O lume nesigură în confruntare cu un extremism sigur

Având în vedere situaţia din Franţa, mi-am adus aminte de un text scris dupa tragedia din Franţa, masacrul de la Charlie Hebdo la începutul lui 2015 şi îmi dau seama că nu s-a schimbat aproape nimic, cu toţii vom încheia un 2015 cu un mare semn de întrebare: încotro ne îndreptăm, unde vom ajunge până la final?

„Nu vom putea împiedica un nou atentat.” Acesta este mesajul pe care coordonatorul european al luptei antiterorism l-a transmis după episodul parizian. Observația este tulburătoare, dar permite înțelegerea unei situații cu care omenirea se confruntă în prezent.

În urma recentelor atacuri teroriste din Hexagon și a amenințărilor persistente, este de înțeles dorința opiniei publice de a cere garanții că alte evenimente similare nu se vor produce. Autoritățile însă, oricât de pregătite ar fi, nu pot promite siguranță absolută. Iar aici nu este vorba de lipsă de voință sau de profesionalism, ci de o problemă mult mai complexă.
Terorismul, o problemă fără final?

Riscul unor noi atentate l-a determinat pe unul dintre oficialii de rang înalt din departamentul luptei antiteroriste să atenționeze asupra unui fenomen cu care va trebui să ne obișnuim.

„Nu există o soluție-miracol. Mergând pe varianta prevenției, a depistării și a reprimării la nivel internațional, vom încerca să facem tot posibilul pentru a evita repetarea atentatelor. Dar nu vor putea fi împiedicate în proporție de 100%”, a avertizat Gilles de Kerchove, într-un interviu acordat AFP, citat de Agerpres. Practic, ceea ce transmite șeful antitero al Uniunii Europene este că întotdeauna vor exista supape care nu vor putea fi închise. Este un fapt pe care l-a recunoscut și şeful serviciilor de informaţii britanice (MI5), Andrew Parker, care a avertizat că nu pot fi opriți toți teroriștii, oricât de mult s-ar dori acest lucru.

De ce această nesiguranță? În mod firesc, închiderea unui terorist într-o închisoare ar trebui să însemne rezolvarea unei probleme. Ar fi de așteptat ca celulele teroriste din Europa să fie anihilate, iar teroriștii să fie trimiși cu toții după gratii, însă, în realitate, nici acest lucru nu poate oferi siguranță. Kerchove explică această situaţie aparent lipsită de justificare. În opinia lui, „închisorile sunt un incubator de radicalizare masivă”, fapt care poate crea mai multe probleme în cazul trimiterii după gratii a celor care revin, de exemplu, din Siria.

O dovadă concludentă în această privință sunt chiar autorii atentatelor de la Paris. Au devenit integriști chiar în mediul care ar fi trebuit să îi purifice de germenii terorismului. Această situație complicată este recunoscută și de ministerul francez al justiţiei. Potrivit purtătorului de cuvânt, din cele 152 de persoane condamnate și închise în Franţa pentru fapte asociate cu terorismul, 60 au fost identificate ca făcând prozelitism printre deţinuţii musulmani de drept comun.
Europa, în căutare de soluții

În aceste condiții, situația este chiar îngrijorătoare. Dacă închisorile sunt focar de extremism, atunci care este soluția? Ce ar fi de făcut, mai ales în contextul în care aproximativ 3.000 de europeni s-au alăturat grupărilor islamiste din Siria sau Irak, iar 30% s-au întors în ţările UE?

O soluție ar fi cea a premierului francez, Manuel Valls, care a anunţat crearea până la sfârşitul anului a unor „secţiuni speciale” în închisori pentru a-i izola pe deţinuţii jihadişti. Nu este însă soluția ideală, fiindcă organizațiile pentru apărarea drepturilor omului cel mai probabil vor reacționa. În timpul unui experiment într-o închisoare din zona pariziană, jihadiştii au fost izolaţi de ceilalţi, iar societatea civilă a denunțat experimentul, numindu-l „micul Guantanamo“. Valls este conștient de existența unor rețineri de acest gen, de aceea a menționat că măsurile luate se vor încadra în limitele unui stat democratic. „Vor fi luate măsuri excepționale, dar niciodată măsuri care pun în pericol statul de drept.”

