Acceptare fără resemnare

Putința desemnează capacitatea de a acționa asupra realității, de a o gândi; capacitatea de a modifica lucrurile din jur sau, uneori, ceea ce este în noi. Iar neputința ne face să trăim și să simțim contrarul: să simțim, pe bună dreptate sau nu, că nu putem face nimic, că nu putem schimba nimic în jurul nostru sau în noi.

Situațiile care generează un sentiment de neputință sunt numeroase. Unele sunt legate de oboseala acumulată după îndeplinirea activităților simple, de fiecare zi. Altele sunt dramatice: să faci față suferinței unui apropiat fără să-i poți aduce alinare, să asiști la nedreptăți, să vezi nenorocirile din lume, corupția celor de la putere.

Experiența neputinței este cu siguranțtă dureroasă, căci ne blochează dorința de a-i ajuta pe ceilalți și de a face dreptate în lume. Nietzsche scria: „Orice creștere a puterii este o plăcere, orice sentiment că nu mai poți rezista, că nu poți domina este o durere”.

Dar experiența neputinței nu este doar dureroasă, e și periculoasă. În psihologie s-au făcut multe cercetări asupra a ceea ce se numește sentimentul de neajutorare învățată. Așadar, când o persoană este pusă experimental în situații repetate de eșec, s-a observat că persoana în cauză riscă să renunțe treptat să mai facă eforturi pentru a înfrunta sarcinile ulterioare, chiar dacă acestea sunt simple și la îndemână. Este ca și cum eșecurile repetate l-ar fi „învățat” pe cel în cauză că nu se mai poate face nimic. Înseamnă că sentimentul de neputință se convertește cu ușurință în comportamente de neajutoarea și într-o resemnare în fața tuturor obstacolelor vieții, fie ele mici sau mari.

Pentru ca aceste sentimente de neputință să nu se solidifice, trebuie, bineînțeles, să le examinăm. Să respirăm, să lăsăm să se decanteze agitația emoțiilor și a gândurilor dureroase. Să ne acceptăm neputința cu luciditate, pentru început, sau cel puțin să acceptăm sentimentul că suntem neputincioși.

A accepta neputința nu înseamnă să ne resemnăm, ci să ne spunem: acest sentiment este aici pentru moment; iau cunoștință de prezența și de influența lui, mă uit mai atent la el, nu cumva una dintre sursele suferinței mele este așteptarea mea de a găsi o soluție ideală? Aș vrea să pot vindeca prin iubirea mea pe cel sau pe cea pe care îi iubesc și care suferă; aș vrea ca, prin generozitatea mea, să pot alina suferința din lume. Dar nu reușesc. În această clipă, aceste idealuri mă blochează, în loc să mă stimuleze. Un ideal imposibil frânează orice inițiativă posibilă.

Dacă nu îl pot vindeca sau nu-i pot aduce alinare celui în cauză, pot să îi rămân alături, să îi dau mâna, să îi vorbesc, sau chiar să tac; sunt neputincios, dar sunt prezent. Iar prezența este un gest important, care diferă radical de opusele sale: fuga sau absența. Fac tot ce pot să mă îndrept spre acțiuni mai puțin ambițioase, spre gesturi simple. În asemenea clipe, e greu de renunțat la soluțiile mărețe, dar nu și la micile gesturi.

Neputința este pândită de disperare. Și își poate găsi rezolvarea în speranță. Desigur, speranța este într-un fel o recunoaștere a limitărilor noastre, de vreme ce nu sperăm niciodată decât la ceea ce putem face sau crea prin noi înșine, prin propria noastră voință.

Dar speranța, care constă din a te lăsa pe seama altor influențe, și nu pe seama ta, nu este chiar atât de absurdă: deseori viața ne sare în ajutor. Totul este să nu așteptăm acest ajutor cu brațele încrucișate.

Vrei o imaginație bogată? citește!

