miercuri, 10 aprilie 2013

Suflet de hârtie

continuare...

În sfârşit se pare că vine primăvara, dar asta nu înseamnă că vremea bună îmi alungă mie toate gândurile negre. Da, au fost momente frumoase în ultima vreme dar au fost şi unele momente mai stranii. Mai ales atunci cînd au început vedeniile. Porumbei cu ochi de om, insecte cu plete şi tot felul de scârboşenii care mi-au apărut în faţa ochilor. Sigur că încerc să fac eforturi să le alung şi să nu-mi aţintesc mintea prea multă vreme asupra lor, dar nu este chiar aşa de simplu. Sinceră să fiu, mă gândeam să-mi fac lobotomie ca să uit de tot şi de toate. Nu-i mai vreau pe cei din trecut în preajma mea non-stop…îi vreau atât de departe încât să mă lase dracului în pace definitiv. E obositor să ai atâtea chipuri în cap şi să faci atâtea eforturi să nu te mai gândeşti la ei. Cred că cei care trăiesc doar în prezent sunt tare fericiţi. Garantat şi lor le-a murit câte cineva, dar ei nu comunică cu acele persoane. Da, şi asta e adevărat…nu ştiu cum m-aş descurca fără ei în preajma mea. În felul lor fiecare îmi este de folos…fiecare atunci când apare o face pentru că are ceva de spus sau de arătat. M-am decis cu multe luni în urmă să las trecutul în trecut şi să nu mă mai gândesc atât la el, dar e greu, pe bune. În plus cred că am o problemă majoră cu încrederea de sine, în permanenţă îmi vine să spun „why me”...de ce eu nu pot avea linişte, de ce singurele persoane care aleg să stea lângă mine şi în capul meu o perioadă mai lungă de timp sunt cele care au murit...de ce nu pot fi la fel de interesantă şi pentru persoanele în viaţă care interacţionează cu mine. Am mai spus şi altă dată că sunt cel mai depresiv prieten în viaţă pe care îl poate avea cineva, ok, nu mă deranjează asta, dar m-am săturat să trec de la o stare de euforie la una de anxietate. Am fost aproape de toţi prietenii mei care au încercat să se sinucidă şi le-am dat palme peste cap că nu's normali...le-am turnat sticle de apă pe gât şi I-am făcut să-şi dea din ei afară toate pastilele pe care le-au băut ca tâmpiţii. Nu cred că sinuciderea este o soluţie, dar la fel de bine ştiu că eu voi recurge la ea la un moment dat când voi ajunge la limită şi nu voi mai avea o altă soluţie. Până atunci însă i-am promis prietenei mele că vom ajunge împreună la ospiciu şi ne vom amuza copios acolo de viaţa pe care o au nebunii. Desigur că vom face asta fiind în aceeaşi situaţie cu ei, dar este un lucru pe care l-am adăugat pe lista lucrurilor care trebuiesc făcute. O să stăm acolo cu ei la masă şi o să spunem bancuri...o să spunem bancuri deocheate şi o să facem haz de necaz...probabil că ne vom mira şi de ce am ajuns în situaţia asta, de ce nu am reuşit să trecem peste toate cu gura până la urechi aşa cum o facem în cea mai mare parte a timpului. Oare hazul unui om are şi el zile proaste? oare zice şi el de ce futui este iarăşi luni...de ce nu e vineri...de ce dracu nu se termină cu ploaia asta şi nu iasă soarele? oare are şi el dreptul la zile proaste? Oare îşi face şi el liste de priorităţi? Aşa procedez eu de obicei, adaug pe liste ce nebunie mai vreau să fac, stochez lista undeva în memorie şi la un moment dat ea îmi trimite semnale precum că a venit timpul...Acum cred că a venit timpul să nu-mi mai pese. Sunt precum un copil mic care întreabă non stop: de ce...eu spun doar că nu mai vreau...E clar, m-am săturat de lucruri complicate. De pus miliarde de întrebări, de a săpa în gândurile şi în sufletele oamenilor ca să aflu răspunsurile exacte şi de a mă întreba non-stop „oare ce înseamnă asta?”. Nu mai vreau să-mi dau seama dacă cineva ţine la mine, analizându-i subtilităţile. Nu mai vreau să uit de mine şi să fac pe altcineva fericit. Nu vreau amiciţii după iubiri pierdute ce m-au făcut să mă îndoiesc de mine, la fel cum nu vreau să fiu pe locul doi pentru persoana faţă de care mi-aş da şi viaţa. Nu vreau prietenii cu oameni care nu-mi mai împărtăşesc valorile. Nu vreau discuţii de complezenţă şi zâmbete politicoase în parc. Nu mai vreau să mă justific în faţa oamenilor apropiaţi care mă cunosc cu cele un milion de defecte pe care le am şi care, cu tot egoismul de rigoare, ar trebui să mă accepte aşa cum sunt. Nu vreau ca ei să se justifice în faţa mea. Nu mai vreau mistere şi enigme. Nu mai vreau să ghicesc şi să-mi bat capul. Nu mai vreau să caut. Nu mai vreau să-i iert pe cei care mă calcă constant în picioare. Nu mai vreau să cred şi să fiu dezamăgită. Nu mai vreau să-mi fie frică de ziua în care aş putea să fiu fericită...de ce ar trebui să-mi fie frică permanent că la un moment dat aş putea fi din nou fericită...nu mai vreau ca seara când închid ochii să o fac cu ei plini de lacrimi...dorm puţin şi prost...nu, dimineaţă nu uit să hrănesc porumbeii...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu