Ordine şi Disciplină = ELVEŢIA

La cum este vremea afară şi la ploaia asta mocănească ce a început astăzi stau şi mă găndesc cu nostalgie la locurile frumoase pe care le-am vizitat în această vară. Fără să vreau pe primul loc persistă Elveţia. O ţară care m-a impresionat din primul moment. E drept că atunci când am aterizat la Basel în loc să ajung în Elveţia am ajuns din greşeală în Franţa, dar na, asta a dat savoare starului de călătorie.

Prietenilor mei biciclişti din ţară le-ar place să aibă şi aici parcări de biciclete acoperite şi să nu mai fie nevoiţi ca de fiecare dată să îşi lege bicicleta. Tot aşa cum mie mi-a făcut plăcere să văd că în restaurante sau în mijloacele de transport în comun m-aş putea duce cu Zorra (adică cu animale de companie). Să nu vezi mizerie, să nu vezi un moc de ţigare pe jos sau o coajă de seminţe, hmmm, poate fi enervant la un moment dat. Când te întorci dintr-o astfel de ţară îţi dai seama că totuşi oamenii pot trăi civilizat, sau mă rog, unii oameni.

Poate într-o bună zi o să mă apuc să scriu despre toate oraşele pe care le-am văzut în Elveţia. Dar da, mi-ar fi cam greu să le ierarhizez. Toate au fost frumoase şi m-au impresionat. Dacă până acum ţara mea de suflet era reprezentată de Germania, a fost incredibil să realizez că se poate să fi şi mai disciplinat de atât. Incredibil, în Elveţia nu am auzit nici măcar copii ţipând :) Când m-am întors şi am fost ousă în situaţia de a descrie Elveţia în cuvinte, am spus atât: ORDINE şi DISCIPLINĂ!!!

PS: o recomandare totuşi pentru posesorii de carduri ING, nu vă bazaţi că veţi găsi acolo un ATM să retrageţi bani...ING Elveţia a fost cumpărată acum vreo 2 ani de Julius Baer Group şi nu prea au ATM-uri, aşa că nu vă lăsaţi amăgiţi de consultanţii ING, ori plăteşti acolo peste tot cu card-ul ori pleci cu bani în buzunar.

Un pas înainte

Nu am mai scris de mult, şi nu, nu am făcut-o pentru că nu mai am nimic de zis, am făcut-o pentru că m-am concentrat pe cu totul şi cu totul alte lucruri mai frumoase. Acum că am trecut însă cu bine peste o nouă zi de vineri 13, mă cam doare sufletul să mă uit în urmă şi să văd cum oameni dragi din trecut se pot transforma în oameni pe care nu îi mai vrei în preajmă şi pe care nu îi mai cunoşti. Sunt şanse ca şi voi să vă fi săturat până peste cap de aceste replici şi totodată să fiţi şi voi conştienţi că în viaţa fiecăruia dintre noi au fost oameni pe care să nu-i mai vreţi aproape.

Slavă domnului că m-am deşteptat în ultimul an şi am scăpat de o parte din oameni. Oameni care nu m-au vrut aproape la bine şi la rău, oameni dispuşi să îţi facă rău în orice moment, oameni care nu pot să fie raţionali şi care nu îşi dau seama că prin acţiunile lor nu se distrug doar pe ei, dar sunt şanse mari să-i distrugă pe apropiaţii lor, pe cei care într-adevăr au făcut ceva cu viaţa lor. Se spune că atunci când primeşti o palmă să întorci şi obrazul celălalt. Eu însă mă întreb de câte ori să tot faci asta? Cât timp trebuie să treacă până când fiecare va plăti pentru acţiunile sale?

Suflet de hârtie

Am o stare de spirit mai proastă decât este cazul, dar cu toate astea nu îmi e rău! Simt ceva ce nu cred ca am mai simţit demult, ceva care nu îmi dă chef de nimic! Sunt sigură că nu sunt eu! În ultima vreme porumbeii nu au mai venit la geamul meu. Le mai aud bătăile aripilor dimineaţa în jurul blocului, dar nu se mai opresc la mine la geam…nu, nu ştiu de ce au ales să facă asta…Trebuie să mai las calculatorul, petrec prea mult timp în faţa lui. Trebuie să nu mai adorm după unu noaptea şi să nu mă mai trezesc în fiecare dimineaţă la ora şase. Cât am fost în concediu mi-a lipsit vocea de la radio care îmi spune ştirile în fiecare dimineaţă…Mai nou oamenii mă întreabă: ce te doare?! ce ai? Plouă? te plictiseşti? Ca mai apoi să îmi spună : dormi, citeşte,fă-ţi unghiile, plângi, uită-te la un film, ieşi pe-afară, scrie, îndrăgosteşte-te…viaţa e făcută din atâtea şi atâtea...Mă umflă râsul măi Alice dragă atunci când îi aud. Când ai o stare proastă pur şi simplu o ai şi îţi este foarte greu să te mobilizezi. Hai măi că nu sunt eu unica ce are astfel de stări. Şi tu aveai astfel de stări când veneai la mine cu o casetă cu Iron Maiden, stăteai o oră cât o ascultam fără să scoţi nici un cuvânt şi apoi plecai acasă. Mai nou visez mult şi visez ciudăţenii. Oricine visează, în fiecare noapte. Uneori tuturor ni se pare că visele sunt ciudate şi că pot schimba ceva din viaţa noastră, alteori nu le dăm importanţă. Putem şi să visăm ceva ce urmează să se întâmple sau să avem impresia de deja-vu din cauza unui vis. În general visez chestii ciudate...nu neaparat scary, doar ciudate. Foarte rar însă mă visez într-un loc pe care îl cunosc şi are şi în vis acelaşi nume ca în realitate. De cele mai multe ori visez un loc cunoscut care se numeşte cu totul altfel, sau un loc ciudat care are numele unuia foarte, foarte cunoscut. Se fac foarte multe încurcături în visele mele de fiecare dată. Nici măcar ele nu sunt simple. Şi la fel, de cele mai multe ori pe mine mă visez chiar în pielea mea în vis, adică pe mine nu mă văd, doar pe celelalte persoane…De multe ori visez că sunt prinsă cumva între ficţiune şi realitate, între frumos şi sinistru...sau poate ăsta nu e vis…poate asta este realitatea mea…realitatea în care mă învârt în fiecare secundă…scurtmetrajul meu ratat…atacul meu de panică din fiecare zi…mai ştie dracu…cum pot să-mi iau un bilet să vin la tine…

Cu paisprezece ani în urmă...

Am crescut într-o familie frumoasă şi fericita, crescută de părinţi cărora le mulţumesc pentru tot ce ne-au învăţat!

Ce am făcut acum paisprezece ani în 7 august...m-am pregătit să-mi iau rămas bun de la tatăl meu pentru totdeauna. L-am ţinut de mână şi i-am spus că locul în care se va duce nu este cel mai cumplit loc în care poate ajunge. I-am mai spus că acolo îl vor aştepta părinţii lui, plecaţi prea devreme dintre noi şi că nu va fi singur. Nu a durat mult şi de la o faţă plină de grimase şi de chin, atunci când am deschis ochii am văzut linişte şi împăcare.

Nu cred că este corect ca un tânăr de 22 de ani să treacă prin ce am trecut eu, cu toate astea mă bucur că am fost acolo. Mă bucur că l-am ajutat să facă ultimul pas. Că au trecut atâţia ani de atunci nu îmi vine să cred şi probabil nu îmi va veni niciodată. De fiecare dată când am nevoie de el este prezent în sufletul meu. Întotdeauna îmi voi aminti doar de lucrurile frumoase lăsându-le pe celelalte în sacul uitării...

Odihneşte-te în pace TATA, noi nu te vom uita niciodată!

Suflet de hârtie

O seară enervantă de vară…la fel ca majoritatea din această perioadă. Nu mai înţeleg ce se întâmplă cu lumea asta a noastră şi cu toate transformările climatice. E prea cald, pe bune. Prea cald şi aerul prea uscat. Să stai şi să te uiţi la frunzele copacilor minute în şir şi să nu vezi niciuna mişcându-se devine frustrant. Singurul lucru ce se mişcă în jurul meu este sunetul sirenelor de pe ambulanţă. Nu mai înţelegi dacă se aude în faţa ta, în spatele tău, în stânga sau în dreapta. Partea bună este că pe căldura asta fumez mai puţin…poate până la toamnă reuşesc să mă las. De când este aşa de cald dorm şi eu cu geamul întredeschis. Într-una din nopţile trecute, când prin fereastra deschisă intra obişnuitul sunet al concertului nocturn organizat de orchestra greierilor din faţa geamului meu, am remarcat evoluţia unui solist care în mod clar cânta la alt instrument. Am pus mâna pe ce mi-a ieşit în cale şi am întrerupt în câteva secunde prestaţia ţânţarului ce se chinuia să intre peste mine prin plasa de la geam. Mă enervează ţânţarii. Dar cel mai tare la ei mă enervează bâzâitul. Dacă ar aplica tactica: muşcă şi fugi ar trăi mai mult. Noapte, gânduri multe, greieri şi mai mulţi, nelinişti şi imagini demult apuse prin faţa ochilor. De multe ori lacrimi ce izbucnesc fără să îşi ceară voie din colţul ochilor. Sper să nu îşi mai facă apariţia atacul de panică. M-am săturat de el. De fapt eu iarăşi m-am săturat de toate. Mă tem că mi-ar face plăcere să mă alătur ţie cât de curând. Te-am văzut astăzi din tramvai. Stăteai şi îmi făceai cu mâna…de ce nu mai vii la mine? De ce nu ai urcat în staţia următoare? Ţi se pare că sunt într-o pasă prea bună şi nu este momentul să mă deranjezi? Eşti naiv…sincer îţi spun. M-am plictisit în staţia de tramvai treizeci de minute aşteptând numărul şase. Te-am chemat. Te-am implorat să vii şi să îmi ţii companie. V-am luat la rând pe toţi dar eraţi ocupaţi probabil. Vă durea în cur că am nevoie de voi. Am învăţat cândva, demult, poate chiar prea demult, ceva foarte important: perceperea sunetului prin imagini, sau a imaginilor prin sunete. Bine că exista din fericire muzică adevărată, pe care ascultand-o nu este suficient doar să o auzim, eu una, cu ochii sufletului, o pot transpune în imagini, pot colinda pretutindeni, peste timp şi spaţiu. Fizic pot fi în mijlocul stadionului, dar sufleteşte pot fi în cu totul şi cu totul alte locuri. În momentul în care fizic suntem în acele locuri, timpanele sufletului ne vor transpune în muzica respectivă, o vom auzi la intensitatea pe care o vrem noi, o plutire de taine, de gesturi şi clipe unice, momente de trăire lină, lacrimi izvorâte din nimic. Am ieşit să mă plimb. Las noaptea să mă cuprindă şi să-mi aline gândurile. O să mă plimb până o să cad de somn şi nu o să mă mai trezesc dimineaţa la cinci. De ce vin mai puţini porumbei la geam? I-ai luat şi pe ei cu tine? Mda…poate ai şi tu nevoie de ei…

Peste 90 de minute intense cu Rammstein

Am ajuns la ora 18 la Romexpo  reuşind să ne agăţăm de gardul din faţa scenei. Toate bune şi frumoase până aici. Eu una nu mi-am părăsit gardul nici un minut. Câldură mare şi tot mai multă lume şi-a făcut apariţia. Şi totuşi, neamţul e neamţ, iar când ceasurile au arătat 21:20, când pe scenă au intrat cei de laRammstein, cel mai aşteptat concert al festivalului, toată lumea a uitat de neajunsuri, de cozi, de sete sau de foame. Cel puţin cei care au avut privilegiul să se afle la zona Golden, pentru că la Normal Circle pot doar să bănuiesc că abia dacă s-au distins nişte siluete pe scenă. Pentru a doua oară în ţara noastră, trupa germană şi-a aşteptat fanii cu un show exploziv atât la propriu, cât şi la figurat. Prima piesă pe care au cântat-o a fost “Ich tu dir weh”, iar fanii s-au dezlănţuit de la început. În 2010 i-am văzut de la normal circle şi mi-am promis că data viitoare  o să-i văd de la golden, adică din faţa scenei.

Scena a luat foc în adevăratul sens al cuvântului, astfel, la căldura nebună de afară s-a mai adăugat şi căldura de pe scena Rock the City, Rammstein fiind o formaţie recunoscută pentru efectele pirotehnice dintre cele mai diverse, cu care şochează mereu, atrăgând deopotrivă critici, dar mai ales admiraţie. Pentru cei care au reuşit să vadă bine show-ul, efectul "wow" şi-a spus cuvântul. Efectele pirotehhice binecunoscute, carisma solistului, ritmurile pline, apariţiile lor extravagante au transpus publicul într-o altă dimensiune, cea a muzicii, acolo unde nu există bariere. Cei prezenţi au rezonat la unison cu trupa de pe scenă, le-au oferit aplauze şi i-au aclamat. Nu au lipsit din program piese precum “Feuer Frei”, “Du Hast” sau “Ich Will”, iar eu am înnebunit de fericire când i-am ascultat live cântând "Ohne Dich", piesă pe care nu au cântat-o în 2010, iar mai apoi, bis-ul pe care l-au oferit publicului a fost compus din “Mein Hertz Brent”, “Sonne” şi“Pussy”. La final, membrii formaţiei au surprins plăcut încă o dată, salutând în limba română, spunându-le fanilor că îi iubesc şi făcând o plecăciune în faţa lor, un gest poate puţin neaşteptat din partea unei trupe germane. Totuşi, se pare că membrii trupei şi-au dezvăluit şi partea sensibilă.

