În bătaia vântului...

În ultima vreme gândurile mele au luat-o razna şi nu mai sunt dispusă să accept nimic din ceea ce nu îmi face bine. Mă cuprinde câteodată o stare de neputinţă pe care o alung şi îi spun că eu sunt prea puternică pentru a o primi în viaţa mea. Cu toate acestea, stările de neputință există. Cu toții le avem, chiar dacă diferă adâncimea și durata lor. Când apar, cu toții fugim de ele și nu vreau să fac o comparație relativ la felul în care fugim deoarece bănuiți care ar fi aceea.

Pentru oamenii care merg la serviciu fără pasiune, pentru cei care au o familie, rate la bancă și griji cât să nu le rămână timp pentru nimic altceva, rutina zilnică acoperă ca o ceață realitatea dar funcționează și ca o carapace protectoare care nu lasă vizibilitate prea mare asupra adâncimii stărilor de neputință. Ceva în genul "ce nu ai timp să observi nu te macină". Sau ca o anestezie. Stai în preajma oamenilor cu o atitudine toxică fără să vrei şi încerci să ignori asta.

Alți oameni observă stările "negative" dar le neagă rapid existența luând din dezvoltarea personală doar ideea "gândește pozitiv și totul va fi bine" considerând că asta este de ajuns. Posibil să funcționeze pentru o vreme.
Însă pentru persoanele preocupate de autocunoaștere și de propria dezvoltare (care din fericire sunt tot mai multe), stările de neputință pot să dărâme lucruri construite cu greu în luni sau chiar ani de muncă interioară. Aici lucrurile se complică.

Oricărui om din ultima categorie îi place să spună că totul e ok, că munca de dezvoltare a dat rezultate și că stările de tristețe, de pesimism, de negativitate (sau căderile în general) au dispărut. Dar asta ar însemna să privim doar suprafața stărilor prin care trecem. Mii de articole s-au scris și se scriu în fiecare zi pe hârtia reală sau virtuală despre cum au reușit oamenii să iasă din astfel de stări. Fiecare dintre aceste articole oferă tehnici și numeroase metode în 3 puncte, 7 pași sau "n" etape prin care promit garanții în ceea ce privește depășirea stărilor de neputință oricare ar fi natura acestora. Sunt sigură că ați citit astfel de titluri, internetul abundă. Dar oare se rezolvă lucrurile în profunzime în oricare caz?

De asemenea, articolele motivaționale și video-urile din aceeași gamă funcționează pentru o vreme dar probabil știți că impulsul lor nu ne poate ține la infinit departe de propriile stări. Astfel, dezamăgirea apare din nou în numeroase cazuri când stările revin parcă mai în forță. Și atunci e posibil să ne întrebăm unde am greșit, de nu reușim să atingem starea mult dorită de echilibru sau de ce aceasta durează mult mai puțin decât ne-am așteptat.

Am ajuns la concluzia că ceva ne scapă când ne luptăm să îndepărtăm cu orice preț astfel de stări. Că acest tip de abordare face parte din negarea unei părți din firescul lucrurilor. Nu am neapărat un fir logic (rațional) să argumentez ceea ce simt și ce am spus aici. Dar...dacă stările de neputință sunt "pauzele" de care ființa în întregul ei are nevoie pentru a se reseta? Dacă aceste pauze neplăcute sunt suportul indispensabil al stărilor de bucurie ce se vor naște? Dacă aceste stări au un rost exact în aceeași măsură în care stările de bucurie au? Dacă mintea noastră nu este încă în măsură să cuprindă întregul mister al stărilor de neputință?

Da, după muuulte, muuulte momente de neputinţă, am ajuns la concluzia că aceste stări sunt într-adevăr momentele (perioadele) în care e necesar să dăm drumul credințelor vechi pentru a ne adapta unor noi credințe ce corespund unei noi realități. Aceste stări sunt pe atât de grele (fix) pe cât de multă rezistență opunem schimbării. Dacă nu am opune rezistență schimbării, nu ar exista nici efort și nici suferință. Cu alte cuvinte, dacă am lăsa să plece tot ceea ce e necesar să plece, dacă am înțelege că schimbarea este singura constantă din Univers, atunci viața s-ar desfășura cu adevărat LIN.

