La un ceai cu Alex Calancea...

Femeile tind să fie perfecţioniste, însă într-un mod exagerat. Bărbaţii în schimb nu se gândesc la o slăbire bruscă şi de mari proporţii. Ei nu sunt atât de pretenţioşi faţă de ei înşişi şi, în plus, sunt mai răbdători decât femeile. Aşa că, în timp ce tu îţi doreşti cu ardoare să fii Barbie, el nu se stresează niciodată să fie precum Ken.  Este foarte plăcut să descoperi că şi bărbaţii au grijă de sănătatea lor şi pot adopta un mod de viaţă sănătos. Am avut plăcerea de a sta zilele trecute la un ceai cu Alex Calancea, bărbatul Alex Calancea, şi să descopăr că face parte din aceasta categorie. În spatele vieţii agitate pe care o are, reuşeşte să-si aloce timp pentru el şi să se păstreze într-o formă maximă.

De voie sau de nevoie el îmi spunea că a trebuit să aibe grijă de sănătatea lui şi a descoperit un echilibru perfect între Asana Yoga şi un regim alimentar echilibrat. Face sport, practică yoga şi îşi găseşte după fiecare asfinţit, timp pentru el şi pentru restabilirea echilibrului propriu. Atunci când a stat în Statele Unite mi-a spus că s-a adaptat destul de greu din punct de vedere alimentar la viaţa din aşa-zisul „tărâm al făgăduinţei”, o ţară fără de identitate culinară şi plină de „junk food”. A fost o perioada în care a gătit cel mai mult şi a experimentat arta culinară, nu atât din lipsa ocupaţiei ci din dorinţa de a mânca cât mai sănătos. Pe vremea când studia la Politehnică a avut ocazia de a întâlni profesori buni de Yoga şi a descoperit că prin această practică reuşeşte să-şi restabilească echilibrul „în yoga am găsit un alimentator de energie pe care îl dezvolt de fiecare dată şi mă ajută, chiar dacă nu am fost la cluburi de yoga, am avut parte de instructor şi am descoperit apoi individualitatea şi armonia din această practică”. Ceea ce îl mulţumeşte în Moldova, din punct de vedere alimentar, este faptul că aici poate găsi alimente bio pe care să le consume de fiecare dată cu plăcere, Alex spunea cât este de recunoscător pentru că „primesc de la ţară, de la părinţi, fructe şi legume cultivate în grădină şi netratate chimic în nici un fel”. 

Nu ţine o dietă foarte strictă, dar are grijă de ce şi cum mănâncă „consum carne, dar o aleg pe cea proaspătă, uşoară, şi o prefer fiartă în loc de prăjită. Consum cu plăcere fructe între mese, mănânc legume proaspete sau terci, dar tot ceea ce mănânc o fac într-un mod echilibrat”. Făcând sport şi Yoga, are grijă să echilibreze caloriile consumate şi să ia din alimente ceea ce este mai bun „este foarte important ceea ce investim în fiecare zi în noi, pe lângă o carte sau o activitate spirituală bună vreau să simt fiecare plăcere a vieţii, inclusiv plăcerea gustului, nu sunt drastic cu mine dar încerc să găsesc armonia lucrurilor pe care le fac”.