Un concert Rammstein este greu de povestit, pentru că la ei totul este impresionant, de la lumini, la efecte vizuale, muzică şi costume, rezultatul fiind unul spectaculos de care tinzi să devii dependent. Rammstein au prezentat mai mult decât un concert, au pus în scenă un show în care fiecare îşi joacă perfect rolul, un show demn de stilul muzical pe care îl abordează: industrial metal. Un show în faţa căruia, din punctul meu de vedere nu ai ce comenta...eu acum ăl aştept cu nerăbdare pe următorul, oriunde va fi el...addicted to Rammstein...

Suflet de hârtie

Habar nu ai ce greu îmi este să intru în casa copilăriei mele şi să stau în camera unde am crescut. De ce nu vii astă seară să îţi povestesc cum m-am simţit atunci când am stat minute în şir holbându-mă în direcţia în care tu ţi-ai petrecut ultimile clipe. Vorbesc singură şi aprind ţigare de la ţigare iar tu nu vii. Te-ai supărat pe mine şi nu mai vrei să mă asculţi. Of, am obosit iarăşi de tot şi de toate chiar şi atunci când îmi este bine. Mda, nu ştiu ce să fac…poate să mă bag în pat şi să mă chinui să adorm. Ciudată’I viaţa asta, nici nu mai ştiu ce să cred. Ce să mai cred oare că mi-a pregătit mie EL? Nu-mi pasă…mă bag în pat chiar dacă mă doare sufletul…Hmm, respiraţia ta mă scoate din minţi. Aşa de rece şi totodată aşa de plăcută. Mă bucur că ai venit totuşi lângă mine, mi-ai lipsit. Da, am fost în oraşul nostru natal şi mi-a părut rău că nu ai fost cu mine, mi-ar fi plăcut să ne plimbăm de mână pe stradă. Nu, nu am avut curajul să mă duc în locul acela pe deal şi nici la tine la cimitir. Nu mai am ce să fac acolo. Tu nu eşti în niciunul dintre aceste locuri. Eu cum sunt? Cred că sunt bine, chiar dacă nu sunt întotdeauna convinsă de asta. Da, am mai auzit asta “Să nu alergaţi la cei ce vorbesc cu morţii, la vrăjitori să nu umblaţi, să nu vă întinaţi cu ei” (Levitic 19:31). Şi iarăşi: ,,Barbatul sau femeia de vor chema morţii sau de vor vrăji, să moară neapărat; cu pietre să fie ucişi” (Levitic20:21). Eu cum ar trebui să sfârşesc pentru că vorbesc cu voi? Haha, nu râde, ştii că mă doare în cot.

Hai lasă, se mai şi spune că, dacă atingi cadavrul cuiva care ţi-a fost drag, nu vei mai avea vise legate de el. Asta ar fi nasol pentru mine, să nu mai am vise cu voi. Eşti pus pe şotii noaptea asta, s-a întâmplat ceva acolo? Da măi, eu ştiu că cei morţi sunt doar invizibili şi nu absenţi. Doar că mai tragi şi tu chiulul câteodata şi mă laşi singură să îmi fac de cap. Ce vrei să îţi spun despre mine? Tu doar ştii totul pentru că mă vezi în fiecare secundă. Cum a fost ultima perioadă? Sinceră să fiu a fost cam stranie, cam haotică şi m-a tras iarăşi puţin în jos. Nu, stai liniştit, de data asta m-am ridicat mai uşor pentru că nu aveam încotro. Nu, nu a fost ca atunci când, brusc, ceva m-a tras repede, repede înapoi până când m-am întors în corpul meu. Am început să simt din nou durerea. Ştii bine că atunci am început să plâng. Paramedicii au încercat să mă consoleze şi să vorbească cu mine. Ei nu ştiau motivul pentru care plângeam. Am plâns şi pentru că nu am vrut să mai vin înapoi, îmi era bine acolo aproape de voi. Am încercat chiar să închid ochii pentru a mă întoarce acolo, dar nu a mers. Tu ştii că de atunci nu mai am nici o teamă legată de viaţa de apoi. Aşa cum o spun de fiecare dată, din punctul ăsta de vedere sunt o privilegiată, am suflete dragi în ambele lumi…Cât e ceasul? O, doamne…e dimineaţă şi o să plec la servici având în cap faptul că moartea este un fenomen căruia nu i se poate sustrage nimeni din lumea pământeană…halal zi…o să trebuiască să-mi sun iarăşi terapeutul…