Decizii asumate

Am ajuns în stdiul în care pot spune că am avut parte până acum de foarte multe decizii proprii si personale pe care mi le-am asumat tot aşa cum am fost nevoită să îmi asum şi consecinţele unor evenimente survenite mai presus de voinţa mea, dar care mi-au schimbat într-un fel sau altul existenţa. Încet, încet am renunţat la multe lucruri, însă cu aceeaşi viteză cu care am acceptat altele noi.

Lumea vitezei, a bombardamentului informaţional, a advertising-ului omniprezent, mediul tensionat urban în care trăim pot duce la suprasaturarea memoriei conştiente. Mintea noastră nu mai are timp şi nici resurse suficiente pentru a procesa informaţia prea abundentă, derulată la viteze prea mari şi cu un grad ridicat de redundanţă.

În astfel de situaţii, în care te simţi depăşit şi supraîncărcat, îţi poţi construi tot felul de ziduri de protecţie sau de scuturi. Asta facem toţi, şi nu numai când dormim, ci şi când ne punem căştile pe urechi, când zappăm cu telecomanda de pe un post tv pe altul, când pescuim, când cumpărăm sau când refuzăm să mergem la vot.

Dar soluţia cea mai comodă, cea mai la îndemână, o soluţie (semi)inconştientă, este să îţi “opreşti” conştiinţa şi să îţi laşi “înţelepciunea trupului” să preia conducerea, ca şi când ai naviga pe pilot automat. E important de ştiut că intrăm pe “pilot automat” chiar şi când nu suntem conştienţi de acest lucru sau când deciziile automate se iau după acumulări comportamentale infinitezimale, sedimentate în interiorul subconştientului. Asaltul informaţional determină necesitatea unei reacţii în intervale de fracţiuni de secundă şi imperativul auto-conservării şi, de aceea, creierul îşi creează, în timp, bariere, ca mod de apărare şi reacţie imediată. De aici, deciziile emoţionale, negândite, pe care le luăm în mod curent, uneori având impresia sau certitudinea că aceste decizii sunt liber asumate şi personale, subiective. De aici şi virarea pe “scurtăturile” mentale care ne fac să luăm decizii simplificate, pe baza unor informaţii singulare, incomplete. Aceste "scurtături" mentale sunt mecanisme în baza cărora luăm decizii apelând la un singur aspect al realităţii, întrucât, mental şi emoţional, ne-am obişnuit cu eficacitatea acestei decizii simplificate, iar la aceste scurtături apelează şi ceilalţi, ceea ce probează încă o dată eficienţa lor.

Amuzant, dar psihologii spun că funcţionăm aşa în 95% din timpul pe care ni-l petrecem într-o viaţă. Ne mai mirăm că folosim doar 10% din materia noastră cenuşie?

Aceste decizii ne-gândite sunt, de regulă, eficiente, întrucât toată lumea a ajuns să funcţioneze în acest fel. Dar ele pot avea consecinţe periculoase, prejudiciabile, atât pentru cel care le ia (sau crede că le ia, dar, de fapt, se lasă dus de val), cât şi pentru cei cu care decidentul intră în contact sau în relaţie. Inainte de a lua o decizie, e bine să avem un pic de răbdare, să ne luăm un timp de reflecţie, în care să apucăm să procesăm informaţia care ne vine în avalanşă sau cu energia unui tsunami.

Dă-te un pas în spate. Gândeşte-te un pic. Vezi dacă decizia de achiziţie pe care te pregăteşti să o iei sau pe care tocmai ai luat-o e decizia ta. Sau dacă nu cumva e decizia altora (validarea publică, spiritul de turmă, empatia, reciprocitatea sau concesia reciprocă îţi impun decizii care nu sunt chiar în asentimentul tău, deşi aşa par). Sau dacă nu cumva sunt “opera” unor mecanisme interne, profunde, biologice, de care nu eşti (pe deplin) conştient, ori a pilotului automat. N-o lua pe scurtătură Ca să achiziţionezi ceva trebuie să accepţi, să consimţi, să te conformezi. Cu unele contracte eşti de acord pentru că nu ai de ales: aşa sunt contractele forţate (asigurări obligatorii, furnizări de utilităţi). Cu unele contracte, chiar dacă nu eşti de acord, trebuie să înveţi să trăieşti: aşa sunt contractele de adeziune sau cele cu clauze pre-formulate (contractele de credit, contractele de transport de călători). Sunt şi câteva contracte pe care le poţi negocia. Cele mai multe contracte se încheie, însă, în baza unor mecanisme psihologice (semi)automate, în cadrul cărora voinţa ta are doar un rol aparent.

