tot. Nu, eu nu vreau să fac rău nimănui, eu doar mi-am dezvoltat un sistem de apărare împotriva lor. Împotriva celor care simt nevoia constant să te doboare. Acum sunt într-o perioadă în care mă simt ok. Simt din nou fluturaşi în stomac, îmi este dor de el atunci când nu este lângă mine şi aştept cu nerăbdare să-l văd...totul e în ceaţă în jurul meu şi simt că nu exist decât prin el...că toate cele trei Mira s-au evaporat într-un nor diafan de fum de ţigară. Of, am uitat să-ţi mai povestesc de porumbei...vin tot mai mulţi de la o zi la alta, se simt în siguranţă la geamul meu şi le place că primesc în fiecare dimineaţă mâncare...da, şi mie îmi este bine să-i ştiu acolo atunci când mă trezesc, să le aud bătăile aripilor înspre geam...Nu ştiu exact dacă tu poţi fi de acord cu mine, dar atunci când nu eşti o persoană materialistă care vede în tot un beneficiu, atunci când eşti un om ce gândeşte simplu şi se lasă purtat de vânt acolo unde îl duce sufletul are numai de câştigat. Dacă eşti capabil să oferi iubire necondiţionat, cu siguranţă eşti capabil să şi primeşti o astfel de iubire. Atunci când te lovesc în ceafă sentimentele pentru cineva nu mai ai raţionament, nu te mai gândeşti la clasa socială din care faceţi parte, la cercurile în care vă învârtiţi amândoi, la cum vă ciocniţi zi de zi unul de altul fără a vă vedea amândoi sau la cum îţi imaginai tu în copilărie că va arăta Făt-Frumos al tău. Cauţi căi comune cu acea persoană şi încerci să faci tot posibilul ca să vă intersectaţi... Am tot ajuns să mă întreb: ce este iubirea până la urmă? iubeşti? iubesc? de când? până când? pe cine? doar pe ea? doar pe el? de ce?... cum să mai ştiu că iubesc? Şi pot continua la nesfârşit cu aceste întrebări care ne trec tuturor prin cap… Şi asta deoarece îmi aduc aminte cât de multe întrebări mi-am pus şi eu de-a lungul timpului, iar răspunsul lor nu a venit neapărat uşor. Înţelepţii spun că dragostea nu costă, eu zic că totuşi dragostea costă, dar nu bani, nu maşini şi nu haine scumpe, costă bucăţi de suflet, bucăţi din inimile noastre, costă energie. Sunt momente în care eu mă întreb în cate bucăţele se poate diviza sufletul meu de fiecare dată mai găsesc câte o bucăţică vie în el. Cât poţi iubi în tăcere, cât timp te poţi înveli în fiorul iubirii şi cât timp poţi fi mulţumit de tine că eşti capabil să o faci... Nu toată lumea poate să iubească necondiţionat... Suntem puţini, ştiu asta...Eu nu vreau nimic material de la nimeni, m-am decis cu mult timp în urmă, tot ceea ce vreau şi tot ceea ce mă poate face funcţională este iubirea celor din jur...atât. Sunt precum un burete care caută în permanenţă un strop de fericire care să-i dea viaţă... Aştept ca într-una din serile următoare să îmi povesteşti şi tu ceva frumos, să îmi spui tu cum te simţi şi cum percepi totul în jurul tău. Acum hai să dormim, sunt obosită. Nu, nu vreau să mai fumez. Vreau doar să mă iei în braţe şi să-mi respiri aerul tău rece în ceafă...nu, dimineaţă nu o să uit să hrănesc porumbeii chiar dacă tu îţi vei lua zborul înainte de a mă trezi şi eu...

Suflet de hârtie

continuare...

