Suflet de hârtie

O seară enervantă de vară…la fel ca majoritatea din această perioadă. Nu mai înţeleg ce se întâmplă cu lumea asta a noastră şi cu toate transformările climatice. E prea cald, pe bune. Prea cald şi aerul prea uscat. Să stai şi să te uiţi la frunzele copacilor minute în şir şi să nu vezi niciuna mişcându-se devine frustrant. Singurul lucru ce se mişcă în jurul meu este sunetul sirenelor de pe ambulanţă. Nu mai înţelegi dacă se aude în faţa ta, în spatele tău, în stânga sau în dreapta. Partea bună este că pe căldura asta fumez mai puţin…poate până la toamnă reuşesc să mă las. De când este aşa de cald dorm şi eu cu geamul întredeschis. Într-una din nopţile trecute, când prin fereastra deschisă intra obişnuitul sunet al concertului nocturn organizat de orchestra greierilor din faţa geamului meu, am remarcat evoluţia unui solist care în mod clar cânta la alt instrument. Am pus mâna pe ce mi-a ieşit în cale şi am întrerupt în câteva secunde prestaţia ţânţarului ce se chinuia să intre peste mine prin plasa de la geam. Mă enervează ţânţarii. Dar cel mai tare la ei mă enervează bâzâitul. Dacă ar aplica tactica: muşcă şi fugi ar trăi mai mult. Noapte, gânduri multe, greieri şi mai mulţi, nelinişti şi imagini demult apuse prin faţa ochilor. De multe ori lacrimi ce izbucnesc fără să îşi ceară voie din colţul ochilor. Sper să nu îşi mai facă apariţia atacul de panică. M-am săturat de el. De fapt eu iarăşi m-am săturat de toate. Mă tem că mi-ar face plăcere să mă alătur ţie cât de curând. Te-am văzut astăzi din tramvai. Stăteai şi îmi făceai cu mâna…de ce nu mai vii la mine? De ce nu ai urcat în staţia următoare? Ţi se pare că sunt într-o pasă prea bună şi nu este momentul să mă deranjezi? Eşti naiv…sincer îţi spun. M-am plictisit în staţia de tramvai treizeci de minute aşteptând numărul şase. Te-am chemat. Te-am implorat să vii şi să îmi ţii companie. V-am luat la rând pe toţi dar eraţi ocupaţi probabil. Vă durea în cur că am nevoie de voi. Am învăţat cândva, demult, poate chiar prea demult, ceva foarte important: perceperea sunetului prin imagini, sau a imaginilor prin sunete. Bine că exista din fericire muzică adevărată, pe care ascultand-o nu este suficient doar să o auzim, eu una, cu ochii sufletului, o pot transpune în imagini, pot colinda pretutindeni, peste timp şi spaţiu. Fizic pot fi în mijlocul stadionului, dar sufleteşte pot fi în cu totul şi cu totul alte locuri. În momentul în care fizic suntem în acele locuri, timpanele sufletului ne vor transpune în muzica respectivă, o vom auzi la intensitatea pe care o vrem noi, o plutire de taine, de gesturi şi clipe unice, momente de trăire lină, lacrimi izvorâte din nimic. Am ieşit să mă plimb. Las noaptea să mă cuprindă şi să-mi aline gândurile. O să mă plimb până o să cad de somn şi nu o să mă mai trezesc dimineaţa la cinci. De ce vin mai puţini porumbei la geam? I-ai luat şi pe ei cu tine? Mda…poate ai şi tu nevoie de ei…

Peste 90 de minute intense cu Rammstein

Am ajuns la ora 18 la Romexpo  reuşind să ne agăţăm de gardul din faţa scenei. Toate bune şi frumoase până aici. Eu una nu mi-am părăsit gardul nici un minut. Câldură mare şi tot mai multă lume şi-a făcut apariţia. Şi totuşi, neamţul e neamţ, iar când ceasurile au arătat 21:20, când pe scenă au intrat cei de laRammstein, cel mai aşteptat concert al festivalului, toată lumea a uitat de neajunsuri, de cozi, de sete sau de foame. Cel puţin cei care au avut privilegiul să se afle la zona Golden, pentru că la Normal Circle pot doar să bănuiesc că abia dacă s-au distins nişte siluete pe scenă. Pentru a doua oară în ţara noastră, trupa germană şi-a aşteptat fanii cu un show exploziv atât la propriu, cât şi la figurat. Prima piesă pe care au cântat-o a fost “Ich tu dir weh”, iar fanii s-au dezlănţuit de la început. În 2010 i-am văzut de la normal circle şi mi-am promis că data viitoare  o să-i văd de la golden, adică din faţa scenei.

Scena a luat foc în adevăratul sens al cuvântului, astfel, la căldura nebună de afară s-a mai adăugat şi căldura de pe scena Rock the City, Rammstein fiind o formaţie recunoscută pentru efectele pirotehnice dintre cele mai diverse, cu care şochează mereu, atrăgând deopotrivă critici, dar mai ales admiraţie. Pentru cei care au reuşit să vadă bine show-ul, efectul "wow" şi-a spus cuvântul. Efectele pirotehhice binecunoscute, carisma solistului, ritmurile pline, apariţiile lor extravagante au transpus publicul într-o altă dimensiune, cea a muzicii, acolo unde nu există bariere. Cei prezenţi au rezonat la unison cu trupa de pe scenă, le-au oferit aplauze şi i-au aclamat. Nu au lipsit din program piese precum “Feuer Frei”, “Du Hast” sau “Ich Will”, iar eu am înnebunit de fericire când i-am ascultat live cântând "Ohne Dich", piesă pe care nu au cântat-o în 2010, iar mai apoi, bis-ul pe care l-au oferit publicului a fost compus din “Mein Hertz Brent”, “Sonne” şi“Pussy”. La final, membrii formaţiei au surprins plăcut încă o dată, salutând în limba română, spunându-le fanilor că îi iubesc şi făcând o plecăciune în faţa lor, un gest poate puţin neaşteptat din partea unei trupe germane. Totuşi, se pare că membrii trupei şi-au dezvăluit şi partea sensibilă.

Un concert Rammstein este greu de povestit, pentru că la ei totul este impresionant, de la lumini, la efecte vizuale, muzică şi costume, rezultatul fiind unul spectaculos de care tinzi să devii dependent. Rammstein au prezentat mai mult decât un concert, au pus în scenă un show în care fiecare îşi joacă perfect rolul, un show demn de stilul muzical pe care îl abordează: industrial metal. Un show în faţa căruia, din punctul meu de vedere nu ai ce comenta...eu acum ăl aştept cu nerăbdare pe următorul, oriunde va fi el...addicted to Rammstein...

Suflet de hârtie

Habar nu ai ce greu îmi este să intru în casa copilăriei mele şi să stau în camera unde am crescut. De ce nu vii astă seară să îţi povestesc cum m-am simţit atunci când am stat minute în şir holbându-mă în direcţia în care tu ţi-ai petrecut ultimile clipe. Vorbesc singură şi aprind ţigare de la ţigare iar tu nu vii. Te-ai supărat pe mine şi nu mai vrei să mă asculţi. Of, am obosit iarăşi de tot şi de toate chiar şi atunci când îmi este bine. Mda, nu ştiu ce să fac…poate să mă bag în pat şi să mă chinui să adorm. Ciudată’I viaţa asta, nici nu mai ştiu ce să cred. Ce să mai cred oare că mi-a pregătit mie EL? Nu-mi pasă…mă bag în pat chiar dacă mă doare sufletul…Hmm, respiraţia ta mă scoate din minţi. Aşa de rece şi totodată aşa de plăcută. Mă bucur că ai venit totuşi lângă mine, mi-ai lipsit. Da, am fost în oraşul nostru natal şi mi-a părut rău că nu ai fost cu mine, mi-ar fi plăcut să ne plimbăm de mână pe stradă. Nu, nu am avut curajul să mă duc în locul acela pe deal şi nici la tine la cimitir. Nu mai am ce să fac acolo. Tu nu eşti în niciunul dintre aceste locuri. Eu cum sunt? Cred că sunt bine, chiar dacă nu sunt întotdeauna convinsă de asta. Da, am mai auzit asta “Să nu alergaţi la cei ce vorbesc cu morţii, la vrăjitori să nu umblaţi, să nu vă întinaţi cu ei” (Levitic 19:31). Şi iarăşi: ,,Barbatul sau femeia de vor chema morţii sau de vor vrăji, să moară neapărat; cu pietre să fie ucişi” (Levitic20:21). Eu cum ar trebui să sfârşesc pentru că vorbesc cu voi? Haha, nu râde, ştii că mă doare în cot.