Se mai discută între oficialii europeni despre necesitatea unei mai mari supravegheri, inclusiv asupra traficului aerian, fiind o măsură care a fost luată și în SUA după atacul de la Turnurile Gemene. Există riscul unei limitări a libertății individuale? Este una dintre dezbaterile care a încins și publicul român ca urmare a intenției autorităților de punere în aplicare a Legii Big Brother, care a fost, de altfel, evocată recent în discuţiile dintre Victoria Nuland şi oficialii români.

Există și „soluția” pedepsei capitale. Propunerea a fost susținută fără rezerve de Marine Le Pen. Soluția a mai fost pusă pe tapet și cu ocazia crimelor din Oslo, săvârșite de Andreas Breivik. Cu acea ocazie, el însuşi a spus că „nu există decât două soluţii corecte în acest caz: achitarea sau pedeapsa cu moartea”. Chiar dacă teroristul norvegian a admis justețea pedepsei capitale, aceasta ar presupune ample dezbateri de ordin etic și este posibil mai mult să agraveze problema decât să o rezolve. Întoarcerea Europei la timpuri apuse ale istoriei poate că nu este cea mai bună variantă.
Europa și momentul ei de teroare

Șocul creat de atentatul din Franța a fost comparat de mulți cu momentul prăbușirii Turnurilor Gemene. Chiar dacă numărul victimelor este departe de a fi comparabil, efectele de ordin psihologic pot fi similare. De aceea, este posibil ca, de acum înainte, „bătrânul continent” să nu mai fie la fel, cum nici SUA nu mai sunt aceleași. În acest sens, mesajul lui Kerchove ne invită la realism. Amenințarea va persista și nesiguranța se va accentua. O bună dovadă în această privință este situația din Bruxelles, unde au avut loc mai multe schimburi de focuri, cu victime, în timpul unui raid antiterorist. Potrivit presei belgiene, un grup jihadist se pregătea să comită un atac. Cel mai probabil, acesta va fi unul dintre scenariile cu care va trebui să conviețuim.

Oricâte eforturi ar depune forțele de securitate, vor exista breșe. Cel mai probabil, vor continua să lovească surprinzător și vor atenta asupra democrației occidentale. „Cu ajutorul lui Allah, vom ataca întreaga Europă”, sună unul dintre mesajele recente ale militanților integriști. În consecință, autorităților nu le mai rămâne decât să fie în alertă permanentă, iar cetățenilor, să își dorească să nu se intersecteze vreodată cu militanți islamici. Situația prezentă nu se potrivește cu viziunea optimistă asupra viitorului omenirii. „Sfârșitul istoriei” lui Fukuyama pare să se zdruncine din temelii. Societatea fără război pare să fie deja o utopie.

Adevărata prietenie

“Singura prietenie adevarată este cea care s-a născut fără motiv”

Eu întotdeauna am spus că viaţa fără prieteni este ca o masă căruia la sfârşit îi lipseşte desertul. Este evident cât de nesatisfăcătoare ar fi lumea în care am putea gusta din toate bucătăriile lumii, făra a ne bucura, la final, şi de deliciul unei prăjituri. Prietenia adevarată, însă, este mai mult decât atât, ea este cireaşa de pe tort.