Deciziile din viaţa de zi cu zi, achiziţiile minore de care nici măcar nu suntem conştienţi, alegerile şi opţiunile care ne modifică permanent realitatea, toate acestea au doar în mică măsură fundamente voliţionale conştiente.

Psihologii au descoperit, destul de recent, nişte aşa-numite “scurtături” mentale pe care le folosim în judecăţile noastre zilnice. Prin intermediul acestor scurtături, procesarea mentală a realităţii în vederea trecerii la acţiune este simplificată la maxim, fiind “bazată”, de regulă, pe o singură caracteristică a realităţii. Aceste judecăţi scurte sunt rezultatul unui forme de gândire simplificată utilă, fiind sinonime cu stereotipurile. Întrucât sunt aceleaşi condiţii care se repetă la nesfârşit, acţiunile ghidate de această gândire simplificată se repetă ele însele la nesfârşit, sunt neschimbate, se transformă, prin repetare, în obişnuinţe, se banalizează prin repetare.

Stereotipurile sunt, pentru psihologi, sinomine cu judecăţile “euristice”, adică acele adaptări ale mentalului şi ale emoţionalului la rapiditatea şi complexitatea vieţii de zi cu zi care determină individul ca, la fel ca peştii din interiorul bancului de peşti sau ca graurii în interiorul stolului, să se mişte sincron, conservând energia şi econimisind timpul necesar hranei sau evitării răpitorilor.

Soluţiile obţinute pe scurtătură, judecăţile euristice sau automate, sunt reacţii la un factor declanşator al unei crize, una care complică situaţia individului în condiţiile în care reacţia trebuie să fie rapidă, în termeni de milisecunde, iar individul este într-o situaţie confuză, incertă, este tulburat şi dezorientat. Judecăţile eurostice îi permit individului să economisească timp, energie şi capacitate mentală. Acest tip de management de criză practicat permanent de mentalul şi emoţionalul nostru individual sau colectiv nu e ceva rău în sine. Cu atât mai eficient este acest managmenet atunci când individul se poate folosi de energia grupului şi de elementele comportamentale cu care se poate pune în sincron. E rău, însă, atunci când acest management de criză este manipulat. Soluţiile scurte, judecăţile eurostice, pot deveni chiar malefice prin consecinţele pe care le poate declanşa atunci când sunt manipulate sau păcălite de cineva care încearcă să extragă un profit sau un emolument oarecare din această manipulare.

Poate că pare incredibil, dar omul modern a dobândit capacitatea de a fi de acord, de a accepta şi a se conforma fără dubii, fără întrebâri, fără preget. Victimă sau complice, el se lasă tras şi dus de curentul principal al influenţării automate şi al persuasiunii. În aceste situaţii generate de societatea post-modernă, nu prea se mai poate vorbi de liberul arbitru. Conştiinţa se ascunde în umbră, de bunăvoie. Oamenii se lasă atraşi de bunăvoie în întunericul unei nopţi care pare calmă. Ca la tv, atunci când intenţia sau obligaţia producătorului emisiunii este de a proteja identitatea persoanelor arătate la tv, feţele sunt “blurate” (imaginea este în mod intenţionat înceţoşată). Identitatea se pierde. Prima consecinţă a blurării liberului arbitru este lipsa asumării conştiente a acestor opţiuni sau acceptări tacite, de unde rezultă o angoasantă lipsă a responsabilităţii. Scurtăturile mentale şi emoţionale ne fac vulnerabili faţă de oricine ştie cum funcţioneaza acestea.

Vârsta la care nu mai vrei să demonstrezi nimic

Am ajuns să ne luăm singuri la mișto? Timpul n-are nicio altă treabă de făcut decât să treacă. De ales alegem noi în viaţă.  Sunt câteva lucruri însă pe care nu le alegi: să te naști, să faci varicelă, pojar, să te îndrăgostești.