Hai lasă, se mai şi spune că, dacă atingi cadavrul cuiva care ţi-a fost drag, nu vei mai avea vise legate de el. Asta ar fi nasol pentru mine, să nu mai am vise cu voi. Eşti pus pe şotii noaptea asta, s-a întâmplat ceva acolo? Da măi, eu ştiu că cei morţi sunt doar invizibili şi nu absenţi. Doar că mai tragi şi tu chiulul câteodata şi mă laşi singură să îmi fac de cap. Ce vrei să îţi spun despre mine? Tu doar ştii totul pentru că mă vezi în fiecare secundă. Cum a fost ultima perioadă? Sinceră să fiu a fost cam stranie, cam haotică şi m-a tras iarăşi puţin în jos. Nu, stai liniştit, de data asta m-am ridicat mai uşor pentru că nu aveam încotro. Nu, nu a fost ca atunci când, brusc, ceva m-a tras repede, repede înapoi până când m-am întors în corpul meu. Am început să simt din nou durerea. Ştii bine că atunci am început să plâng. Paramedicii au încercat să mă consoleze şi să vorbească cu mine. Ei nu ştiau motivul pentru care plângeam. Am plâns şi pentru că nu am vrut să mai vin înapoi, îmi era bine acolo aproape de voi. Am încercat chiar să închid ochii pentru a mă întoarce acolo, dar nu a mers. Tu ştii că de atunci nu mai am nici o teamă legată de viaţa de apoi. Aşa cum o spun de fiecare dată, din punctul ăsta de vedere sunt o privilegiată, am suflete dragi în ambele lumi…Cât e ceasul? O, doamne…e dimineaţă şi o să plec la servici având în cap faptul că moartea este un fenomen căruia nu i se poate sustrage nimeni din lumea pământeană…halal zi…o să trebuiască să-mi sun iarăşi terapeutul…

A trecut un an...

A trecut un an de când a fost ziua de vineri fucking 13 iulie 2012. O zi care mi-a dereglat feng shui-ul cum nu credeam că este posibil să se întâmple vreodată. O zi de care probabil o să-mi amintesc o viaţă. O zi care m-a aruncat pe un drum nou şi neaşteptat. Dar am trecut peste. Am cunoscut oameni extraordinari şi am petrecut mult timp cu prieteni buni care s-au bucurat că m-am întors acasă.

Nu mă laud cu prea multe realizări fantastice în acest an, a fost un an de acomodare, dar mă laud cu faptul că am fost puternica. Am avut puterea să o iau din nou de la capăt şi să nu mai nutresc sentimente negative pentru cei care m-au rănit. Nu mai adorm cu lacrimi în ochi şi am început din nou să râd cu poftă. Încă mă gândesc la cei dragi mie care îmi sunt departe. Cu toate acestea, mi-am făcut planuri noi, le-am lăsat de-o parte pe cele vechi şi sper ca oamenii care sunt în viaţa mea acum să rămână cât mai mult şi să mă respecte măcat atât pe cât o fac şi eu.

Şi culmea, încă nu m-am certat cu EL, nu i-am reproşat nimic din ceea ce mi-a făcut. Mă gândesc de fiecare dată că EL pune multe în spinarea celor care pot să care şi nu în spinarea celor slabi, dar cu toate acestea cu siguranţă roata se învârte şi la un moment dat cu siguranţă fiecare va plăti cu vârf şi îndesat pentru ceea ce a făcut. Eu aş vrea să cred că în calea mea vor apărea doar momente frumoase şi nu mai grele decât până acum. Sunt şi eu un om care nu cere altceva decât să fie lăsat în pace ca să-şi continuie drumul de acum înainte...un drum la marginea căruia ar fi frumos să răsară indicatoare de atenţionare în privinţa oamenilor...

Facerea de bine

Sunt şanse mari ca ceea ce spun acum să fie considerate vorbe spuse la nervi, dar nu este chiar aşa. Sunt constatări dureroase despre ceea ce se întâmplă în România. Nu trece săptămână să nu vezi oameni în stradă care protestează pentru ceva, de cele mai multe ori făcând-o degeaba.