Ai avut aşa de multă dreptate atunci când ai spus că sunt o naivă, că eu încă trăiesc într-un basm şi că am impresia că tot ceea ce se întâmplă în jurul meu nu este altceva decât o poveste care va avea un final fericit. Doamne ce naivă sunt. Cum mai reuşesc să cred de fiecare dată că totul poate fi frumos? Mă inspiră de fiecare dată lucrurile mărunte. Oamenii pe care îi cunosc şi cu care schimb cea mai scurtă propoziţie. Se spune că oferi bine şi primeşti tot bine în schimb. Căcat. Nu este întotdeauna aşa. M-am străduit întotdeauna să fac numai bine şi în schimb ce am primit? Lovituri peste nas şi cuvinte răutăcioase care m-au catapultat aiurea pe orbită. Mutter mi-a spus că anul acesta va fi unul spectaculos pentru mine conform zodiacului, auzi, conform zodiacului. Da, văd, este într-adevăr unul spectaculos. Încă mai continuă ceea ce a început în urmă cu un an. Sunt pe ultima sută de metrii în faţa sfârşitului. Un sfârşit probabil imprevizibil. Un sfârşit altfel decât am crezut cu mulţi ani în urmă că va fi. Încasez lovitură după lovitură şi cu toate acestea stau cu capul sus. De ce oameni care nu au strop de valoare mă lovesc atunci când încerc să fac tot ceea ce vor ei? Sunt şi eu un biet om…de ce se aşteaptă toţi de la mine să fac din căcat bici şi să mai şi pocnească? De ce se aşteaptă toată lumea să tac şi să mă supun? Am şi eu demnitate, gândesc şi eu, culmea, dar gândesc. Bun, poate nu întotdeauna, dar o fac de cele mai multe ori. Am stat şi m-am minunat de fiecare dată când oamenii au vrut să îmi facă rău. Dar nu, nu o voi mai face de acum înainte. Cine nu are altceva mai bun de făcut decât să îmi fută mie Feng Shui-ul va plăti, va plăti cu vârf şi îndesat pentru fiecare lacrimă de durere pe care eu am vărsat-o. De ce eu pot să tac şi să nu fac altceva decât să înjur printre dinţi? Habar n-am, dar probabil că o fac pentru că aşa sunt eu. Un om ce îşi pleacă fruntea în faţa oamenilor răutăcioşi. În faţa oamenilor care au luat totul de-a gata în viaţă şi nu au construit nimic. Au trăit doar pe spinarea celorlalţi. A celorlalţi pe care nu i-au apreciat niciodată la justa lor valoare. O să trec cu bine şi peste problemele actuale. Întotdeauna o fac şi de fiecare dată răsare soarele. Lminiţa mea de la capătul tunelului este aprinsă şi îmi dă putere. Îmi dă forţă să cred că totuţi merit şi eu ceva bine pe lumea asta. Că merit şi eu să fiu fericită. Chiar dacă merit în doze mici asta. Sunt precum esenţele tari care stau în sticluţe mici. Haha…da, chiar este adevărat, sunt o jumătate de buletin, măsurabilă cu un centimetru de croitorie, sau de tâmplărie…nu ştiu…pur şi simplu cu un centimetru. Îmi transpiră palmele iarăşi şi gândurile mele zboară aiurea. Ştiu că eşti lângă mine chiar dacă nu eşti în stare să articulezi măcar un cuvânt. Mi-aş dorii să ştii că m-am hotărât. M-am hotărât să nu îmi mai aplec capul în faţa celor care vor să mă rănească şi atunci  va fi nasol. Ce voi face dacă ei se vor simţi răniţi? Problema lor. Şi ei m-au rănit pe mine şi au făcut-o de multe ori intenţionat. Cu toţii vor plăti pentru toate lucrurile urâte pe care mi le-au făcut. Ferească sfântul să deschidă cutia pandorei din capul meu că să te ţii bine atunci. Vor căda capete şi vor căda de sus. Partea proastă este că ei nu ştiu să cadă la fel cum am făcut-o eu de fiecare dată şi atunci va fi nasol. Pentru ei, nu pentru mine. Eu am căzut de multe ori iar ei nu au căzut niciodată. Eu am muncit pentru tot ceea ce am în timp ce ei eu primit totul de-a gata. Eu îmi găsesc de fiecare dată sursa de inspiraţie care să mă ajute să trec peste. Am găsit-o şi de această dată. O să-ţi povestec într-o altă seară despre ea. Acum sunt obosită şi nu prea am chef de vorbă. Ajută-mă să dorm. Spune-mi o poveste. Una cu final fericit. Tu ştii cumva ce gândesc porumbeii? Ai acces la mintea lor? Sunt mulţumiţi?