Omul este plin de calități? OK! Jos pălăria! Nu bea, nu fumează, face sport. Wow! Îl putem propune pentru comitetul olimpic și îi dăm o diplomă, nu o cină cu happy end. Are bani, carieră, viitor, mașină? Mașina rămâne în parcare, în pat urci doar cu el. E un tip sigur. Îți garantează liniștea? În viață liniștea e un sinonim parțial pentru plictiseală. Avem toată viața de apoi să fim liniștiți. E mai ușor să alegi să te desparți de un om pe care știi sigur că îl iubești, dar de care te pun pe fugă defectele, decât să iubești un om pentru calitățile lui. Pentru ele îl apreciezi. Și atât. Iar timpul degradează tot: imperii, sentimente. Ne degradează pe noi.

Era o lege a lui Murphy: Ce începe bine se termină prost, ce începe prost se termină și mai prost. Dacă la început nu e scânteie, când să apară un foc? Fraza asta de film care crește glicemia: O să învăț să te iubesc e pentru oamenii care cred că pot să se îmbete bând apă dintr-o sticlă pe care scrie Absolut Vodka grație efectului placebo. Ce-o să faci? O să înveți să-ți accelerezi singură pulsul când îl vezi? Dragostea nu e un joc de glezne. Ai mai multe șanse să-ți bată inima mai tare dacă ieși la alergat. O să înveți să tremuri de nerăbdare? Poate de frig. Suntem într-o Octombrie destul de friguroasă, deci faza asta s-ar putea să-ți iasă dacă ieși puțin până afară. Nu. N-o să înveți nimic, dar, ce e drept, timpul o să decidă. Că ai fost o fraieră.

Chef de nimic

Mi se întâmplă uneori pur şi simplu să nu am chef de absolut nimic. Nu vreau nici să lucrez, nici să învăţ, nici să mă plimb, nici să socializez… nu vreau să fac nimic! Atât de mult nimic încât nici să stau degeaba parcă nu-mi vine. E o stare ce o întâlnesc destul de rar, dar pe cât de rară este pe atat de mult o displac.
Cam asta simt eu de câteva zile. Nu am chef de nimic pentru că parcă-s lipsită de energie. Uit tot mai des tot felul de lucruri ce nu obisnuiesc să le uit, nu pot gândi prea clar, am o stare ciudată de somnolenţă … şi tot aşa.

Şi ce faci când n-ai chef de nimic?

Eu una mă întorc la activităţi de “îndobitocire” precum privitul îndelung la televizor, intru în "mood Bundy". De ce? Pentru că după 2-3 filme văzute din pat, nu mai am stare, vreau să alerg, să ţip, să eliberez gramul de energie acumulat stând degeaba. Dar efectul într-adevăr nu-i prea de durată. După două ture date afară cu Zorra, revin iar la somnolenţă.

Uneori nu găsesc filme şi recurg la lecturi. Asta mă face să uit de viaţa reală mai mult ca orice – şi astfel mă face să uit şi de starea mea foarte proastă. Uneori după 30-60 de minute de lectură în linişte îmi revine cheful.

Alteori meditez. Caut un loc liniştit (dacă nu găsesc încerc să ignor gălăgia din jur) şi încep să mă gândesc la tot felul de lucruri ce-mi trec prin minte. Încep de fapt un fel de dialog cu mine. Am momente când chiar mă contrazic: “Ba este o idee bună!” – “Ba nu este o idee bună!”. Îmi place să meditez pentru că de cele mai multe ori termin “meditaţia” cu câteva idei bune şi cu mult entuziasm. Pentru mine-i un fel de automotivare.

Ce să nu faci când n-ai chef de nimic?

Să nu bei cafea. Eu când beau cafea în aceste momente mă aleg cu tremurici şi o stare şi mai proastă decât cea pe care o aveam deja.

Să nu te culci. Eu dacă fac nani în astfel de momente am cele mai ciudate vise şi nu mă odihnesc deloc. Ba mai rău, parcă mă trezesc mai tristă, mai supărată, mai fără chef!

Voi ce faceţi şi ce nu faceţi când nu aveţi chef de nimic?

