24 de ore de teatru

Nu ştiu ce aţi făcut voi weekend-ul acesta, dar eu una m-am delectat cu Teatrul Studențesc Thepsis și Casa de Cultură a Studenților care au organizat cea de-a XI-a ediție a Festivalului “24 de ore de teatru”, adică 24 de ore de spectacole de teatru, one man show-uri, workshop-uri de teatru, jonglerii, proiecții, dar și concerte. Recunosc că nu am stat chiar 24 de ore la Casa Studenţilor, dar toate piesele şi concertele ce le-am văzut au fost extraordinare.

Chiar pot spune că am vazut piese jucate mai frumos decât la Teatrul Naţional din Timişoara, iar asta a fost incredibil. Trupele studenţeşti de teatru nu au bugete aşa de mari ca restul teatrelor, au bugete compuse din pasiune şi din dorinţa de a prezenta ceva frumos. Nu au bani pentru decoruri, îşi compun singuri decoruri şi se plimbă cu ele prin ţară. Nu au bani pentru costume, vin cu hainele lor de acasă şi nu se supără din cauza asta.

Cine este familiar cu activitatea Thespis ştie că evoluţia festivalului a fost plină de urcuşuri şi coborâşuri, cei 25 de membri ai Thepisului din 2003 au pornit de la o idee şi au ajuns să realizeze un festival care permite accesul gratuit la cultură tuturor categoriilor sociale. A fost frumos să fiu prezentă şi să văd cum timişoreni de toate vârstele au împânzit etajul al doilea al Casei Studenţilor din Timişoara şi au aşteptat chiar şi pe scări deschiderea uşii studioului „Lelu Bihoi” pentru a savura porţia de teatru oferită de festivalul timişorean. Sala s-a dovedit a fi neîncăpătoare pentru amatorii de teatru care s-au adunat la miezul nopţi pentru a viziona primul spectacol al celor „24 de ore de teatru”.

La fel a fost şi sâmbătă seara când a început ultimul spectacol al festivalului...plin de oameni dornici să îşi încarce bateriile cu teatru şi imaginiile oamenilor pasionaţi. Pentru cei prezenţi nu a contat oboseala acumulată în decursul celor 24 de ore...a contat doar încărcătura momentelor frumoase pe care le-am văzut. Eu mă bucur că există oameni ca ei, oameni care ar da totul pentru ceea ce fac...iar noi, consumatorii de rând, ce mai putem spune altceva, decât: FELICITĂRI şi RESPECT THESPIS pentru tot ce faceţi!

Suflet de hârtie

continuare...

De prea multă vreme mă chinui să asamblez un puzzle ale cărui piese se pare că le-am pierdut de-a lungul anilor. Pe masă au apărut piese noi iar cele care s-ar potrivi nu mai sunt de găsit. Frustrant moment. Nu reuşesc să închid spaţiile goale şi tot ce asamblez astăzi mi se destramă la noapte…De ce? De ce nu mai este simplu precum atunci când asamblam vaci şi oi din şapte piese în copilărie? De ce dracu totul trebuie să fie complicat atunci când eşti adult? Cred că mi-ar place să mă întorc la grădiniţă…nici o taină atunci, nici o problemă…totul era simplu şi relaxat. Dacă ţoalele stăteau ca pe gard pe mine atunci pentru că preferam să fac orice altceva decât să mănânc, la fel e şi acum…strâng cureaua o dată pe săptămână…poate la un moment dat o să mă dezintegrez. Iarăşi plouă afară la fel de tare cum plouă şi în sufletul meu…diferenţa este că apa de afară are o explicaţie…pe când picăturile din sufletull meu se pare că nu mai au niciuna. Se poate să vreau eu prea multe de la viaţă şi să nu mă mulţumesc cu ceea ce am…posibil…dar de când faptul că vrei să faci multe în viaţă este un lucru rău? Întotdeauna mi-am dorit multe şi nu m-am lăsat până nu le-am obţinut…acum însă vreau multe, dar nu ştiu ce vreau…m-am săturat de căutare…m-am săturat de aşteptări de la cei din jur şi m-am săturat să îl caut pe el…cine este EL? pe cine dracu tot caut de o groază de ani şi nu mai sunt în stare să găsesc? Îmi forţez limitele la maxim şi simt că nu mai am prea mult timp la dispoziţie. Să fie oare vârsta care să mă facă să gândesc aşa? Habar n-am…Să fie oare organismul meu care se distruge singur? Habar n-am…Nu, nu am mai visat cu Alice de câteva zile, dar în schimb în visele mele a apărut o creatură cu părţi diferite ale corpurilor foştilor iubiţi…Da, este haios la un moment dat să văd ochii primului şi nasul celui de-al doilea…e derutant şi privirea mea rămâne aţintită asupra gurii care este de fapt a celui pe care l-am avut în treacăt şi doar de câte ori am avut eu chef. Totul se reduce la puzzle-uri…cât de ciudată poate să fie viaţa asta şi ce drumuri întortocheate ne aşteaptă câteodată…trăim într-o lume frumoasă dar confuză…ce bizar poate să fie…cine sunt eu de fapt? Care este scopul meu în viaţă? Am veşnic senzaţia că-mi trăiesc viaţa într-un personaj al unui scurt metraj ratat care se încăpăţânează să ia sfârşit…o lungeşte şi o lungeşte la nesfârşit să ridice publicul în picioare…eu oare m-aş ridca să aplaud o astfel de viaţă? Probabil că aş fugi din sală înainte de final că să nu vadă toată lumea cum mi-au dat lacrimile…mda…viaţa mea E pur si muove…ce căcat…o să vină oare ziua în care o să termin de făcut acel puzzle?