Pentru cititorii pasionați nu se pune problema de a citi pentru alte beneficii decât simpla plăcere a lecturii, a cufundării în paginile cărții și a călătoriei pe care o fac cu ajutorul minții, descoperind, învățând și experimentând prin intermediul unor avataruri. Există însă și o altă categorie de beneficii pe care cititul le-ar putea aduce în viața cititorilor. Atunci cand vorbim despre cărți, automat ne vin in cap tot soiul de povesti menite sa ne suscite interesul.

Cu toții dorim să aflam ce se ascunde dincolo de coperțile închise, fără a ne gândi însă, la importanta si la utilitatea cărților pe care le citim.

Ei bine, pentru cei mai multi dintre noi, lectura a devenit un adevărat hobby. O mica plăcere a vieții, pe care ne-o acordam mai des sau mai rar. Insa, daca încercam sa privim in profunzime, vom vedea ca lectura prezinta reale beneficii de care noi, cititorii, ne putem bucura pe deplin.

Cu ce te alegi daca citești mai mult?
Cu o cultura generala vasta.
O exprimare corecta, fluenta si coerenta.
E știut de toata lumea (sau așa imi place mie sa cred) faptul ca lectura contribuie la îmbogățirea vocabularului.
Așadar, citește.
Caută in dicționar explicația acelor cuvinte pe care nu le înțelegi, iar apoi încearcă pe cat posibil sa le memorezi si sa le folosești in discuțiile ulterioare.
Citind te alegi cu o gândire analitica dezvoltata.
De cele mai multe ori, cărțile aduc in atenție subiecte ce pot fi abordate din mai multe unghiuri.
Astfel ca, la rândul nostru, învățam sa vedem lucrurile din mai multe perspective, si prin urmare, sa găsim mai ușor soluțiile unor probleme.
Poate vrei o memorie mai buna, citește!
Vrei o imaginație bogata? citește!
Rolul pe care imaginația il joaca in viața omului, este unul colosal.
Sa nu uitam ca imaginația, componenta de baza a creativității, poate fi dezvoltata prin intermediul lecturilor , permițând-ne in acest mod, sa evadam din realitatea copleșitoare. In plus, imaginația sporește capacitatea noastră de a anticipa si de a construi ipoteze.
Nu doar rețelele sociale sunt o sursa de informare, uneori, cărțile ne oferă informații utile si sfaturi prețioase pe care le putem aplica in viața de zi cu zi.
Nu te pune sa citești Nabukov daca nu ești in stare, ia-o ușor, secretul este sa alegi cartea potrivita.
Unde mai pui ca din cand in cand, simțim nevoia acuta de liniște si relaxare. In acest caz, lectura este remediul perfect.
Deconectează-te de cotidian si refugiază-te in povestea pe care o citești.
Câteodată nu ai nevoie de psiholog, poți vindeca o depresie citind. Dintotdeauna cărțile au fost privite ca fiind o terapie pentru minte si suflet. Si nu spun eu asta, ci aceia care au făcut cunoscuta biblioterapia. O terapie prin cărți, ce ne ajuta sa reducem stresul, sa devenim mai optimiști si mai încrezători in forțele proprii.
Atunci cand citim, de obicei, ne regăsim in unul din personajele acelei cărți. Si, nu de puține ori, ajungem sa comparam trăirile si experiențele personajului nostru preferat, cu propriile sentimente si experiențe de viată. Iar asta nu poate fi decât un extraordinar exercițiu privind dezvoltarea abilităților necesare interacțiunii cu cei din jurul nostru. De ce nu am dori sa învățăm a empatiza mai bine si sa devenim mai sociabili?
Cine nu detesta acele momente in care, pur si simplu, te topești de plictiseala? Toata lumea, te asigur.
Ce poți face in aceste situații? Sa citești, ai ghicit! Lasa telefonul din mana si deschide o carte, încet încet te vei transpune in povestea din fata ta.