Ţinând cont că a umblat prin lume şi a avut ocazia să încerce diferite bucătării a spus că printre preferatele lui este „bucătăria italiană, care este uşoară, mai dietetică şi mai puţin bucătăria germană pentru că aceasta înseamnă o alimentaţie mult mai grasă decât are nevoie organismul meu”. Mi-a povestit că atunci când este nevoit să cumpere fructe, nu alege merele cele mai frumoase din supermarket sau piaţă ci alege acele mere care sunt mai mici şi poate chiar au „o găurică cu altcineva trăind înăuntru, ceea ce îmi spune că sunt naturale”. Dacă timpul i-ar permite ar găti şi acum cu plăcere însă cu siguranţă ceva practic, nu foarte complicat şi nu ar face experimente complicate „nu-mi plac sosurile de tomate, sosurile complicate şi încărcate de gusturi aromate”. Atunci când am ajuns să discutăm despre condimente Alex spunea că „nu-mi place piperul, chiar dacă este foarte puţin şi nu sunt de acord cu faptul că mâncarea fără piper nu are gust, trebuie să ai talent când găteşti şi cu siguranţa trebuie să pui suflet, exact ca atunci când faci muzică”. Nu spun că m-am mirat atunci când l-am auzit spunând asta, dar chiar sunt convinsă că ar găti la fel de bine cum o face când compune. O persoană care vorbeşte cu drag despre alimentaţie cu siguranţă poate combina alimentele într-un mod gustos. 

Vorbind despre copilul lui am aflat că el şi soţia lui, Viola, au mare grijă atunci când este vorba de alimentaţia lui şi se străduiesc să-l înveţe de mic cu alimentaţia bio şi să evite consumul de sare, zahăr, şi McDonalds „nu ştiu cât o să dureze asta, dar deocamdată avem mare grijă ca el să mănânce alimente cât mai sănătoase de la ţară şi să ştie de mic ceea ce este bine să consume, să ştie cum arată o legumă proaspăt culeasă din grădină. Atunci când eram noi mici şi crescând la ţară nu ne-a explicat nimeni ce este bio şi ce nu, dar asta în primul rând pentru că se consuma ceea ce era în grădină, semănat de familie şi nu erau peste tot tentaţii aşa cum sunt acum la orice colţ de stradă”.

Atunci când este plecat din ţară în turnee încearcă să nu fie foarte capricios, dar impune anumite condiţii atunci când este vorba de alimentaţie şi preferă în locul unui restaurant o mâncare pregătită acasă al cărui proces de preparare să-l poată urmări. Cu toate acestea „destul de des după plecări am nevoie de 2,3 zile în care să-mi revin şi să-mi revitalizez organismul. La mine ritmul şi tempoul de viaţă sunt destul de mari, mă împart între Academie, repetiţii, studioul de înregistrări, casă şi concerte şi nu mă pot lăsa dus de val, am făcut-o o dată şi poate am învăţat atunci ce înseamnă excesul”. 

Atunci când urmăreşti un spectacol, este foarte simplu să vezi doar produsul final şi să spui: MINUNAT, dar de fiecare dată trebuie să te gândeşti la munca şi eforul depus pentru acest rezultat, la toată energia ce a stat la baza lui. Mie mi s-a reconfirmat faptul că atât femeile cât şi bărbaţii pot avea grijă de ei şi pot să investească timp şi emoţie în ceea ce fac. Dacă ştii ce este bine pentru tine şi apreciezi ceea ce ai, este foarte simplu să spui DA în faţa unui mod de viaţă sănătos. Nu întotdeauna contează doar finalul, importantă este şi savoarea drumului de până acolo.

„Nu îmi impun reguli stricte, dar prin asta tocmai mi-am stabilit o primă regulă” Alex Calancea

                                                          

Un vis împlinit - concertul Deep Purple

Vineri 7 iunie 2013 mi-am îndeplinit un vis, acela de a vedea formaţia Deep Purple în concert. M-am mobilizat împreună cu prietenii din Timişoara şi am mers la Cluj. Nu au contat orele făcute până acolo, nu a contat oboseala şi nimic altceva, am aşteptat cu nerăbdare să se facă ora 22 şi Deep Purple să urce pe scenă. Am stat atârnată de gardul din faţa scenei şi m-am delectat aproape două ore văzându-i de aproape pe cei care au scris istoria în muzica mondială.

