Societatea perfectă

 Acest titlu de fapt este preluat de la J. K. Galbraith, un instituţionalist contemporan cu noi, până acum aproape 6 ani. L-am citit din plăcere, chiar dacă nu mă interesează economia în mod special. L-am citit pentru că a dus mai departe teoria şi gândirea economică, nu se plafoneaza de doctrine şi de ideologie. Nu mi-a oferit teorie economică, de care oricum nu aveam nevoie, definiţii, ci o viziune asupra societăţii contemporane şi asupra deziteratului din punct de vedere socio-economic al unei societăţi mai bune, a unei societăţi în care ţi-ai dori să trăieşti.

În viziunea sa, cu care nu pot de altfel să nu fiu de acord, societatea perfectă ar trebui să acorde tuturor dreptul de a avea o existenţă mulţumitoare din punctul de vedere al fiecarui individ. Adică, pentru un investitor o existenţă mulţumitoare este generată de câştigurile sale, pe cănd pentru un artist, libertatea este cea care îi oferă satisfacţie.

Totuşi, acestă datorie a statului de a oferii fiecăruia posibilitatea de a excela şi de a se dezvolta în concordanţă cu propriile aspiraţii şi capacităţi, nu include şi obligaţia de a asigura venituri egale. Adică nu întotdeauna se aplică formularea “venituri egale pentru munca de valoare egala”. Dacă un artist produce ceva care are valoare egală cu cea ce produce un muncitor, venitul lui nu poate avea valoare egala, pentru că muncitorul produce intr-un cadru care să-i asigure continuitate, pe cand artistul este dependent de continuitate. Ori cel puţin, valoarea egală nu se reduce la munca şi efortul depus pentru a crea acel produs, ci şi la utilitatea lui.

Aşadar, toţi avem dreptul la fericire, însă fericirea nu ar trebui şi nici nu poate fi standardizată. Aşa că, într-o societate perfectă, toţi avem dreptul să fim fericiţi în sensul personal pe care fiecare îl întelege. Societatea perfectă nu înseamnă societatea ideală. Dar, e mai greu de realizat, poate mai cu seamă astăzi, când şi la noi în ţară există o “democraţie a celor bogaţi”. Când cei care deţin capitalul, deţin şi puterea. Când guvernele sunt făcute parcă pentru a reprezenta interesele celor puţini şi bogaţi. Nu sunt pentru populism, nu doresc egalitatea căţelului cu câinele, însă nici nu vreau ca 15 % din populaţia lumii să consume 50 % din cerealele planetei. Nu vreau sa existe saracie cruntă, cronică.

După cum afirma şi Galbraith, nu se investeşte mult în sistemul de educaţie, în schimb, există emisiuni de televiziune în care se investesc milioane de lei şi care sunt livrate mai ales celor care “se bucură” de o slabă educaţie. Mereu a existat ceva de imputat statului, guvernelor şi celor bogaţi, dar să fim serioşi, a fost pe bună dreptate. Nu îmi stă în fire să recomand cărţi celor de sus, dar de această dată le-aş recomanda cartea lui John Kenneth Galbraith, poate mai învaţă câte ceva, bun şi pentru noi, nu doar pentru EI.