La fel sunt oameni care se străduie să facă bine şi să demonstreze autorităţilor că sunt şi alte soluţii faţă de acelea pe care le iau ei în anumite privinţe. Cu ce se aleg aceşti oameni în schimb? Cu nervi şi cu dureri de cap, pentru că nimănui nu-i pasă de ceea ce este omenesc şi ceea ce înseamnă tratament uman aplicat asupra a tot ceea ce ne înconjoară. Am întâlnit la noi o serie de oameni, recunosc că în mare parte sunt de sex feminin, care privesc problema animalelor comunitare şi vor la fel de bine ca mine să schimbe lucrurile. Nu suntem noi cei deplasaţi sau care vrem lucruri supraomeneşti, vrem doar să trăim în armonie cu tot ceea ce este în jurul nostru şi să demonstrăm pas cu pas că într-adevăr „omul” este o fiinţă superioară care poate schimba lucrurile datorită faptului că noi gândim. Tragedia noastră este însă că ne chinuim degeaba, nimănui nu-i pasă. Nicio persoană dintre cele care pot schimba ceva nu o fac. Mă tot întreb dacă nu le pasă, vor doar să rezolve problema în felul lor sau sunt pur şi simplu insensibili la tot ceea ce este în jurul nostru.

Este o vorbă românească în legătură cu „facerea de bine”, o ştim cu toţii, nu?

La un ceai cu Pavel Parfeni...

Chiar dacă nu cunosc foarte multe despre lumea muzicală din Moldova, însă, am început încet, încet să descopăr oameni noi şi talentaţi cu care fără să vrei ajunge să îţi facă mare plăcere să stai de vorbă şi să descoperi că în afară de talent majoritatea sunt şi oameni care au grijă de ei şi încearcă pe cât le permite timpul să aibă activităţi diverse pe lăngă activitatea lor de bază.

În această lună am stat de vorbă cu Pavel Parfeni şi am descoperit cu plăcere că şi el face parte din categoria bărbaţilor care au descoperit că a găti nu este foarte complicat şi adoră să facă experimente în bucătorie. A fost nevoit să înveţe să gătească prezentând o emisiune TV, a gătit în fiecare dimineaţă şi astfel a descoperit că îşi poate face chiar o pasiune din această artă „a început să îmi placă să gătesc foarte mult şi chiar să fac experimente culinare”.

Încercând să aflu cât mai multe de la Pavel, am stat cu el de vorbă şi am aflat că din punct de vedere culinar, un artist este privilegiat şi există anumite momente în care el îşi poate permite să mănânce ce vrea şi când vrea, mai ales înainte de un show pentru care trebuie să îşi elibereze adrenalina. Ceea ce a învăţat el este că niciodată nu trebuie să treacă peste micul dejun. Nu mănâncă ceva anume în fiecare dimineaţă, dar cu siguranţă mănâncă ceva şi încearcă să fie cât mai echilibrat şi să-i ofere organismului toată energia de care are nevoie pe  parcursul zilei. Mi-a spus că „un măr mâncat dimineaţa te trezeşte mai bine decât o cafea, iar un măr mâncat oricând în timpul zilei este o porţie de sănătate de care ar trebui să beneficiem toţi”.  Ştie că nu toată lumea consumă multe lactate, poate bărbaţii mai puţin decât femeile, dar el de fiecare dată consumă lactate cu mare plăcere şi simte cum organismul lui este mulţumit şi asimilează tot ceea ce primeşte. La masa de prânz îşi potoleşte foamea cu ceva gustos, iar la masa de seară nu mănâncă niciodată prea mult pentru a nu-şi stresa organismul pe timpul nopţii.

 „O cafea naturală dimineaţa, un mic dejun consisten şi vei fi pregătit pentru toată ziua.” – Pavel Parfeni

Mănâncă fructe proaspete, legume, bea multă apă şi îşi hidratează în fiecare zi foarte bine organismul „eu simt foarte bine gustul apei şi apa mea plată preferată este Borsec, deoarece pentru mine este foarte importantă apa pe care o beau”. Mi-a spus zâmbind că anul acesta, fructele pe care nu a vrut să le rateze în sezon, au fost căpşunile, pentru care a făcut aproximativ 15 drumuri la piaţă „anul trecut am fost tare ocupat şi am ratat perioada, dar anul acesta am încercat să recuperez şi să mănânc cât mai multe căpşuni, chiar dacă asta a însemnat să fac multe drumuri la piaţă”.