Acest gen de relaţie este cea mai echilibrată şi uşor de păstrat dintre toate. În principiu, oricine ar putea să menţină o relaţie adevărată de prietenie, să respecte anumite reguli şi "obligaţii” pentru ca apoi să se bucure de toate drepturile, libertăţile şi împlinirile pe care ţi le aduce. Dacă aceia pe care îi numeşti prieteni sunt persoanele cu care ocazional te întâlneşti în oraş la o cafea sau la o plimbare la sfârşitul săptămânii, noţiunea la care eu încerc să ajung ţi se poate părea uşor exagerată. Acest lucru se datorează faptului că mai nimeni nu vede prietenia ca pe o relaţie serioasă, în care trebuie să depui efort considerabil pentru a o face să funcţioneze. Implicarea afectivă şi sacrificiile pe care le faci de bună voie şi nesilită de nimeni sunt, din punctul meu de vedere, piatra de temelie a unei prietenii ideale. Atunci când dai un telefon la ora două din noapte şi soliciţi un ajutor, trebuie să primeşti un singur răspuns ferm: ok, vin, nu să primeşti întrebări care încep cu : de ce. Cu toate acestea, uşor de spus, greu de făcut. Mai ales când avem la orice pas exemple de prietenii destrămate, bazate pe interes sau în care încrederea este trădată. Foarte puţine persoane înţeleg ceea ce înseamnă cuvantul "prieten" şi responsabilităţile care vin odată cu acest titlu.

Prietenia înseamnă încredere, sinceritate, o legătură de suflet, care nu poate fi desfiinţată de nimeni şi de nimic. Este limpede că nu trebuie teoretizată, ea se trăieşte, şi-atât. Totuşi, din experienţa altora sau din experienţa personală, putem înţelege punctele de rezistenţă şi psihologia relaţiei de prietenie. Pentru a lega o relaţie de prietenie nu este suficientă bunăvoinţa. Nu-i de ajuns să-ţi doreşti un prieten, trebuie să faci un efort, să devii tu însuţi prietenul cuiva. Unii pot gândi aşa: sunt prieten cu cineva pentru că nu sunt cu alţii. În felul acesta, prietenia ar cultiva exclusivismul. Eu m-am bucurat săptămâna aceasta de câteva zile petrecute cu o dragă prietenă ce chiar dacă nu este tot timpul aproape de mine fizic, este aproape de sufletul meu în fiecare zi iar eu atunci când simt asta spun în gura mare cât de mulţumită sunt că am legat prietenii sincere de-a lungul vieţii prin toate locurile pe unde am umblat.

Vreau să cred în inocenţă

Pe mine lăsați-mă să cred în inocență, chiar dacă nu mai am vârsta optimă pentru asta. Lăsați-mă să cred că iubirea nu se numără în cearceafuri șifonate. Lăsați-mă să sper că relațiile nu se rezumă la cele fizice și că poți fi drăguță cu o persoană de sex opus fără să vreau ceva, fără să mi se aprindă călcâiele după el. Văd atâtea situații exact pe dos cu ce spun eu aici încât mă lupt cu toți și toate ca să nu văd ce se întâmplă în jurul meu. Să cred că pot fi îndrăgostită fără să mă gândesc la cum sărută sau cum mângâie; că pot visa la cineva fără să fie nimic erotic și că pot spune „te iubesc” fără să fiu considerată „iremediabil topită” după acel cineva.

Nu-s naivă. Înțeleg şi eu, fac conexiuni. Când nu fac, ori nu mi se pare important, sau chiar nu vreau, pur și simplu, să scot situația din acea atmosferă de… inocență. Așa că lăsați-mă să cred să nu se reduce totul la sex şi la eternitate. Că poveștile frumoase chiar există și că nu întotdeauna unul (se) dă iar celălalt profită mai mult decât oferă. Lăsați-mă să nu văd partea urâtă a lumii şi să rămân in lumea frumoasă pe care am creat-o în jurul meu…