Depresia, o relaţie neadecvată cu viaţa

Depresia este o relaţie nepotrivită, neadecvată cu viaţa. Interacţiuni, schimb. Viaţa ne vorbeşte şi noi vorbim vieţii. Viaţa ne pune întrebări şi noi îi dăm răspunsuri. Noi punem întrebări şi ea ne dă răspunsuri. La o persoană depresivă acest schimb eu-viaţă, nu se realizează. Viaţa este asemenea curgerii apei. O persoană depresivă are oprită această curgere normală a apei. E un blocaj, o oprelişte. Se întâmplă ceva acolo. Omul depresiv caută să dea un sens vieţii, dar privind spre puseurile interioare nu sunt binevăzute. Se uită la tradiţiile spirituale şi nu îi mai vorbesc, nu îi mai spun nimic. Şi atunci negăsind nici un reper şi nici un sens, cade în depresie. Soluţii false sau incomplete. Ascunderea simţămintelor. Avem măşti, ne ascundem impecabil. Mai nou se ascunde depresia şi în spatele diplomelor universitare, în spatele erudiţiei noastre, în spatele şcolilor pe care le tot facem, apoi le întrerupem şi luăm altele la rând. Se mai ascunde şi în spatele unui serviciu la care stăm peste program, unor afaceri pe care nu le ducem la bun sfârşit. Ascundem depresia în spatele oricărui lucru şi oricărei activităţi. Iar dacă nu e tratată, vindecată, depresia va rămâne acolo în interior, mocnind ca un vulcan ce, la un moment dat, va erupe. Ne va distruge pe noi şi va distruge pe cei din jurul nostru. Perioadă de doliu. Doi din zece români au probleme psihice şi unu din zece are depresie, se arată în cel mai recent studiu în domeniu. Mai grav este că depresia îi împinge pe mulţi să se sinucidă. 3000 de sinucideri pe an, iar din acestea 70% erau depresivi.

Tinerii vor totul acum. Şi buf! Atac cerebral, depresii, etc. Doar o mică parte din cei care suferă de depresie ajung să conştientizeze această afecţiune şi să se supună tratamentului corespunzător. Motivele sunt frica de stigmatizare socială, orgoliul personal şi ignoranţa. 70-80 % dintre persoanele care suferă de tulburări depresive şi ies din spital se întorc înapoi după o perioadă deoarece nu continuă acasă tratamentul prescris de specialist.

Starea de depresie se aşează şi pe cel ce nu are incapacitatea de a vedea ceea ce are deja şi se focusează doar pe ceea ce nu are. Devenim oameni puternici, nu ne naștem așa. Te antrenezi, creşti. Poţi să priveşti un măr şi să găseşti mii de motive să te miri, să te bucuri. Stările afectiv emoţionale noi le stăpânim. Depindem de factorii interiori ai vieţii şi nu de factorii exteriori. Emoţiile sunt ca nişte clape de pian pe care noi le atingem, când vrem, cum vrem. A trăi rău sau bine este o obişnuinţă, un traseu pe care îl urmăm. De la mergător la zburător este o distanţă firească. Să schimb modul obişnuit al lucrurilor, să fac altă obişnuinţă să nu mai gândesc prost, să nu mă mai simt prost, să nu mă mai învinovăţesc, etc. Se cuvine să modific mecanismul de a vedea şi a simţi lucrurile şi a ierarhiza valorile. E nevoie să ne iubim şi să nu ne batem joc de lumea noastră interioară. Paletă îngustă de trăiri. Dependenţă de stări emoţionale. Ne ajutăm de creaţie ca să ne creăm pe noi înşine. Lucrăm împreună cu preotul, psihologul, psihoterapeutul şi nu aşteptăm minuni din exterior. Relaţia cu Dumnezeu este un dans în care se cuvine să ne lăsăm uşori, să ne danseze cum vrea şi pe unde vrea, să ne poarte, să ne înveţe paşii.

Tânăra generaţie şi tradiţiile străvechi

Suntem în perioada în care de pe masă nu lipseşte nimic, perioada în care mâncăm orice şi la orice oră fără a ne mai gândi dacă este bine pentru organismul nostru sau nu. Ne agităm mai mult decât este cazul să facem cumpărături şi să ne întâmpinăm oaspeţii cu bucate alese pe masă. Ne forţăm să păstrăm anumite tradiţii chiar dacă acestea nu ne reprezintă şi nu ne provoacă prea mari satisfacţii. O facem pentru că “trebuie” şi nu avem de ales, nu ne putem dezamăgi familia, o vom face mai târziu atunci când ei nu vor mai avea puterea de a ne mobiliza pe toţi. O să vină această vreme în care generaţia bunicilor noştrii va trece, părinţii noştri nu vor mai avea puterea să facă totul de unii singuri, iar noi nu vom mai avea ce să le arătăm copiilor şi mai apoi nepoţilor noştrii. Adevărul este că sunt multe tradiţii care se mai ţin pe la noi. Unele sunt mai bune, altele sunt mai puţin bune. Sigur, până la urmă, tradiţia poate fi văzută din afară ca fiind ceva rău dacă n-o înţelegi. Totuşi, sunt şi obiceiuri exagerate de care ne agăţăm parcă cu dinţii. Părerea mea personală este că unele obiceiuri şi tradiţii merită păstrate şi duse mai departe, dar nu trebuie impuse.