Ajungând şi la raionul condimente  am aflat că nu dă la o parte niciodată sarea şi piperul, iar condimentul lui preferat este busuiocul. Nu mănâncă foarte iute, dar savurează de fiecare dată gustul bine definit al bucatelor. Dacă vrei să îl răsfeţi cu o băutură, trebuie să ai grijă să fie un vin alb bun şi momentul să fie potrivit. Bea mult ceai, ceai negru cu lămâie, ceai de plante şi savurează fiecare ceaşcă. Îi place şi berea servită în perioada călduroasă a anului, dar nu-i place să bea Martini.

În această perioadă alergând de la un concert  la altul şi apoi în studioul de înregistrări, nu mai reuşeşte să aloce mult timp acestei pasiuni, dar ea se păstrează, şi atunci când apucă, nu ratează momentul. Când am ajuns să vorbim despre reţeta care lui îi face mare plăcere să o gătească şi care de fiecare dată este la final tare gustoasă, mi-a povestit cum pregăteşte „Julien cu piept de pui şi ciuperci. Ingredientele pe care îmi place cel mai tare să le combin sunt: ciuperci, măr şi carne de pui. Astfel combinaţia mea perfectă se transformă într-o mâncare delicioasă, la care îmi pun amprenta punând o frişcă cu 35% grăsime care să-i dea o consistenţă deosebită”.  Nu îşi imaginează o masă gustoasă care să nu conţină carne, dar o preferă pe cea de pui datorită gustului şi al proprietăţilor sănătoase pe care le are.

Adoră să-şi anunţe mama sau bunica atunci când ştie că peste câteva ore va ajunge acasă  la Orhei şi ştie că de fiecare dată îl vor aştepta cu o porţie gustoasă de „pelimeni” făcuţi în casă „atunci când mă gândesc cu drag la gustul copilăriei de acasă, pentru mine acest gust este cel al pelimenilor”. Prin toate locurile pe unde a umblat a încercat toate bucătăriile şi a savurat totul de fiecare dată fără să refuze ceva, lăsându-se impresionat de fiecare gust al bucatelor. A încercat şi mâncăruri mai deosebite şi din tot ce a gustat nu a rămas deloc impresionat de scoici şi chiar le-a adăugat pe lista ingredientelor care nu îi plac, la fel cum a adăugat şi pizza pe care o alege niciodată ca fiind prima variantă la masă.

Atunci când îl asculţi pe Pavel vorbind despre alimentaţie şi despre modul lui de viaţă ajungi să realizezi că tot efortul depus de un artist şi pentru toată alergătura pe care este nevoit să o facă trebuie să fie foarte echilibrat. El acum nu are timp să meargă la sală şi să facă foarte mult sport, dar tot ceea ce face îl ajută să fie într-o formă cât mai bună „eu măcar vreau să cred că trăiesc sănătos şi chiar mă simt bine în pielea mea”.

Indiferent de moment şi de locaţie, felul în care reuşeşte să se recupereze sau să se pregătească pentru un spectacol ca să fie într-o formă cât mai bună, este dormind şi odihnindu-se cât mai mult, chiar dacă asta înseamnă să rateze vizitarea multor locuri frumoase „terapia prin somn funcţionează la mine de fiecare dată”.

Toţi bărbaţii cu care am discutat despre alimentaţie până acum au spus într-un anumit moment că trebuie să fie cât mai echilibraţi ţi, să nu exagereze niciodată cu nimic, dar că îşi pot permite câte puţin din fiecare. Poate asta ar trebui să ne demonstreze şi nouă femeilor că nu întotdeauna trebuie să fim perfecte şi să renunţăm la plăcerile gustoase ale vieţii când în schimb ar trebui să fim cât mai echilibrate?

Un mic detaliu care mi-a plăcut la Pavel şi pe care el l-a scos în evidenţă a fost faptul că el în ultimii patru ani a reuşit să înveţe limba română, pe care o vorbeşte bine şi pe care alţii în zeci de ani nu au reuşit (sau nu au vrut) să o stăpânească, merci Pavel Parfeni pentru ca mi-ai demonstrat că totuşi se poate J

 „În modul meu de viaţă este imposibil să am o dietă anume, dar mă strădui să fie unul cât mai sănătos de fiecare dată” – Pavel Parfeni

La un ceai cu Octavian Ţâcu...