 

O seară extraordinară cu Rezident EX

 O dimineaţă în care m-am trezit cu dureri de gât şi de palme. Nu, nu mă doare gâtul de la fumat de data asta, ci mă doare de la cât am urlat aseară, urlat, cântat, aclamat...nici nu ştiu cum să îi spun. Am aşteptat 10 ani ceea ce s-a întâmplat aseară, adică întoarcerea pe scenă a lui Kempes...OMG, a fost extraordinar. O seară ce nu aş fi vrut să se mai termine şi să-i ascult la nesfârşit pe cei de la Rezident Ex. Toate momentele în care eram la un concert Cargo şi aşteptam momentul în care Kempes să apară de undeva, nu au mai contat din momentul în care el a urcat aseară pe scenă. Vocea lui extraordinară şi dorul de întoarcere acasă pe scenă a lui Tavi Iepan au făcut ca toată lumea să cânte împreună cu ei aproape două ore. În afară de faptul că am aşteptat o groază de ani să îl ascult cântând live pe Kempes, m-am revăzut aseară la concert cu prieteni pe care chiar dacă nu i-am vâzut tot de vreo 10 ani, am continuat discuţiile de unde le-am lăsat în trecut şi am petrecut o seară tare frumoasă...mai vreau, pe bune că mai vreau să-i asult live, dar nu mai vreau să aştept încă zece ani...mă bucur că au revenit pe scenă şi sper să îi văd cât mai des cântând acasă.

"Revenirea lui Ovidiu Ioncu-Kempes (fostul solist al trupei Cargo) pe scenele din România, după aproape zece ani petrecuți în Australia, a reprezentat unul dintre cele mai mediatizate evenimente muzicale ale anului 2012. „Vocea de aur a rock-ului românesc este din nou acasă!”, au exclamat, cu același entuziasm, atât mass-media, cât și a publicul prezent la concerte. Iar această întoarcere a fost cu atât mai prețioasă, cu cât ea s-a produs într-un adevărat supergrup: Tavi Iepan (inițiatorul proiectului Rezident Ex, chitară, Hamburg, ex Progresiv TM, Cargo, Flying Wood, Locatarii), Christian Podratzky (bass, Berlin, ex Impact, Pro Musica, Poems for Layla, Abra), Matthias Lange (chitară, Hamburg, ex Metalium, Sinner), Florin Cvasa (tobe, ex Neurotica), Adrian Popescu (chitară, Paris, ex Metamorf, Cargo). Alpha este un simbol. Înseamnă un început, dar poate fi considerat și sfârșitul unui drum anterior. Acesta este mesajul pe care Tavi Iepan a vrut să-l transmită prin apariția acestui album, care conține piesele pe care el le-a compus pentru Cargo, înainte de a emigra în Germania, dar și o piesă nouă, „Catedrala sufletului”, compusă special pentru vocea lui Kempes. Este și mesajul pe care ceilalți membri ai supergrupului Rezident Ex îl consideră adecvat pentru carierele și biografiile lor.

Unele dintre piesele albumului Alpha sunt mari hituri ale rock-ului românesc, altele, prime audiții care promit să devină mari hituri. Și unora și altora li se adaugă plus-valoarea unei voci de excepție și a unor instrumentiști experimentați, care au arătat încă de la primele apariții sub numele Rezident Ex că pot crea o pagină nouă în istoria rock-ului românesc. O pagină nouă care pornește de la un alt moment Alpha, al unei trupe a cărei legendă a fost construită prin contribuția semnificativă a lui Tavi Iepan, Ovidiu Ioncu-Kempes și Adrian Popescu: Cargo. Albumul Alpha este o producție 100% Rezident Ex."

Welcome home Rezident EX, good job...

Suflet de hârtie

poveşti nemuritoare...