Cu toate acestea cred că nu există om pe lumea asta care să nu greşească...toţi avem momente când nu suntem corecţi şi suficient de sinceri. Mulţi dintre noi ne ştim  limitele noastre pentru a nu lovi pe altcineva din jurul nostru. Aş vrea să cred că ştim până unde putem merge  cu incorectitudinea încât să nu lovin pe nimeni... dar mai ştiu şi că totul depinde de caracterul nostru. Vreau să cred că mulţi dintre noi suntem oameni frumoşi cu caractere deosebite în care demnitatea şi omenia nu lipsesc niciodată. La urma urmei toţi avem păcatele noastre, poate şi frustrări încât avem tendinţa să privim lumea prin prisma experienţelor noastre...de aceea dragii mei oameni buni, cât nici noi nu suntem corecţi,nu avem dreptul să judecăm pe cineva...pentru că în final oamenii pot trăi  fără a face greşeli, dar numai dacă ar trăi singuri. Eu rămân mereu veşnica optimistă şi sper ca într-o zi...noi oamenii ne vom trezi.

Şi ce dacă iubesc viaţa şi oamenii care nu sunt lângă mine? O pot face şi nu trebuie să primesc nimic în schimb. Mulţumirea mea vine din interior şi îmi satisface dorinţa de inocenţă. Cu aceste gânduri frumoase m-am trezit într-o dimineaţă zâmbind şi spunându-mi mie, las-o aşa Mira că e bine, nu trebuie să ai chiar totul, mulţumeşte-te cu ce ai şi fii întotdeauna TU.

Societatea perfectă

 Acest titlu de fapt este preluat de la J. K. Galbraith, un instituţionalist contemporan cu noi, până acum aproape 6 ani. L-am citit din plăcere, chiar dacă nu mă interesează economia în mod special. L-am citit pentru că a dus mai departe teoria şi gândirea economică, nu se plafoneaza de doctrine şi de ideologie. Nu mi-a oferit teorie economică, de care oricum nu aveam nevoie, definiţii, ci o viziune asupra societăţii contemporane şi asupra deziteratului din punct de vedere socio-economic al unei societăţi mai bune, a unei societăţi în care ţi-ai dori să trăieşti.

În viziunea sa, cu care nu pot de altfel să nu fiu de acord, societatea perfectă ar trebui să acorde tuturor dreptul de a avea o existenţă mulţumitoare din punctul de vedere al fiecarui individ. Adică, pentru un investitor o existenţă mulţumitoare este generată de câştigurile sale, pe cănd pentru un artist, libertatea este cea care îi oferă satisfacţie.

Totuşi, acestă datorie a statului de a oferii fiecăruia posibilitatea de a excela şi de a se dezvolta în concordanţă cu propriile aspiraţii şi capacităţi, nu include şi obligaţia de a asigura venituri egale. Adică nu întotdeauna se aplică formularea “venituri egale pentru munca de valoare egala”. Dacă un artist produce ceva care are valoare egală cu cea ce produce un muncitor, venitul lui nu poate avea valoare egala, pentru că muncitorul produce intr-un cadru care să-i asigure continuitate, pe cand artistul este dependent de continuitate. Ori cel puţin, valoarea egală nu se reduce la munca şi efortul depus pentru a crea acel produs, ci şi la utilitatea lui.

Aşadar, toţi avem dreptul la fericire, însă fericirea nu ar trebui şi nici nu poate fi standardizată. Aşa că, într-o societate perfectă, toţi avem dreptul să fim fericiţi în sensul personal pe care fiecare îl întelege. Societatea perfectă nu înseamnă societatea ideală. Dar, e mai greu de realizat, poate mai cu seamă astăzi, când şi la noi în ţară există o “democraţie a celor bogaţi”. Când cei care deţin capitalul, deţin şi puterea. Când guvernele sunt făcute parcă pentru a reprezenta interesele celor puţini şi bogaţi. Nu sunt pentru populism, nu doresc egalitatea căţelului cu câinele, însă nici nu vreau ca 15 % din populaţia lumii să consume 50 % din cerealele planetei. Nu vreau sa existe saracie cruntă, cronică.