Te-ai prins? Stii si tu care sunt efectele benefice ale lecturii, eu ce as putea sa mai spun? citește!

Citește cărțile care iți plac, cele care iți trezesc curiozitatea ori pe cele din care știi ca vei avea ceva de învățat. Citește mult si constructiv. Citește si vei avea parte de o dezvoltare personala armonioasa. O sa realizezi cat de fain este sa participi la o discuție, nu doar sa-i asculți pe ceilalți sau sa spui o prostie :)

Prietenii după iubiri ratate

După ce ai fost prea multă vreme singur în doi pare al dracu de greu să fii iar singur de-a binelea. Masochistă treabă despărțirea asta. Ba ai vrea să se termine, ba să mai dureze. Când ți se pare că nu e dracul așa de negru, când te lovește vreo amintire din aia dureros de plăcută, și te trezești întrebându-te cum s-a făcut de au dispărut toate câte le simțeați atunci. Cert e că atunci când plusurile de la „singur” depășesc minusurile de la „cuplu” e gata, s-a fluierat finalul meciului. Este tentant sa iți dorești a rămâne prieten(a) cu un fost iubit(a), mai ales imediat după despărțire, cand încă sentimentele sunt puternice si ai obișnuința de a fi alături de el si de a-i împărtăși toate experiențele, trăirile dar si problemele tale. Nu sunt convinsa ca este însă înțelept acest lucru sau daca este o decizie buna, depinde de fiecare.

Sunt multi care cred si au dreptate, ca odată ce ai reușit sa te conectezi in profunzime cu o persoana ar fi păcat sa renunți la acea relație complet si de aceea, daca relația a fost una in general pozitiva, e bine sa rămâneți prieteni. Pe unii oameni pur si simplu nu vrei sa ii pierzi de lângă tine si ai face orice pentru a știi ca sunt undeva aproape.

Sunt însă atât femei cat si bărbați care se chinuie sa păstreze relația de prietenie doar din motive egoiste, sentimentele lor fiind încă puternice si dorind la un moment dat împăcarea. V-ați prins, acestea sunt cazurile in care apar si problemele majore. In fine, prieteniile sunt reciproce. Daca va doriți sa rămâneți prieteni, va trebui sa aveți o viziune similara in ceea ce privește semnificația acestei relații si sa va înțelegeți din toate punctele de vedere. 

Daca v-ați despărțit de curând, cel mai bine ar fi sa petreceți o perioada departe unul de altul, perioada ce variază de la cuplu la cuplu, intre câteva săptămâni si câteva luni. In tot acest timp veți învăța fiecare sa trăiți separat, sa va regăsiți ca si persoane independente. In lipsa unei astfel de perioade nu veți reuși niciodată sa va separați cu adevărat si veți sfârși in a distruge si relația de prietenie pe care v-o doreați.

Stim cu toții, sau cel puțin ar trebui, ca o prietenie trebuie sa înceapă sincer si in consens. Va trebui de aceea sa discutați ce înseamnă pentru fiecare dintre voi o asemenea relație, ce așteptări aveți, ce nevoi. Sa va puneți apoi de acord in aceasta definiție si sa o aduceți la nivelul la care sa va satisfacă pe amândoi. In lipsa acestui pas, riscați sa începeți o relație având așteptări diferite si cu riscul mare de a fi dezamăgiți.

In fine, sa nu o mai lungim, nu uitați sa discutați despre ce si cat anume veți continua sa împărțiți dar si sa împărtășiți unul altuia. Spre deosebire de relația de cuplu, prietenia are anumite limite si, in măsura in care știți sa le trasați, veți reuși in ceea ce v-ați propus. Limitele sunt cu atât mai importante cu cat amândoi veți începe la un moment dat sa va întâlniți cu alte persoane, sa va implicați romantic in alte relații. Mai mult, termenii prieteniei vor fi cel mai probabil renegociați atunci cand întâlnești pe cineva care sa nu fie de acord cu relația ta cu fostul iubit.