Plutesc între două lumi şi în capul meu se învârt poveşti pe care nu mai pot să le deosebesc între realitate şi ficţiune...o bucată de aici, una de dincolo, un personaj real, unul imaginar, un vis răzleţ în miez de zi şi un pachet de ţigări fumat în miez de noapte. Nu ştiam că la vârsta asta mai sunt în stare să ascult poveşti, dar acum sunt în stare chiar şi să spun poveşti...a fost odată ca niciodată un pici de om cu suflet mare care nu a făcut rău nimănui şi a ajutat pe toată lumea. Necuvântătoarele au fost prioritare şi orice suflet care a avut nevoie de ajutor l-a primit...Au trecut anii şi piciul a crescut...s-a maturizat, s-a îndrăgostit, a pierdut oameni dragi, a primit alţii în viaţa lui...a dat uitării lucrurile neplăcute, a visat cu ochii deschişi şi a încercat să nu depăşească limitele, dar totodată a călcat mereu afară din pătrat făcând orice pentru a-şi îndeplini visele nu foarte măreţe, dar care au fost personale chiar dacă erau pentru ceilalţi considerate ca fiind nebuneşti...De câte ori a crezut că a pierdut tot, a apărut ceva nou care nu l-a lăsat să se piardă pe traseu. A ajuns să trăiască într-o lume frumoasă în care gândurile prindeau contur făcând ca totul în jur să fie frumos...Ca în orice altă poveste cu căpcăuni şi în povestea noastră a apărut spânul care a dărâmat toate zidurile din jur făcând ca piciul să înceapă cu paşi nesiguri să se descurce singur printre oamenii răi din jur...Persoanele dragi plecate de mult pe alte tărâmuri i-au stat şi de aceasta dată  aproape şi l-au îndemnat să facă ce e mai bine pentru el, apoi chiar dacă nu au reuşit să facă asta întotdeauna măcar au încercat să îi îndrume paşii şi să-l ajute să ocolească obstacolele....un aer prea cald afară pentru perioada asta a anului, o atmosferă tensionată pe stradă, o muzică în căşti mult prea stridentă fac în continuare ca piciul noastru să fugă de tot şi de toate, să se refugieze în cărţile lui Palahniuk şi în personajele bizare ce îi apar în faţa ochiilor...aşteptând sfârşitul...care sfârşit? ce înseamnă sfârşitul? ce este dincolo de el? Am fost ameninţaţi de prea multe ori din frică cu sfârşitul lumii şi am ajuns să nu mai înţelegem nimic din el...a devenit banal, mai banal decât bancurile cu salamul de soia de pe vremea lui ceaşcă...Nu caut fantome din lumea de dincolo şi nu vreau ca cei de dincolo să trăiască ancoraţi prin mine în lumea de aici...Perspectiva viitorului n-ar fi mare lucru dacă ea s-ar reduce la terminarea, fie chiar şi în condiţii glorioase, a dramei terestre. Cineva a pus în inima noastră gândul veşniciei, El fiind singurul în măsură să ne satisfacă, în mod ideal, dorinţa aceasta, prin prezenţa Sa imediată şi permanentă...cine este EL? am spus că de EL nu mă ating deocamdată, constat însă că mă apropii cu paşi repezi de el şi fac eforturi să-l ating, să-l simt, să văd că mă bagă şi pe mine în seamă, să-l întreb de ce?...aşa e, nu vorbesc despre mine...vorbesc despre piciul nostru aiurit din poveste...

Suflet de hârtie

continuare...

A înflorit iarăşi liliacul la geamul meu şi tot ce pot să fac este să mă bucur de mirosul lui de la distanţă. Pe mine şi pe el ne desparte un geam peste care de data asta nu pot să sar şi o uşă de metal prin care nu pot să pătrund deoarece vecinii binevoitori au schimbat lacătul şi au uitat să îmi dea o cheie…Nu, nu te gândi că aş fi putut spune ceva mai amuzant de atât…chiar nu e…La Popa Şapcă am fost doar în vizită de lucru în facultate, dar acum uitându-mă la liliacul din faţă îmi imaginez cum se uită deţinuţii în direcţia Iulius Mall…aşa, şi ce? Eu sunt de vină că ei au ajuns acolo? Că au furat, au violat şi chiar au omorât? Slavă domnului, fiecare îşi duce crucea lui şi îşi asumă toate lucrurile făcute…de voie, de nevoie…mai contează de ce o facem? Şi eu îmi asum faptul că atunci când tu ai murit te-am umplut de liliac şi nu mă puteam dezlipi de mirosul lui…Nu, atunci nu m-am gândit că va fi un miros ce mă va urmări o viaţă…doream doar să nu vin cu mâna goală la tine şi să am în ce-mi ascunde ochii plini de lacrimi…asta e, a fost vremea liliacului şi liliac a rămas…nu-ţi face griji, ştii că violetul oricum este culoarea  mea preferată…Cu excepţia trandafirilor, nu cred că există altă floare atât de frumoasă şi de parfumată ca liliacul. Dintre cele două minuni de plante, liliacul are o aromă mai puternică, ce este purtată la distanţe mari de câtre vânt...îmi place să cred că ajunge şi la tine…Să ajungi la Caraşova la festivalul liliacului o dată, rămâi o viaţă cu mirosul de liliac în suflet… Din păcate, liliacul nostru drag înfloreşte doar câteva săptămâni în timpul primăverii…aşa a fost să fie când tu ai murit, să am curtea plină de liliac şi să îţi aduc şi ţie pentru a-mi şterge din nas mirosul de bronz cu care îţi erau vopsite unghiile…vreau să îmi alung liliaul din minte şi trec de la una la alta, dar îţi aduci aminte când am primit acel mesaj de la amicul meu “punkistul” pe care rockerul din tine nu l-a plăcut niciodată, şi mi-a scris că se sinucide? Da, măi, m-am dus dimineaţa la el şi l-am găsit inconştient. Lucra în armată omul şi vezi doamne să nu afle şefii ce a făcut el părinţii lui nu am chemat salvarea…lasă că i-am turnat pe gât doi litrii de apă caldă şi a început să-şi revină. Nu râde, tu nu vezi în ce situaţii reuşesc să mă bag? Why me? Nu mă mai sunaţi pe mine dacă vreţi să vă sinucideţi…nu de alta, dar eu vă salvez fraţilor, eu nu pot să vă las să muriţi, pe bune…chinuiţi-vă şi voi pe lumea asta aşa cum o fac şi eu, nu fiţi laşi…zău aşa…Of Alice, tu de ce nu m-ai chemat atunci? De ce nu ai strigat peste deal la mine că te-aş fi auzit la fel de bine cum nu mă mai pot uita acum pe geamul casei mamei mele de unde văd locul în care tu ai fost omorât…da, poţi să-mi respiri fumul de ţigare, nu-ţi fă griji, fumez eu suficient şi pentru tine…da, ador să ascult piesa asta atunci când fumez şi tu eşti lângă mine…eyes I recognize, taking me back…familiar to me from some other time…or maybe another life…no, i can’t my friend…until then…just wait…