După cum afirma şi Galbraith, nu se investeşte mult în sistemul de educaţie, în schimb, există emisiuni de televiziune în care se investesc milioane de lei şi care sunt livrate mai ales celor care “se bucură” de o slabă educaţie. Mereu a existat ceva de imputat statului, guvernelor şi celor bogaţi, dar să fim serioşi, a fost pe bună dreptate. Nu îmi stă în fire să recomand cărţi celor de sus, dar de această dată le-aş recomanda cartea lui John Kenneth Galbraith, poate mai învaţă câte ceva, bun şi pentru noi, nu doar pentru EI.

O solidaritate venită poate prea târziu

Klaus Iohannis a declarat astăzi "Sunt revoltat că o astfel de tragedie de proporţii s-a putut întâmpla. Nu mai putem continua pe principiul „lasă că merge şi aşa” ", eu sunt revoltată de faptul că funcţionăm aşa de mai bine de 26 de ani. Sunt revoltată de faptul că trebuie să se întâmple o asemenea tragedie ca să devenim solidari şi să urlăm în gura mare că trăim într-o ţară în care nimănui nu-i pasă.

Am urmărit firul evenimentelor tragice in ultimile 24 de ore şi este trist. Este trist că trebuie să moară aşa de mulţi oameni ca să ne mobilizăm să donăm sânge, să ne mobilizăm să aprindem lumânari şi să nu mai mergem în cluburi care ne pun viaţa în pericol. Dacă mâine încep să se verifice toate cluburile din ţară, ar trebui ca cel puţin 90% dintre ele să fie închise. Să nu mai avem unde merge weekend-ul viitor. Şi nu este normal să fie aşa. Nu este normal ca siguranţa noastră să fie pusă în pericol. Investiţii cât mai mici şi profituri cât mai mari. Asta doresc toţi patronii de cluburi.

În fiecare oraş sunt convinsă că din păcate este câte un club precum cel din Bucureşti. Am simţit-o pe pielea mea de fiecare dată când am fost într-unul din cluburile din Timişoara unde se ţin concerte. De fiecare dată preferam să stau aproape de uşa de la intrare şi să glumesc spunând: dacă ia ceva foc aici, vom arde precum şobolanii. Aş vrea să ştiu că sunt în siguranţă dacă ies la un concert. Aş vrea să simt că am ieşit să mă recreez după o săptămână de muncă dacă am decis să ies în oraş. Păcat că a trebuit să moară atâţia oameni ca să stau de acum înainte şi să mă gândesc de două ori înainte de a ieşi într-un club din oraş. Din păcate pot să număr pe degetele de la o mână locurile în care pot spune că sunt în siguranţă.

Despre ceea ce s-a întâmplat nu pot să spun prea multe, nu am fost acolo, sunt la 500 km distanţă şi nu pot schimba cu nimic ceea ce s-a întîmplat. Mă doare însă atunci când văd că în loc să spunem un sincer "Dumnezeu să-i ierte" spunem că totul s-a întâmplat într-un club de rockeri. Rock-ul nu are nici o legătură cu ceea ce s-a întâmplat, dar nepăsarea celor care nu respectă legea are foarte mare legătură. Nu vreau să-mi imaginez disperarea din sufletele celor prezenţi.

De mult nu am mai simţit o aşa de mare mobilizare şi solidaritate a poporului român. Mare păcat însă că pentru asta a fost nevoie să moară 27 de oameni şi alţi câteva zeci să se zbată între viaţă şi moarte, să atârne de un fir de şansă. Măcar de am vedea o schimbare. Măcar de ar plăti cei ce sunt vinovaţi că aşa ceva s-a întâmplat.

Dumnezeu să-i ierte pe cei ce s-au stins! Condoleanţe familiilor îndurerate...e tot ce mai pot spune.