 La mijlocul anilor ’90 când urmăream ştirile sportive, inclusiv lumea boxului, am aflat de pugilistul  devenit deja campion, Octavian Ţâcu, basarabeanul student la Iaşi care făcea performanţă, ca peste 15 ani să vin eu în Basarabia şi să-l descoper pe acelaşi Octavian Ţâcu, de această dată în calitate de istoric, cercetător-coordonator la Institutul de Istorie, Stat şi Drept al Academiei de Ştiinţe din Moldova şi conferenţiar universitar la  Facultatea Istorie şi Relaţii Internaţionale, Universitatea Liberă Internaţională din Moldova. Dacă stau şi mă gândesc bine care a fost materia mea preferată în şcoală, îmi aduc aminte cu plăcere orele de istorie şi profesorul mult prea exigent pe care l-am avut în liceu, iar acum  stau gândindu-mă ce noroc au studenţii de la ULIM cu Octavian Ţâcu ca profesor. Octavian chiar dacă are programul foarte încărcat, şi-a făcut timp de un ceai, spre surprinderea mea, unul de muşeţel şi am discutat pe larg despre cum se formează atitudinea unui om de la vârste fragede în ceea ce priveşte modul de alimentaţie. Am descoperit cu o adevărată plăcere încă un bărbat ce are grijă de  alimentaţia şi sănătatea lui şi a familiei. 

El a avut o experienţă sănătoasă din familie şi a început şă înveţe cât este de benefic micul dejun, ce bine este să-ţi începi ziua cu bucate gustoase în farfurie şi cât de mult te poate ţine în formă această masă până la orele prânzului. Peste prânz nu sare niciodată, mai ales acum când îşi poate face programul după cum vrea fără să mai aibă restricţii cum avea atunci când făcea sport de performanţă şi mănâncă întotdeauna cu plăcere ciorbe, mai ales cele gustoase pregătite acasă de soţia lui. Mi-a spus cât de bine i-a rămas în minte „zeama pe care o făcea bunica mea, de cele mai multe ori din carne de porumbel, cu care mă hrănea când eram mic, mi-a rămas până acum printre preferinţele culinare care îmi amintesc de copilărie”

În fiecare zi s-a obişnuit să bea o lingură de ulei, din in, de susan sau de măsline înainte de mese. Soţia lui este cea care are grijă de această alternanţă şi să-i amintească uneori că a uitat să le ia.  Mi-a vorbit foarte frumos despre faptul că nimeni nu-l cunoaşte mai mult decât soţia lui în materie de preferinţe culinare. Eu una aş spune că asta înseamnă să-ţi găseşti jumătatea şi să trăieşti o viaţă fericită alături de ea. Au un copil, Andrei, pe care l-au obişnuit de mic cu acelaşi mod de viaţă sănătos deoarece spune el „am fost şi sunt o persoană foarte echilibrată”.

După ce a ajuns la Iaşi la facultate a fost nevoit de împrejurări, ca orice student de altfel, să înveţe să gătească şi a devenit preferatul colegilor „am învăţat să gătesc ciorbe, anumite feluri de mâncare destul de rudimentare, dar foarte gustoase. În America cât am fost mi-am amintit cum făceau părinţii, m-am învăţat şi am descoperit că pot să fac mămăligă, peşte prăjit, friptură, să pregătesc carnea la grătar şi frigărui, iar prietenii mei din America s-au obişnuit să vină vinerea să mănânce cu toţii şi să-mi ceară mămăligă”. 

A făcut foarte mult sport, în mare parte din timp, sport de performanţă şi a devenit propriul stăpân pe viaţa lui. Mi-a spus că „omul în loc să se descopere pe sine stă şi se îndepărtează de propria fiinţă, fuge de sine. Datorită sportului am fost nevoit să mă cunosc, fiecare muşchi, celulă, moleculă pentru a putea şti capacităţile de reacţie şi acţiune, pot spune că am ajuns să mă cunosc şi să  mă controlez pe sine total. Atunci când faci box, tu trebuie să te poţi controla şi să te programezi pentru a da randament pentru performanţă. Căutarea de sine este explicaţia armoniei şi fericirii în general”.