Ce are în plus femeia „rea”

De multe ori, noi, femeile, ne întrebăm de ce bărbaţii preferă femeile „rele” în favoarea femeilor „bune”. 

Eu cred că este destul de simplu, deoarece atunci când eşti supusă, ai grijă de el şi faci totul aşa cum îţi spune, s-ar părea că asta ar trebui să îl atragă, să îl facă să se îndrăgostească şi să-şi piardă minţile, dar nu este chiar aşa. Bărbaţii sunt mai atraşi de femeile independente, care ştiu să-şi impună punctul de vedere şi nu fac eforturi disperate ca să-i seducă. Ele îi lasă pe ei să aibă iniţiativă şi întotdeauna aşteaptă momentul potrivit.

Când realizezi asta, ajungi să te întrebi: cine sunt scorpiile şi de ce aleargă bărbaţii după ele, şi nu invers? Definiţia scorpiei, în cazul de faţă, nu este una peiorativă şi cu siguranţă nu are o conotaţie negativă. Scorpia, în contextul nostru, este o femeie puternică, care ştie ce vrea, e sigură pe sine, se descurcă fără ajutor şi, cel mai important, nu aleargă disperată să cucerească un bărbat, ci mai degrabă ştie cum să se lase de fiecare dată cucerită.

  Cu toate astea, spre deosebire de „fata bună” dependentă de bărbatul de alături, care nu conteneşte să arate cât de mult contează el pentru ea şi să repete permanent că face orice pentru el, că este sclava lui şi că îl va iubi până la moarte, scorpia ştie să-şi delimiteze teritoriul, când să spună „nu” şi când să cedeze, ştie care îi este adevărata valoare şi, mai ales, ştie că atunci când nu aleargă după bărbaţi, vor alerga ei după ea. Are demnitate, mândrie şi ştie ce vrea de la viaţă.

Pentru că nu strigă niciodată: „Alege-mă pe mine!”, nu face eforturi disperate să îl seducă şi nu îi face jocul. Este sigură pe sine şi știe să fie fericită nu doar pentru el, în prezenţa sau datorită lui. Nimic nu este mai puţin atractiv pentru un bărbat decât o femeie dependentă, lipsită de dorinţe şi „pretenţii”, care este uşor de mulţumit, genul de femeie care întotdeauna răspunde cu „da” la orice întrebare.

Astfel ajung să nu-i caute, să nu-i aştepte și să nu-i vâneze. Ele nu îşi schimbă planurile, interesele, pasiunile, nu renunţă la prieteni şi la viaţa lor pentru a o trăi pe a lui, rămânând interesante. Nu se străduiesc să fie perfecte. Scorpiile ştiu că nu e necesar să fie perfecte pentru a menţine viu interesul bărbaţilor, ci trebuie să fie doar interesante. Ele au înţeles că perfecţiunea oboseşte, plictiseşte şi sperie. Pentru a avea însă o astfel de atitudine, trebuie să te reprezinte şi aceste lucruri să nu fie mecanice, pentru că rişti să-ţi aşezi pe faţă o mască falsă care nu te reprezintă în niciun fel. Dacă tu crezi că nu faci parte din niciuna dintre cele două categorii, poate rămâi tu aşa cum eşti şi compilezi totuşi cele mai bune calităţi ale femeii „bune” cu ale celei „rele”.