Vocea cunoaşterii

 

În cartea Vocea Cunoaşterii Don Miquel Ruiz ne învaţă că înainte de a învaţa să vorbim, adevărata noastră natură consta din iubire, din fericirea de a explora şi de a ne bucura de viaţă. Odată ce am învăţat să comunicam prin intermediul limbajului, oamenii din jurul nostru ne-au captat atenţia şi ne-au programat cu cunoaştere care, din nefericire, este contaminată cu minciuni. Această voce a cunoaşterii nu încetează nici o clipă să vorbească, să judece, să bârfească şi să abuzeze de noi. Ruiz ne învaţă cum să regăsim vocea tăcută a integrităţii noastre şi cum să ne redobândim pacea interioară. Când vocea cunoaşterii nu ne mai controlează, viaţa devine expresia sinelui nostru autentic, la fel ca în perioada de dinainte de a învaţa să vorbim. Ne întoarcem astfel la adevăr, la iubire, la bucuria de a trăi.

În fiecare zi suntem bombardaţi cu informaţii negative care ne pot deforma propria realitate asupra vieţii şi a ne încărca cu trăiri negative. De ce să mă uit la ştirile de seară când ştiu că ceea ce voi vedea acolo sunt doar lucrurile pe care aleşii noştri nu au ruşit să le facă? De ce să nu aleg o carte bună în compania căreia să-mi petrec seara? Lucruri simple şi mărunte dar care ne pot schimba percepţia noastră asupra vieţii. Cine vrea să se convingă cât de simplu poate fi totul, nu are decât să înceapă a face asta citind cartea Vocea Cunoaşterii semnată de Don Miquel Ruiz. O carte încărcată cu teme de reflecţie la care fiecare dintre noi ar trebui să ne gândim şi să ne schimbăm puţin câte puţin percepţia.

Societatea perfectă

 Acest titlu de fapt este preluat de la J. K. Galbraith, un instituţionalist contemporan cu noi, până acum aproape 6 ani. L-am citit din plăcere, chiar dacă nu mă interesează economia în mod special. L-am citit pentru că a dus mai departe teoria şi gândirea economică, nu se plafoneaza de doctrine şi de ideologie. Nu mi-a oferit teorie economică, de care oricum nu aveam nevoie, definiţii, ci o viziune asupra societăţii contemporane şi asupra deziteratului din punct de vedere socio-economic al unei societăţi mai bune, a unei societăţi în care ţi-ai dori să trăieşti.

În viziunea sa, cu care nu pot de altfel să nu fiu de acord, societatea perfectă ar trebui să acorde tuturor dreptul de a avea o existenţă mulţumitoare din punctul de vedere al fiecarui individ. Adică, pentru un investitor o existenţă mulţumitoare este generată de câştigurile sale, pe cănd pentru un artist, libertatea este cea care îi oferă satisfacţie.

Totuşi, acestă datorie a statului de a oferii fiecăruia posibilitatea de a excela şi de a se dezvolta în concordanţă cu propriile aspiraţii şi capacităţi, nu include şi obligaţia de a asigura venituri egale. Adică nu întotdeauna se aplică formularea “venituri egale pentru munca de valoare egala”. Dacă un artist produce ceva care are valoare egală cu cea ce produce un muncitor, venitul lui nu poate avea valoare egala, pentru că muncitorul produce intr-un cadru care să-i asigure continuitate, pe cand artistul este dependent de continuitate. Ori cel puţin, valoarea egală nu se reduce la munca şi efortul depus pentru a crea acel produs, ci şi la utilitatea lui.

