Suflet de hârtie

continuare...

Astăzi mi-am amintit cât de tare am urât întotdeauna să mă trezesc dezamăgită de aşteptări pe care nu le-am avut, dezamăgiri care au venit de nicăieri şi m-am trezit cu ele pe cap. Ce atitudine ar trebui să am asupra oamenilor cu care interacţionez în fiecare zi? Nu sunt o tâmpită şi dacă dau totul celor din jur fără a cere nimic în schimb nu înseamnă că trebuie să mă trateze ca şi cum nu aş merita nimic. Mi-am adus aminte de prima mea pasiune oarbă pe care am făcut-o pentru un bărbat după ce tu ai murit. Eram în stare să-i dau totul şi să mă ofer necondiţionat în orice împrejurare. Mi-am petrecut adolescenţa asigurându-mă că la un moment dat îl voi avea, iar atunci când mi-am atins scopul mi-am dat seama că nu asta caut la un bărbat. Ciudată e viaţa asta şi ciudate sunt căile pe care te plimbă şi te lasă să crezi că sunt căile pe care tu le vrei. Mă uimeşte şi acum ceea ce găsesc când privesc în urmă la deciziile pe care le-am luat. De cele mai multe ori am avut senzaţia că nu merit nimic din ceea ce am obţinut…într-un fel sau altul am crezut de fiecare dată că atunci când obţin ceva în loc să mă străduiesc să câştig, trebuie să o iau la goană şi să îmi stabilesc noi obiective. O mare tâmpenie, se pare că am fost întotdeauna o laşă care s-a temut să construiască ceva, să se mulţumească cu ceea ce a obţinut…de fiecare dată am căutat lucruri noi, ţinte care să îmi pună mintea la contribuţie şi să-mi facă imaginaţia să umble pe tărâmuri întunecate şi fără de sfârşit. Înţeleg poate o astfel de gândire la 17 ani, poate şi la douăzeci şi cinci…dar la treizeci şi cinci de ani deja mi se pare iresponsabilitate. Sunt blondă, da, câteodată sunt blonda întruchipată în toate bancurile pe care le citiţi pe net. Am încetat de mult să mă mai uit în oglindă de teamă a mai vedea ochii ce mă privesc şi chipurile ce se reflectă din spatele meu…trist…mi se pare tare trist să duci o astfel de viaţă. Să spui în fiecare seară înainte de culcare noapte bună unor oameni care nu mai sunt lângă tine dar pe care încă îi porţi  în suflet…Poate că într-o zi o să-mi fac o listă cu toţi şi o să-i ţin sub pernă ca să nu mai trebuiască să-i pomenesc în fiecare seară…Mda, de ce nu poţi să-mi aprinzi chiar tu o ţigare sau măcar să-mi aprinzi bricheta…ei da, ştii bine că nu am de gând să mă las acum de fumat…îţi imaginezi cum aş umbla ca turbata singură prin casă dacă aş face şi lucrul acesta? Să-mi dea viaţa un semn şi un motiv precum că e timpul să renunţ şi la această mică bucurie şi atunci o să încep să iau în calcul această posibilitate…da, vreau un semn că totul va fi ok şi că merit şi eu la un moment dat să încep din nou să fiu fericită şi nu dezamăgită de toţi cei cărora le pun pe tavă sufletul meu…nu, nu vreau să vă purtaţi cu toţii la fel ca mine, ştiu că nu suntem toţi capabili de aşa ceva…dar măcar nu vă mai şterge-ţi pe picioare cu sufletul meu…lăsaţi-mă dracului în nebunia mea…futi…tună şi fulgeră afară mai zgomotos decât tună şi fulgeră gândurile mele în toate direcţiile…da, sper ca dimineaţă să zâmbesc atunci când hrănesc porumbeii…