Peste 20.000 de persoane, atât tineri, cât şi oameni în vârstă, au participat, vineri seară, la concertul celebrei trupe rock britanice Deep Purple de pe Cluj Arena, în cadrul Cluj Arena Music Fest, chiar şi muzicienii declarându-se încântaţi de public şi de atmosfera creată pe stadion.Lumea a dansat, a băut bere, a făcut poze şi a cântat alaturi de cei care au fost pe scenă. Între cei prezenţi la festival s-au aflat oameni de toate vârstele, atât tineri, cât şi bătrâni, mulţi îmbrăcaţi cu geci, pantaloni din piele, blugi sau tricouri cu formaţiile rock preferate.

Când au urcat pe scenă membrii celebrei trupe rock Deep Purple, spectatorii a-au trezit vibrând alături de muzicieni la piese precum Fireball, Into the Fire, Strange Kind of Woman. Ian Paice a zdruncinat tobele într-un solo de baterie electrizant, fiind urmat de un solo de chitară al lui Steve Morse şi unul de pian al lui Don Airey, care au pregătit publicul pentru piese ca Perfect Strangers, Smoke on the Water, Hush şi Black Night. La multe piese, dar mai ales la Smoke on the Water publicul a cântat alături de Deep Purple într-o unică voce, muzicienii arătându-se încântaţi de publicul de pe Cluj Arena şi mulţumind în nenumărate rânduri pentru aplauze, cu cuvinte ca "Magnifique" "Great", "Superb".

Trupa de muzică rock Deep Purple a fost înfiinţată la Hertford, Marea Britanie, în anul 1968. Fondată sub numele de Roundabout, a fost una dintre trupele de marcă ale stilului heavy metal din anii '70 şi este cunoscută mai ales pentru hiturile "Smoke on the Water" şi "Child in Time". Alături de Led Zeppelin şi Black Sabbath, cei de la Deep Purple sunt consideraţi a fi unii dintre pionierii heavy metal-ului şi hard rock-ului. Trupa a vândut peste 100 de milioane de albume în întreaga lume. Trecând prin numeroase schimbări de componenţă, în prezent trupa este formată din Ian Gillan - voce, Steve Morse - chitară, Roger Glover - bas şi Ian Paice - baterie, alături de Don Airey - claviaturi. Deep Purple a lansat, în 26 aprilie, un nou album de studio, intitulat "Now What?!", al 19-lea din carieră. Albumul conţine 12 piese, iar una dintre acestea reprezintă un tribut adus actorului Vincent Price, un star al filmelor horror. Precedentul album de studio lansat de trupa Deep Purple se intitulează "Rapture of the Deep" şi a apărut pe piaţă în anul 2005.

Deep Purple a susţinut două concerte la Bucureşti, în 1998 şi 2007 dar eu din păcate atunci nu am reuşit să merg să-i văd. Sunt convinsă că acum a fost momentul potrivit şi sper să nu fie ultima dată când îi văd. Dacă la Depeche Mode te duci să vezi o trupă comercială, la Deep Purple te duci să vezi o trupă care a scris istorie în muzică...

Suflet de hârtie

Aş prefera să nu îmi povessteşti nici astă seară  momentul neplăcut al morţii tale. Aş prefera să îmi povesteşti ceva frumos. Da, ceva frumos. În sfârşit am avut şi eu o zi liniştită şi nu aş dori să aud lucruri urâte. Ai vorbit cu tata? Şi el a văzut lumina strălucitoare atunci când eu îl ţineam de mână şi recitam în gând Tatăl nostru? De ce mă faci să plâng acum? De ce nu îmi poţi respecta liniştea prin care trec? Vrea să ştie cum m-am simţit atunci? De ce nu mă întreabă el? de ce nu apare lângă mine aşa de des cum o faci şi tu? Nu, nu mă tem de niciunul dintre voi, chiar îmi place să vă ştiu lângă mine, să văd că vă pasă chiar mai mult decât va păsat atunci când eraţi aici…Aş putea să nu-ţi spun nimic de acel moment şi să-ţi transmit pentru el doar faptul că îmi lipseşte…că mi-a lipsit din clipa în care am deschis ochii şi am văzut liniştea veşnică de pe chipul lui…Da, asta am văzut, o linişte ce sper că o are şi acum întipărită pe pleoapele închise. Poţi să-i mai transmiţi de te rog că o parte din mine a murit atunci. S-a dus deprte împreună cu el şi nu a mai revenit niciodată. Of, am murit câte puţin cu fiecare dintre voi şi de fiecare dată am rămas mai săracă fără. Mi-am pierdut sufletul bucăţică cu bucăţică şi mă tem că a mai rămas tare puţin din el…Atât de puţin încât acesta minuscul şi stafidit care a mai rămas nu mai este capabil să simtă mare lucru. Tu îmi vorbeşti de tata iar eu ieri noapte l-am avut în faţa ochilor pe fratele lui, unchiul meu ce a murit cu mulţi ani înaintea lui. O moarte stupidă şi fulgerătoare pe care nu o merită nimeni. Îmi aduc bine aminte că atunci am intrat pentru prima dată într-o morgă…un loc rece şi impersonal în care a trebuit să identific un cadravu. Un loc ce duhnea puternic a formol în care am văzut o masă din beton proaspăt spălată după o autopsie…iar vorba legistului prea ocupat să aibă grijă de mine şi care mi-a strigat în timp ce mesteca o bucată de pâine să deschid uşa aceea mică de lângă şi să mă uit sub pătura cu care era acoperit un cadavru pe targă…aveam doar 18 ani, cum dracu poti să pui un copil să recunoască un cadravu? Slavă domnului că nu a fost unchiul meu…poate rămâneam cu sechele…aşa am rămas doar cu o senzaţie de uşurare…nu că nu a fost el mort ci că nu am fost nevoită eu să-l identific…of, nu mi-am mai amintit de momentul acesta de prin ’95…de ce m-ai făcut acum să mă gândesc la el? aseara doar îl visasem cum îmi aducea ciocolată din piaţa de sârbi atunci când venea la noi în vizită. Îmi plăcea teribil să îl caut în rucsac…da, de fiecare dată avea ceva bun pentru noi. Dă-te te rog mai încolo, în seara asta respiri un aer prea rece înspre urechea mea…iartă-mă te rog, dar astă seară aş prefera să adorm fără să mă ţii tu în braţe, mi-ar place să adorm gândindu-mă la ceva viu şi frumos. Promite-mi că o să fii dimineaţă aici când voi hrăni porumbeii…

Suflet de hârtie

Mă bucur că ai venit…da, am timp să te ascult cum îmi povesteşti experienţa prin care ai trecut acum douăzeci de ani când ai plecat de lângă mine. Lucrul pe care mi-l amintesc este începutul unei experienţe tipice în apropierea morţii. Dintr-o dată, am fost perfect conştient că stăteam în picioare, că eram capabil să-mi susţin singur greutatea corpului, dar, cu toate acestea, corpul meu era atârnat în copac. În jurul meu era un fel de întuneric. Mă simţeam mai viu în afara corpului decât în viaţa obişnuită. Totul era atât de viu, încât puteam vedea fiecare creangă din pădure. Puteam vedea şi acoperişul casei tale de peste deal, împrejurimile ei şi chiar dedesubtul casei. Vă vedeam pe toţi cum dormiţi liniştiţi în pat. Fiecare cu gândurile şi cu visele lui. Era o Lumină care strălucea. M-am întors spre Lumina, care era foarte asemănătoare celei descrise de alţi oameni în experienţele lor din apropierea morţii. Era atât de minunată. Este tangibilă, o poţi simţi. Este ademenitoare; vrei să te duci spre ea, aşa cum te-ai arunca în braţele tatălui sau mamei tale, în braţele celor pe care i-ai iubit. Pe măsură ce am început să mă mişc către Lumină, am ştiut intuitiv că, dacă merg către Lumina, voi muri. Aşa că mergeam spre Lumină şi spuneam: „te rog să aştepţi un minut; stai doar o secundă. Vreau să mă gândesc la asta, aş vrea să-ţi vorbesc înainte să plec”. Spre surprinderea mea, în acel punct, întreaga experienţă s-a oprit. Să ştii că vă puteţi controla experienţa de după moarte. Nu vă aflaţi într-un vârtej incontrolabil. Aşa că dorinţa mea a fost respectată şi am avut o discuţie cu Lumina. Lumina lua permanent diferite forme, Iisus, Buddha, Krishna, mandale, imagini şi semne arhetipale. Am întrebat-o: Ce se întâmplă aici? Te rog, Lumină, explică-mi. Chiar vreau să ştiu care este realitatea situaţiei. Lumina mi-a explicat că nu există moarte, suntem Fiinţe nemuritoare. Suntem vii dintotdeauna! Am înţeles că facem parte dintr-un sistem natural viu, care se reciclează permanent. Am rămas aproape de cei care au puterea să mă vadă. De cei care văd mai presus de toate suflete…tu ai poarta sufletului deschisă pentru mine şi aşa ai reuşit să mă păstrezi întotdeauna aproape. Tu nu te temi de noi şi reuşeşti să ne vezi. Îţi va fi simplu atunci când vei ajunge lângă noi ca să te adaptezi noii etape…Of, iartă-mă, nu plâng, sunt doar copleşită de experienţa ta. Nu credeam că momentul morţii tale a fost o experienţă aşa de frumoasă. Mi te imaginam întotdeauna cum te lupţi cu sfoara de la gât şi cu interiorul celor care au pus-o acolo. De multe ori nu înţeleg de ce existenţa noastră pe pământ este una aşa de ciudată. Dacă mi se spunea de la început prin câte am să trec, probabil aş fi spus “pas”. Nu, nu sunt laşă. Mi se pare doar nedrept ceea ce ni se întâmplă, ceea ce ţi s-a întâmplat şi ţie şi celorlalţi apropiaţi ai mei care sunt acum aproape de tine şi nu de mine. Lasă, nu-mi povesti partea urâtă acum. Vreau să mă trezesc dimineaţă cu imaginea ta stând în picioare şi vorbind cu Lumina…oare aşa este şi va fi pentru toţi sau tu pur şi simplu ai avut baftă? Nu, nu vreau să-mi răspunzi…este o întrebare retorică…

Suflet de hârtie

Am tot zis că o să-ţi povestesc despre el...despre cel care mă face să mă simt în al nouălea cer şi alături de care simt că am fost readusă la viaţă. Fiecare petală de trandafir din parcul rozelor are un miros specific atunci când se oglindeşte în privirea lui şi îşi emană parfumul în direcţia mea. Mă simt ciudat de bine în preajma lui şi de multe ori nu înţeleg de ce. Oare am uitat cum să mă las purtată de val şi învăluită de dragoste...habar n-am, se poate să fie şi aşa. Ultimile luni mi le-am petrecut cu voi, e drept, doar pe voi v-am simţit permanent lângă mine...ce ciudat sună, dacă ar ştii ceilalţi că vorbesc despre oameni morţi ar spune că am înnebunit de tot...i see dead people, se ştie asta, dar dacă am ajuns să spun că trăiesc lângă ei...hmmm, chiar sună straniu. Oare ar trebui să nu mai spun la nimeni? să ţin doar pentru mine asta? Bun, să revenim la lucruri pământeşti frumoase. Cel mai important acum este că am început să tai legătura cu cei care mă lovesc constant şi în curând ombilicul va fi rupt de tot. Nu, eu nu vreau să fac rău nimănui, eu doar mi-am dezvoltat un sistem de apărare împotriva lor. Împotriva celor care simt nevoia constant să te doboare. Acum sunt într-o perioadă în care mă simt ok. Simt din nou fluturaşi în stomac, îmi este dor de el atunci când nu este lângă mine şi aştept cu nerăbdare să-l văd...totul e în ceaţă în jurul meu şi simt că nu exist decât prin el...că toate cele trei Mira s-au evaporat într-un nor diafan de fum de ţigară. Of, am uitat să-ţi mai povestesc de porumbei...vin tot mai mulţi de la o zi la alta, se simt în siguranţă la geamul meu şi le place că primesc în fiecare dimineaţă mâncare...da, şi mie îmi este bine să-i ştiu acolo atunci când mă trezesc, să le aud bătăile aripilor înspre geam...Nu ştiu exact dacă tu poţi fi de acord cu mine, dar atunci când nu eşti o persoană materialistă care vede în tot un beneficiu, atunci când eşti un om ce gândeşte simplu şi se lasă purtat de vânt acolo unde îl duce sufletul are numai de câştigat. Dacă eşti capabil să oferi iubire necondiţionat, cu siguranţă eşti capabil să şi primeşti o astfel de iubire. Atunci când te lovesc în ceafă sentimentele pentru cineva nu mai ai raţionament, nu te mai gândeşti la clasa socială din care faceţi parte, la cercurile în care vă învârtiţi amândoi, la cum vă ciocniţi zi de zi unul de altul fără a vă vedea amândoi sau la cum îţi imaginai tu în copilărie că va arăta Făt-Frumos al tău. Cauţi căi comune cu acea persoană şi încerci să faci tot posibilul ca să vă intersectaţi... Am tot ajuns să mă întreb: ce este iubirea până la urmă? iubeşti? iubesc? de când? până când? pe cine? doar pe ea? doar pe el? de ce?... cum să mai ştiu că iubesc? Şi pot continua la nesfârşit cu aceste întrebări care ne trec tuturor prin cap… Şi asta deoarece îmi aduc aminte cât de multe întrebări mi-am pus şi eu de-a lungul timpului, iar răspunsul lor nu a venit neapărat uşor. Înţelepţii spun că dragostea nu costă, eu zic că totuşi dragostea costă, dar nu bani, nu maşini şi nu haine scumpe, costă bucăţi de suflet, bucăţi din inimile noastre, costă energie. Sunt momente în care eu mă întreb în cate bucăţele se poate diviza sufletul meu de fiecare dată mai găsesc câte o bucăţică vie în el. Cât poţi iubi în tăcere, cât timp te poţi înveli în fiorul iubirii şi cât timp poţi fi mulţumit de tine că eşti capabil să o faci... Nu toată lumea poate să iubească necondiţionat... Suntem puţini, ştiu asta...Eu nu vreau nimic material de la nimeni, m-am decis cu mult timp în urmă, tot ceea ce vreau şi tot ceea ce mă poate face funcţională este iubirea celor din jur...atât. Sunt precum un burete care caută în permanenţă un strop de fericire care să-i dea viaţă... Aştept ca într-una din serile următoare să îmi povesteşti şi tu ceva frumos, să îmi spui tu cum te simţi şi cum percepi totul în jurul tău. Acum hai să dormim, sunt obosită. Nu, nu vreau să mai fumez. Vreau doar să mă iei în braţe şi să-mi respiri aerul tău rece în ceafă...nu, dimineaţă nu o să uit să hrănesc porumbeii chiar dacă tu îţi vei lua zborul înainte de a mă trezi şi eu...

Suflet de hârtie

continuare...