Ce fac eu pentru mine

Să fii pasionat/interesat de dezvoltarea personală e la modă în zilele noastre, dar oare câţi dintre noi știu ce înseamnă cu adevărat pentru noi să investim în dezvoltarea noastră personală?  Mie una îmi place să citesc diferite articole, cărţi sau bloguri tematice, să merg la cursuri, evenimente, să urmăresc filme motivaţionale. Toate acestea mă încarcă de energie pozitivă.

Cred, însă, că toate aceste lucruri nu sunt suficiente, dacă nu înţelegem cu adevărat ce înseamnă să investim în noi. Nu trebuie niciodată să aşteptăm ca iniţiativa să vină din partea celor din jurul nostru. Mă distrează foarte tare oamenii care, după ce citesc o carte, dintr-odată simt că sunt diferiţi, că ceva s-a schimbat în ei, că sunt mai motivaţi, mai eficienţi, mai stăpâni pe ei. Puţin probabil ca această transformare să fie una reală. Desigur că ne poate motiva o carte să începem un anumit program de management al timpului, dar nu ne face mai eficienţi prin simpla ei citire, la fel cum o carte despre diete nu ne slăbeşte în timp ce o citim.

Pentru mine dezvoltarea personală înseamnă mai mult decât motivaţie crescută, eficientă sau autocontrol şi nu cred că trebuie să o legăm preponderent de birou, aşa cum se întâmplă deseori, ci de întreaga noastră viaţă. Pentru a ne dezvolta ca indivizi trebuie să ne concentrăm asupra sănătăţii noastre, vieţii noastre de familie şi  sociale, domeniului de activitate în care activăm, hobby-urilor noastre. Toate aceste lucruri reprezintă acel tot numit viaţa noastră şi trebuie să-i acordăm atenţia cuvenită fiecăruia dintre ele.

Pofta de a te îndrăgosti!

Nu ştiu daca vouă vi s-a întamplat, însă mie mi s-a intamplat… m-am indrăgostit la un moment dat de un simplu zâmbet. Multora poate vi se pare o prostie şi spuneţi că nu v-aţi îndrăgosti doar de un zâmbet, de un gest. O înfăţişare plăcută poate v-ar atrage eventual atenţia. Dar până la iubire… ohoooo e drum lung. Pe altele parcă vă aud spunând că, de la un zâmbet pleacă totul, apoi iubeşti felul de a fi, sclipirea din ochii lui atunci când te priveşte, gesturile pe care le face în preajma ta…

Momentul când ne îndrăgostim este clar. Ne pierdem orice urmă de claritate în gândire şi acţiune. Putem da cu piciorul la tot ce am construit ani de zile pentru a amplifica acest sentiment de om îndrăgostit. Suntem infectaţi de un sentiment puternic şi ne pierdem controlul parţial sau chiar total. În ceea ce priveşte motivul, putem face sute de presupuneri şi sunt mici şanse să aflăm adevăratul motiv, cel situat la nivelul subconştientului. Însă pe moment, când suntem îndrăgostiţi, nu mai contează de ce şi care sunt diferenţele dintre noi. Importantă e trăirea intensă şi am da orice ca aceasta să nu se evapore în eter. Simţim „fluturi în stomac” de fiecare dată când ne gandim la persoana respectivă, iar momentele pe care nu le petrecem împreună sunt pline de aşteptare şi o oarecare tristeţe.

Explicaţia ştiinţifică clasică a îndrăgostitului vine din instinctul nostru de perpetuare a speciei. Avem nevoie de dragoste pentru a ne găsi un partener, pentru a ne întemeia o familie şi pentru a avea unul sau mai mulţi copii. Nu întâmplător, anumite trăsături sunt mai dezirabile decat altele (de exemplu trăsăturile simetrice, care sunt percepute ca fiind un semn al sănătăţii fizice). Atunci când suntem îndrăgostiţi apar anumite modificari neurochimice în creier, care ne dau acea cunoscută senzaţie de fericire, dar duc la alterarea apetitului somnului şi chiar a condiţiei fizice şi stării de oboseală.