Suflet de hârtie

continuare...

Mi se întâmplă lucruri pe care nu le vreau în viaţa mea…pe care nu le mai vreau. Vreau simplitate şi nu mai vreau nimic complicat. Tu cred că eşti singura mea prietenă care mă înţelege atunci când îi povestesc despre cei care umblă nestingherit şi îmi bântuie viaţa. Doar cu tine pot să vorbesc şi să-ţi povestesc prin ce trec. Dă-mi te rog ţigările de pe masă…voi lăsa geamul deschis peste noapte ca să iasă fumul, nu-ţi face griji, ştiu că fumez prea mult şi nu e bine, dar nu am ce face…fumul de ţigare este singurul meu refugiu din faţa realităţii. Of, de ce pot spune lucrurilor pe nume mai puţin a ceea ce simt. Niciodată nu am putut să-mi exprim sentimentele liber. Pot exprima orice altceva, dar nu ceea ce simt. Aş vrea să mă trezesc într-o dimineaţă un altfel de om. Un om care de fapt nu mai simte nimic pentru nimeni. Un om care să poată să-şi vadă de viaţa lui fără a avea nevoie de altcineva alături. Un om care să se bucure de tot ce-i iese în cale şi care să accepte fiecare secundă aşa cum este ea. Nu, nu am mai fost de câteva săptămâni la psiholog. Am fost prea obosită şi prea preoupată de alte chestii ca să-mi mai fac timp să merg. Probabil că nu e bine, dar niciodată nu m-am putut duce pur şi simplu la cabinet şi să încep să turui toate nebuniile care îmi trec prin cap. Prefer să stau acasă să citesc o carte atunci când am un strop de timp liber. Îmi place să mă pierd în lumea altor personaje, mai schimb şi eu scenariul aşa. Mai adaug câte ceva propriului meu scenariu. Propriului meu surt metraj ratat…da, aceeaşi părere o am despre filmul meu. Cum aş putea să cred altceva? Cum aş putea să-mi conturez altfel propriile personaje când totul în jurul meu este vraişte…O vraişte aşa de lungă cum nu a mai fost niciodată. Am senzaţia că nu se mai termină, că rulează şi rulează aceeaşi secvenţă la nesfărşit…O secvenţă în care eu sunt pierdută…uitată într-un colţ de lume în care sunt nori negrii pe cer şi cu toţii aşteptăm sfârşitul. De ce pe mine mă mint oamenii? De ce nu au curajul să-mi spună în faţă? Par un om chiar aşa de slab, incapabil să priceapă că nu este dorit? Futui…m-am săturat de minciuni…m-am săturat să sper că într-o bună zi va fi mai bine…m-am săturat să mă ataşez de oameni care nu înţeleg asta…nu, eu nu pot fuma în fiecare zi iarbă şi nu pot sta non stop cu berea în mână…nu pot poza nud şi nu mă pot da în spectacol…prefer să fiu un om normal care iubeşte lucruri neobişnuite, dar facute in intimitate...minţiţi-mă frumos…nu sunt tâmpită…Bolen, mă bucur astă seară că ai venit…nu mă lăsa să cad…ajută-mă să mă ridic şi să nu spun nimic, să las totul aşa cum este şi să merg mai departe…îţi aminteşti că aşa făceam şi când eram copii chiar dacă trăiam la distanţă unul de altul, întotdeauna ai fost alături de mine…de fiecare dată insistai să primesc pachet cu batoane de ciocolată şi eu de fiecare dată mă bucuram enorm…da, şi acum am ciocolată în frigider, nu mă pot abţine…tot aşa cum nu mă pot abţine să fumez…spune-mi măcar tu ceva frumos, fii sincer cu mine, am nevoie de sinceritate tot aşa de mult cum am nevoie de linişte. Spune-mi te rog o poveste…sau măcar minte-mă frumos…spune-mi că ţii bine acolo unde eşti…de ce tu şi nu eu? Ai fost un om mai bun ca mine, păcate-le cui le car eu în spinare?...ferice de tine că te-ai scăpat…iartă-mă te rog că eu am rămas aici…