Atunci când a început să-mi povestească ce înseamnă viaţa unui sportiv, care este modul de alimentaţie pe care a fost nevoit să-l adopte şi de care nu s-a putut dezice niciodată, îmi pot imagina doar ce înseamnă să ai un scop de la care nu trebuie să te abaţi şi ce înseamnă ca un om să fie implicat o sută de procente asupra a ceea ce face. Octavian a reuşit o bună bucată din timp să fie atât un sportiv de performanţă cât şi un viitor istoric. A făcut parte din prima generaţie de studenţi basarabeni care a ajuns după anii ’90  la studii în România şi îşi aduce aminte şi acum cu plăcere de acea vreme şi de bunătatea cu care au fost primiţi studenţii de peste Prut.

Partea bună este că ceea ce a învăţat atunci şi toate obişnuinţele lui au devenit un mod de viaţă care îl ajută şi în momentul de faţă „dacă acum 15 ani eram nevoit să dorm la prânz ca să fiu pregătit pentru antrenamentul de după-masă, acum nu mai vreau să sar peste acest somn sănătos care mă pregăteşte atât fizic cât şi psihic pentru a doua jumătate a zilei când trebuie să dau acelaşi randament ca şi de dimineaţă. Eu chiar nu pot trece peste masa de amiază, îmi sună un clopoţel care îmi spune că trebuie să mănânc, s-a format un reflex în timp de care nici să vreau nu mă pot dezobişnui„.

Preferă mâncarea cât mai bio şi nu este adeptul condimentelor în mâncare „nu îmi place piperul, nu obişnuiesc să pun sare în mâncare şi prefer să simt gustul tuturor ingredientelor din farfurie. Eu sunt nepretenţios la mâncare, îmi plac foarte mult legumele şi mănânc garantat o dată pe săptămână peşte”. Nici măcar facultatea din România nu l-a învăţat să bea cafea, nu a făcut-o niciodată la fel cum nici nu a fumat. Bea în schimb multe ceaiuri, în mare parte din plante. 

Dintre toate bucătăriile pe care le-a încercat în călătoriile lui, pe primul loc se află şi acum bucătăria japoneză „îmi place tare peştele crud şi chiar faimosul lor saki”. Pe locul doi în topul lui se află bucătăria ucraineană, datorită renumitului borş şi a bucatelor din carne, ca pe locul trei să se afle bucătăria italiană. Atunci cănd l-am întrebat care a fost cel mai atipic lucru pe care la mâncat mi-a spus cu nonşalanţă că „am mâncat carne de şarpe într-o bucătărie vietnameză, am mâncat broaşte şi am făcut-o conştient, nu am comandat eu, dar am vrut să gust şi am făcut-o ca mai apoi să constat că au fost tare gustoase”. 

„Fac şi acum sport de 3 ori pe săptămână, joc fotbal, merg la sală să mă antrenez la box si merg la saună. Îmi place să îmi menţin formele şi eu fac parte din categoria boxerilor care au lăsat sportul de performanţă în urmă şi totuşi nu m-am îngrăşat. Cei care mă cunosc spun că arăt acum mai bine decât atunci când făceam sport, iar eu fizic chiar mă simt mai bine acum decât atunci”, dacă stai aproape de Octavian este imposibil să nu realizezi că are perfectă dreptate când spune asta.

Viaţa de sportiv văzută la televizor poate părea simplă, dar atunci când aflii toate detaliile despre cum se desfăşoară ea şi care sunt sacrificiile personale pe care şi le asumă sportivii îţi dai seama că nimic în viaţă nu este uşor, iar ca să reuşeşti trebuie să te dedici scopurilor propuse. Octavian a trecut dintr-o dimensiune în alta, de la viaţa de sportiv la cea de profesor universitar „dacă eu aş ajunge cândva să cunosc şi să fac istorie aşa cum am facut box, m-aş simţi şi mai fericit. Vreau şi pot să fac multe lucruri, iar de obicei de ce mă apuc îmi iese bine”. Eu aş spune că a trecut cu succes dintr-o etapă în alta şi acum îşi poate împărtăşi experienţa şi cunoştinţele cu toţi studenţii lui. Cu cât stai mai mult de vorba cu Octavian şi cu cât ajungi să îl cunoşti mai bine, cu atât îţi dai seama ce recunoscător trebuie să fii pentru că în viaţă întâlneşti astfel de oameni care prin muncă şi voinţă au reuşit să îşi împlinească visele chiar dacă sunt din domenii aparent diametral opuse.

„Casa bunicii şi a părinţilor înseamnă pentru mine belşug” Octavian Ţâcu