A te îndrăgosti de cineva şi a rămâne îndrăgostită sunt lucruri complet diferite. În timp ce majoritatea persoanelor cred că a fost iubire încă de la bun început, a te îndrăgosti e de fapt o notă de abandon şi atracţie sexuala, împreună cu fluturaşii iubirii. A te îndrăgosti e ca un foc şi din păcate exact ca şi focul, nu durează pentru totdeauna. În timp ce nivelul de dopamină şi serotonină se reglează după câteva luni sau ani, depinde de tipul de relaţie, iubiţii vor trebui să găsească moduri de a păstra iubirea în viaţă. De fiecare data când te îndrăgosteşti de cineva, întregul joc al chimiei începe să ia naştere. De la a te îndrăgosti de 2 ori pe lună şi până la iubirea ta care va dura pentru totdeauna, e cale lungă şi o cu totul o altă poveste!

“A fost un vis,
Un vers,
O melodie,
Ce n-am cântat-o, poate, niciodată… “ Ion Minulescu

Suflet de hârtie

continuare...

Să ştii că nu îți iubesc nici calitățile, nici defectele, pentru că nu le cunosc… iubesc omul pe care l-am ştiut în spatele lor și senzația pe care mi-o lasă această iubire plină, plină de dor… un dor care nu mă întristează ci dimpotrivă mă înaripează…nu simt nevoia să te simt aproape …înțeleg doar că mă bucură enorm de mult faptul că tu exiști “undeva” pe lumea asta sau pe cealaltă… și simți că eu mă gândesc la tine… DA, simți! că de fiecare dată când am nevoie de tine îţi faci simţită prezenţa şi mă înconjori cu linişte…Am iubit în toţi aceşti ani de maturitate, sau cel puţin aşa puteam să-mi definesc sentimentele, ca fiind iubire, dar tot la fel de mult am şi suferit. Stau şi mă tot întreb dacă eu am reuşit să înţeleg vreodata oamenii din jurul meu şi în mod special bărbaţii care mi-au ieşit în cale incrucişându-şi destinul cu al meu. Dacă spui ce vrei nu e bine, dacă taci şi spui că nu ai nimic, iarăşi nu e bine. Dai cu pumnul în masă şi eşti instant isterică. Plângi de durere şi ţi se cere să nu mai boceşti atât…de ce pula mea nu se poate să îşi vadă fiecare de soarta lui şi să nu mai încerce să afle toate răspunsurile ? Da, probabil că aşa sunt şi eu, dar am încercat de fiecare dată să văd limita până unde mi se permite să pătrnd în sufletul omului şi apoi m-am oprit. Am tras o înjurătură printre dinţi, mi-am muşcat limba şi mi-am văzut de treabă, nu am insistat până la nesfârşit după un răspuns. Într-un fel a fost amuzant felul în care s-a terminat ultima mea relaţie de durată, am fost pusă în faţa sentinţei fără drept de appel şi oricât de tare am cerut un răspuns nu l-am primit, m-am resemnat şi mă strădui să o iau de la capăt. După atâta vreme însă nu ştiu ce mă doare mai tare, faptul că nu-l voi mai avea pe el niciodată lângă mine sau faptul că el a avut coaiele necesare să dea sentinţa…serios că e amuzant într-o oarecare măsură. Mă uit cu nesiguranţă la viitor şi în secunda următoare îmi spun ce proastă sunt. Am tot ce mulţi şi-ar dori să aibe, am libertatea deplină de a face ce vreau şi cu toate astea eu caut ceva ce nici măcar nu pot defini…Am crezut că îmi vreau un scop, un obiectiv pe care să ştiu că vreau să-l ating, astfel mi-am făcut planuri. M-am apucat de tot felul de proiecte care îmi aduc mulţumire, dar pe lângă toate, eu caut…şi caut…şi habar nu am ce caut. Îmi aduc aminte de bărbatul pe care l-am căutat şi i-am dat târcoale o lungă bucată de vreme, iar atunci când în sfârşit l-am avut aproape, l-am devorat şi l-am alungat din preajma mea…mi s-a spus că îmi place vânătoarea mai mult decât vânatul, pe care atunci când îl prind îl las la o parte…nu ştiu ce să zic, probabil că aşa este, dar acum mi se întâmplă mai des să vreau ceva şi să nu mai am răbdare până pun mâna pe el. Oare aşa o să fac întotdeauna cu toţi din jurul meu ? o să-mi consum energia vânând şi apoi nu o să mai am chef de mâncare ? Da, din păcate tu nu ai avut suficient timp la dispoziţie să vezi cum ai fi reacţionat în anumite împrejurări, poate nu e vina ta…sau poate că este pentru că te-ai înconjurat de aşa oameni. Nu, nu îţi reproşez nimic, aşa cum nu îmi reproşez nici mie. Eu fac eforturi să trăiesc în fiecare secundă momentul acum şi pentru tine acest moment acum durează o veşnicie fără a-l putea delimita de restul timpului…Plouă din nou, iar stropii cad peste mine, cad la fel ca şi lacrimile mele nevăzute de nimeni…picături mari cad fără oprire peste toată realitatea din jur, parcă dorind să spele toţi anii în care am fost departe de tine, iar cu toate astea eu mă simt existând într-un mod miraculos în sufletul tău...