Suflet de hârtie

Afară s-a întunecat ... Norii negrii au acoperit de dimineaţă cerul şi de ieri nu l-am mai văzut la faţa, nu l-am mai văzut brăzdat de stele ... în plus a ascuns luna cu o furie oarbă ...ca să ne întunece mintea înceată. În apropiere se aud tunete puternice ce te-nfioară şi fulgere se înfăţişează printre norii de plumb. Se pare că toamna rece a venit hotărâtă şi îmi învăluie mintea într-o ceaţă profundîă ... fiori de gheaţă mă trec pe şira spinării ...îmi simt inima de plumb, sau nu mai simt nimic, nu sunt sigură de ce se întâmplă. Sunt mii de fulgere pe cer pe care se pare că le văd doar eu...E furtună mare afară şi mie îmi vine să plâng...să fug, să plec departe de aceste vise deşarte, de aceste cuvinte nespuse, de aceste dorinţe neâmplinite, frustări ce le am profund în inima, de aceste lucruri sinistre dintr-o viaţă banală. Acest cer de plumb şi aer rece de afară, închis mă răneşte adânc, ca nişte gheare smulge din mine şi se înfruptă această toamnă care abia a început. Ceva sinistru mă urmăreşte ...o nenorocire în această noapte neagră se va întampla ...Închid ochii. Afara cred că e cancer de frig şi îmi intra adânc în vene. Mă cutremur toată... Azi va fi o tragedie...Simt miros de sânge proaspăt... Nu e toamna sinistră. Nu e nebunie curată şi nici furtună puternică afară, este doar o ploaie de toamnă mocănească...furtună e in capul meu. Te aştept în seara asta la mine să îmi spui că totul va fi bine. Vino să mai simţi şi tu cum te poate uda până la piele o ploaie rece de toamnă...lasă măcar pentru câteva ore porumbeii sa se descurce singuri...

Suflet de hârtie

Ţi-ai luat porumbeii şi ai plecat. Stai şi mă urmăreşti de la distanţă crezând că nu te simt. Pentru o clipă am auzit prin vântul rece cum cineva bate cu degetele în geamul camerei și am ieșit afară din bloc pentru a mă convinge că nu este doar închipuirea mea. Afară nu era însă nimeni, doar ploaia ce amintea fie de suspin fie de o sărbătoare. Prin suflet mi-a trecut preț de câteva secunde un fior rece. Ai fost tu, au fost alţii, cine mai ştie. Nici nu cred că mai contează. În toiul nopţii îmi aprind o ţigară şi mă gândesc că totuşi te bucuri pentru mine şi mă laşi în pace...Mă bag în pat, acuş e vremea de plecat la lucru. În zorii zilei am avut un vis și mai straniu, să ştii. Mă aflam în mijlocul unei biserici, iar de jur-împrejur erau aşezate lumânări aprinse, iar lumina lor îşi croia cale printr-o ceață densă, ca și cum prin ea ar fi plutit sute de suflete rătăcite. Un preot se mișca mecanic, aproape fermecat, pregătind masa din fața altarului pentru ceva mai presus de înţelesul meu. Voci amestecate de copii, de bătrâni, de femei ori bărbați, mă împresurau din toate părțile și amețeam tot mai mult; vocile își făceau culcuș fie în mintea mea fie la mile distanță, acum mă pregăteau pentru o sinucidere, acum binecuvântau mireasa. Preotul s-a oprit privind înspre ușa de la intrare iar împreună cu el s-a oprit și timpul și inima mea. M-am întors din instinct – trecând pragul...Clipele erau sufocante: ființa aceea străină mă privea furioasă, iar eu plângeam precum un câine speriat și bătut. Într-o poveste orientală era întâmplarea aceea cu o cămilă ce a trecut printr-un ac, eu eram acul, iar temerile mele erau cămila, iar cămila avea să trăiască mereu fericită însoțind cortegii funerare. Care e rostul meu? Eram martorul tăcut, martorul din umbră, al unui război personal și al unei vendete justițiare. Îmi este greu şi acum să cred ce ţi s-a întâmplat acum mai bine de 20 de ani. M-am trezit apoi într-o dimineaţă în care soarele se sprijinea pe cer, iar cerul se sprijinea pe umerii mei...nu te mai ascunde, te simt şi nu mai trebuie să te văd.