Ai avut aşa de multă dreptate atunci când ai spus că sunt o naivă, că eu încă trăiesc într-un basm şi că am impresia că tot ceea ce se întâmplă în jurul meu nu este altceva decât o poveste care va avea un final fericit. Doamne ce naivă sunt. Cum mai reuşesc să cred de fiecare dată că totul poate fi frumos? Mă inspiră de fiecare dată lucrurile mărunte. Oamenii pe care îi cunosc şi cu care schimb cea mai scurtă propoziţie. Se spune că oferi bine şi primeşti tot bine în schimb. Căcat. Nu este întotdeauna aşa. M-am străduit întotdeauna să fac numai bine şi în schimb ce am primit? Lovituri peste nas şi cuvinte răutăcioase care m-au catapultat aiurea pe orbită. Mutter mi-a spus că anul acesta va fi unul spectaculos pentru mine conform zodiacului, auzi, conform zodiacului. Da, văd, este într-adevăr unul spectaculos. Încă mai continuă ceea ce a început în urmă cu un an. Sunt pe ultima sută de metrii în faţa sfârşitului. Un sfârşit probabil imprevizibil. Un sfârşit altfel decât am crezut cu mulţi ani în urmă că va fi. Încasez lovitură după lovitură şi cu toate acestea stau cu capul sus. De ce oameni care nu au strop de valoare mă lovesc atunci când încerc să fac tot ceea ce vor ei? Sunt şi eu un biet om…de ce se aşteaptă toţi de la mine să fac din căcat bici şi să mai şi pocnească? De ce se aşteaptă toată lumea să tac şi să mă supun? Am şi eu demnitate, gândesc şi eu, culmea, dar gândesc. Bun, poate nu întotdeauna, dar o fac de cele mai multe ori. Am stat şi m-am minunat de fiecare dată când oamenii au vrut să îmi facă rău. Dar nu, nu o voi mai face de acum înainte. Cine nu are altceva mai bun de făcut decât să îmi fută mie Feng Shui-ul va plăti, va plăti cu vârf şi îndesat pentru fiecare lacrimă de durere pe care eu am vărsat-o. De ce eu pot să tac şi să nu fac altceva decât să înjur printre dinţi? Habar n-am, dar probabil că o fac pentru că aşa sunt eu. Un om ce îşi pleacă fruntea în faţa oamenilor răutăcioşi. În faţa oamenilor care au luat totul de-a gata în viaţă şi nu au construit nimic. Au trăit doar pe spinarea celorlalţi. A celorlalţi pe care nu i-au apreciat niciodată la justa lor valoare. O să trec cu bine şi peste problemele actuale. Întotdeauna o fac şi de fiecare dată răsare soarele. Lminiţa mea de la capătul tunelului este aprinsă şi îmi dă putere. Îmi dă forţă să cred că totuţi merit şi eu ceva bine pe lumea asta. Că merit şi eu să fiu fericită. Chiar dacă merit în doze mici asta. Sunt precum esenţele tari care stau în sticluţe mici. Haha…da, chiar este adevărat, sunt o jumătate de buletin, măsurabilă cu un centimetru de croitorie, sau de tâmplărie…nu ştiu…pur şi simplu cu un centimetru. Îmi transpiră palmele iarăşi şi gândurile mele zboară aiurea. Ştiu că eşti lângă mine chiar dacă nu eşti în stare să articulezi măcar un cuvânt. Mi-aş dorii să ştii că m-am hotărât. M-am hotărât să nu îmi mai aplec capul în faţa celor care vor să mă rănească şi atunci  va fi nasol. Ce voi face dacă ei se vor simţi răniţi? Problema lor. Şi ei m-au rănit pe mine şi au făcut-o de multe ori intenţionat. Cu toţii vor plăti pentru toate lucrurile urâte pe care mi le-au făcut. Ferească sfântul să deschidă cutia pandorei din capul meu că să te ţii bine atunci. Vor căda capete şi vor căda de sus. Partea proastă este că ei nu ştiu să cadă la fel cum am făcut-o eu de fiecare dată şi atunci va fi nasol. Pentru ei, nu pentru mine. Eu am căzut de multe ori iar ei nu au căzut niciodată. Eu am muncit pentru tot ceea ce am în timp ce ei eu primit totul de-a gata. Eu îmi găsesc de fiecare dată sursa de inspiraţie care să mă ajute să trec peste. Am găsit-o şi de această dată. O să-ţi povestec într-o altă seară despre ea. Acum sunt obosită şi nu prea am chef de vorbă. Ajută-mă să dorm. Spune-mi o poveste. Una cu final fericit. Tu ştii cumva ce gândesc porumbeii? Ai acces la mintea lor? Sunt mulţumiţi?