Cu gândul la adolescenţă

Vineri seara m-am simţit ca la 18 ani când nu ratam nici un concert şi nu mai conta că a doua zi mă doare capul. Am fost în DAOS la un concert "rock" care în primul rând m-a făcut să mă gândesc la adolescenţă şi la toate nebuniile făcute atunci. Chiar dacă trupele din program au fost Implant pentru Refuz, Coma şi Altar, recunosc că eu am fost de fapt sa văd şi să ascult trupa Era Ticăloşilor care a cântat în deschidere.

O doamne ce bine mi-am adus aminte de vara lui '96 (sau poate '97, nu mai ştiu) cînd ei au cântat la primul festival de rock de la Lacul Secu şi la miezul nopţii pe o ploaie torenţială urlam cu toţii pe piesa "era ticăloşilor"...plăcut a fost să descopăr că la o distanţă de aproape 17 ani ascultându-i m-am simţit la fel de bine ca atunci. Au adus un suflu nou formaţiei, piese noi (cel puţin pentru mine) şi sound-ul a fost bestial. E adevărat că după trupa a doua, adică Implant pentru Refuz am plecat...nu am mai stat la Coma şi la Altar, am preferat să mă mut cu fetele în El Che să bem tequila, dar acum când stau şi încă mă uit la ştampila de pe mână, zâmbesc...

Am fost la multe spectacole de când m-am întors acasă, dar ăsta a fost primul de aşa natură şi cu aşa sound. Recunosc că m-am simţit un pic în alt film printre cei care încă mai sunt în stare să facă pogo, am îmbătrânit, m-am maturizat, dracu mai ştie, dar a fost super tare şi cu siguranţă un nou început pentru mine! Gândul cel mai amuzant de astă noapte a fost legat de lucrurile pe care le-am făcut în aceşti 17 ani şi de ideea că la un moment dat ajungi tot acolo de unde ai plecat...

Pur şi simplu

Am avut o discuţie foarte interesantă cu o prietenă zilele trecute şi totul a pornit de la o serie de întrebări venite din partea ei.  De ce ne jucăm mereu jocuri stupide şi mincinoase şi ne ascundem după deget întotdeauna intenţiile? Şi cum am putea să n-o mai facem? Cum să facem să nu mai fim afurisiţi fricoşi care se ascund după deget şi după un miliard de scenarii şi să spunem clar, direct şi fix în faţă ce vrem fără să ne fie teamă? De ce suntem educaţi de mici să ne ferim de eşec când ar trebui să fim învățaţi cum să îi facem faţă? Nu de alta, dar e imposibil să nu eşuezi de câteva zeci de ori în viaţă.

Eu i-am spus despre mine că mi-am făcut o agendă cu toate lucrurile pe care vreau să le fac şi să le învăţ, să le simt şi să le gust, să le miros anul ăsta. Şi lista cu lucrurile pe care vreau să le schimb la mine. Şi astea din urmă-s puţine tare, acoperite cu brio de ambele mâini. Nu că aş fi perfectă, ci pentru că nu cred că pot să-mi lepăd pielea veche şi să-mi cresc una nouă într-un an, ci poate-n şapte, sau opt sau nouă. Şi-o iau încet cu paşi mici şi mă schimb în fiecare zi câte-un pic pe furiş ca să nu păţesc ca femeile alea care-şi fac operaţie estetică la nas şi după aceea fac depresie că nu se recunosc în oglindă, deşi sunt mai frumoase ca înainte.

Probabil că discuţia noastră nu a găsit o rezolvare a problemelor, dar primul pas e să fim curajoşi. Să avem curajul să spunem ce vrem, să cerem şi chiar să putem bate din picior ca să primim. Şi mai ales, să avem curajul să ne ridicăm şi să ne scuturăm când nu primim. Aşa cum unii dintre noi pot alege să plece cu spatele drept, fără să facă dramoletă. Fără să mănânce prea mult. Fără vin. Fără ceai. Fără cafea în exces. Uite-aşa, pur şi simplu să schimbăm fiecare câte ceva la noi.