Aşadar, toţi avem dreptul la fericire, însă fericirea nu ar trebui şi nici nu poate fi standardizată. Aşa că, într-o societate perfectă, toţi avem dreptul să fim fericiţi în sensul personal pe care fiecare îl întelege. Societatea perfectă nu înseamnă societatea ideală. Dar, e mai greu de realizat, poate mai cu seamă astăzi, când şi la noi în ţară există o “democraţie a celor bogaţi”. Când cei care deţin capitalul, deţin şi puterea. Când guvernele sunt făcute parcă pentru a reprezenta interesele celor puţini şi bogaţi. Nu sunt pentru populism, nu doresc egalitatea căţelului cu câinele, însă nici nu vreau ca 15 % din populaţia lumii să consume 50 % din cerealele planetei. Nu vreau sa existe saracie cruntă, cronică.

După cum afirma şi Galbraith, nu se investeşte mult în sistemul de educaţie, în schimb, există emisiuni de televiziune în care se investesc milioane de lei şi care sunt livrate mai ales celor care “se bucură” de o slabă educaţie. Mereu a existat ceva de imputat statului, guvernelor şi celor bogaţi, dar să fim serioşi, a fost pe bună dreptate. Nu îmi stă în fire să recomand cărţi celor de sus, dar de această dată le-aş recomanda cartea lui John Kenneth Galbraith, poate mai învaţă câte ceva, bun şi pentru noi, nu doar pentru EI.

Iarăşi o noapte cu Palahniuk în mână

Mi-am făcut de cap înainte de Crăciun când plecată să vânez cadouri m-am oprit în librărie să aleg pentru fiecare o carte. Prima persoana pentru care am găsit cărţi bineânţeles că am fost eu, sunt nebună, nu mă pot opri mai ales atunci când găsesc cărţi semnate de Chuck Palahniuk. De data asta m-am oprit la "Snuff".

Dacă aş avea timp şi aş juca cu prietenii un joc în care să trebuiască să ghicim autorul unei cărți după doar primele 2-3 paragrafe, Chuck Palahniuk ar fi printre autorii cel mai ușor de dibuit.

“Un tip a stat toată după-masa la bufet, doar în boxeri, lingând pudra portocalie de pe chipsurile cu aromă de barbecue. Alături de el, alt tip înmuia un chips în sosul de ceapă și-l lingea până-l lăsa curat lună. Același chips, mozolit cu fiecare nouă înmuiere. Bărbații știu să se pișe într-un milion de feluri pentru a-și marca teritoriul. [...] Gagiii sunt chemați la cadru să își facă treaba – asistenta de producție îi strigă după numere, iar ei merg să se slobozească încă molfăind fulgi caramelizați“.

Snuff, al 9-lea roman al lui Palahniuk, abordează, ca mai toate lucrările sale (cel puţin pe cele care le-am savurat eu), un subiect la care cititorul puritan va strâmba din nas cu un tremur pe șira spinării: “ce au ajuns să publice editurile astăzi, incredibil… asta e literatură?”. Oamenii ca mine în schimb şi-ar permite să se dea cu părerea şi să spună Da, Este.

Snuff nu este un roman teribil de lung (doar vreo 200 de pagini) și poate ar fi mers chiar și mai scurt, autorul cam trăgând de timp pe alocuri. Se citește foarte repede (iar coperta va ridica ceva sprâncene în autobuz dacă vă veţi încumeta să nu o lăsaţi din mână când plecaţi la servici) și, deși nu e nici prea pro… fund, și nici nu zăbovește asupra vreunor filosofii fund..amentale de viață, este un  roman agreabil.

Palahniuk spune la un moment dat într-un interviu, că nu scrie pentru miile de cititori pe care îi are. Plăcerea adevărată vine când creația ta este cofruntată cu prietenii tăi de breaslă. Oamenii care contează sunt puțini și, într-adevăr, împart paharele cu tine frățește.

Şi uite aşa mă trezesc eu vorbind despre Palahniuk. Nu aş face-o dacă nu mi-ar face aşa o mare plăcere să-l citesc şi să împărtăşesc cu prietenii părerile despre carte. Pardon, cu prietenii care îşi permit să spună că au citit cuvintele necenzurate puse pe hârtie de Palahniuk :)