 

O seară extraordinară cu Rezident EX

 O dimineaţă în care m-am trezit cu dureri de gât şi de palme. Nu, nu mă doare gâtul de la fumat de data asta, ci mă doare de la cât am urlat aseară, urlat, cântat, aclamat...nici nu ştiu cum să îi spun. Am aşteptat 10 ani ceea ce s-a întâmplat aseară, adică întoarcerea pe scenă a lui Kempes...OMG, a fost extraordinar. O seară ce nu aş fi vrut să se mai termine şi să-i ascult la nesfârşit pe cei de la Rezident Ex. Toate momentele în care eram la un concert Cargo şi aşteptam momentul în care Kempes să apară de undeva, nu au mai contat din momentul în care el a urcat aseară pe scenă. Vocea lui extraordinară şi dorul de întoarcere acasă pe scenă a lui Tavi Iepan au făcut ca toată lumea să cânte împreună cu ei aproape două ore. În afară de faptul că am aşteptat o groază de ani să îl ascult cântând live pe Kempes, m-am revăzut aseară la concert cu prieteni pe care chiar dacă nu i-am vâzut tot de vreo 10 ani, am continuat discuţiile de unde le-am lăsat în trecut şi am petrecut o seară tare frumoasă...mai vreau, pe bune că mai vreau să-i asult live, dar nu mai vreau să aştept încă zece ani...mă bucur că au revenit pe scenă şi sper să îi văd cât mai des cântând acasă.

"Revenirea lui Ovidiu Ioncu-Kempes (fostul solist al trupei Cargo) pe scenele din România, după aproape zece ani petrecuți în Australia, a reprezentat unul dintre cele mai mediatizate evenimente muzicale ale anului 2012. „Vocea de aur a rock-ului românesc este din nou acasă!”, au exclamat, cu același entuziasm, atât mass-media, cât și a publicul prezent la concerte. Iar această întoarcere a fost cu atât mai prețioasă, cu cât ea s-a produs într-un adevărat supergrup: Tavi Iepan (inițiatorul proiectului Rezident Ex, chitară, Hamburg, ex Progresiv TM, Cargo, Flying Wood, Locatarii), Christian Podratzky (bass, Berlin, ex Impact, Pro Musica, Poems for Layla, Abra), Matthias Lange (chitară, Hamburg, ex Metalium, Sinner), Florin Cvasa (tobe, ex Neurotica), Adrian Popescu (chitară, Paris, ex Metamorf, Cargo). Alpha este un simbol. Înseamnă un început, dar poate fi considerat și sfârșitul unui drum anterior. Acesta este mesajul pe care Tavi Iepan a vrut să-l transmită prin apariția acestui album, care conține piesele pe care el le-a compus pentru Cargo, înainte de a emigra în Germania, dar și o piesă nouă, „Catedrala sufletului”, compusă special pentru vocea lui Kempes. Este și mesajul pe care ceilalți membri ai supergrupului Rezident Ex îl consideră adecvat pentru carierele și biografiile lor.

Unele dintre piesele albumului Alpha sunt mari hituri ale rock-ului românesc, altele, prime audiții care promit să devină mari hituri. Și unora și altora li se adaugă plus-valoarea unei voci de excepție și a unor instrumentiști experimentați, care au arătat încă de la primele apariții sub numele Rezident Ex că pot crea o pagină nouă în istoria rock-ului românesc. O pagină nouă care pornește de la un alt moment Alpha, al unei trupe a cărei legendă a fost construită prin contribuția semnificativă a lui Tavi Iepan, Ovidiu Ioncu-Kempes și Adrian Popescu: Cargo. Albumul Alpha este o producție 100% Rezident Ex."

Welcome home Rezident EX, good job...