Despre bunul simt putem spune multe, incepand de la educatia data de catre parintii si bunicii nostri, acele reguli simple si traditionale poporului roman, nascute din inclinarile si trebuintele fiecaruia, create categoric pentru buna armonie a tuturor, si pana la explicatiile filozofice ce-l definesc drept o masura a bunei cresteri, a bunei cuviinte si, bineinteles, o masura a respectului fata de cei din jur. Reguli pe care, copii fiind, le-am invatat, pentru ca ani mai tarziu, la varsta maturitatii, sa le aplicam in viata de zi cu zi, oriunde si oricand, diferentiandu-ne de nesimtitii zilelor noastre, adica de cei care mananca seminte si scuipa cojile pe jos, de cei care merg la picnic si lasa munti de gunoaie in urma lor, de cei care considera ca strada este numai a lor, injurand si claxonand, incalcand tot ceea ce-nseamna legislatie rutiera, si astfel de exemple ar putea continua, “panoplia nesimtirii” fiind vasta, multi nesimtiti regasindu-se in ea. Din pacate, din ce in ce mai multi! Ne degradam ca societate pe zi ce trece, uitam ce-am fost, ignoram ce putem fi, tinerii nu stiu iar cei batrani uita sa-i invete ori poate nu mai stiu sa-i invete…

De ce oare am uitat sa vorbim copiilor astazi despre respectul fata de cei din jur, despre iubirea fata de natura si patrie, despre simtul masurii si al valorilor? De ce oare copiii de astazi au uitat sensul cuvintelor “sarut-mana/buna ziua”, “te rog”, “multumesc” si altele, cuvinte care pentru noi, cei nasc, reprezinta insasi uti inainte de '89, cheia bunei functionari a masinii numita CIVILIZATIE. Fiindca civilizatia este (din punctul meu de vedere, al unui umil pasionat de istoria si trecutul acestei tari care-mi este tare draga.), asemenea unei masini, daca i se-acorda respect, atentie si educatie, functioneaza ireprosabil, producand valori, umanitate si progres. As vrea sa cred ca noi astazi suntem mult superiori bunicilor si parintilor nostri, insa modul cum ne comportam, cum ne manifestam in viata de zi cu zi, cum respectam si aplicam minimele reguli ce convietuire civilizata si bun simt demonstreaza exact contrariul, le suntem inferiori.

Mai grav este faptul c-am devenit total nepasatori fata de nesimtitii zilelor noastre, actele lor reprobabile si condamnabile in ochii batranilor nostri, sunt “normale” in ochii nostri. De ce am ajuns aici? De ce s-a ajuns aici? Suntem cu totii vinovati de faptul ca tiganeala, manelizarea, sfidarea valorilor si a trecutului, lipsa de respect si de bun simt, au ajuns astazi “valori” in societatea romaneasca? DA, CATEGORIC DA!

Mulţumirea de sine şi forţa ei

Sunt, cu siguranta, o persoana orientata catre obiective: intotdeauna am cate o tinta de atins, indiferent ca este vorba despre scrierea unui text, imbunatatirea blog-ului personal, trezitul de dimineata, participarea la un nou curs, noi tehnici de meditatie sau orice alt tel mi-am propus (si de cele mai multe ori l-am si realizat) in ultimii 20 de ani. Si, odata atins telul, incep sa caut un altul. Asa ca, nu e asta cumva o contradictie? Nu inseamna oare ca nu sunt multumita de viata mea? Deloc. In cea mai mare parte tin timp sunt foarte multumita de viata mea, de ceea ce am si de cine sunt. Am acceptat ca sunt genul de persoana care se afla in permanenta in lupta pentru atingerea unui tel, genul de persoana care se bucura de provocari si careia ii place calatoria. Nu telul este cel care conteaza pentru mine, ci calatoria, drumul pana la atingerea lui. Si sunt foarte multumita sa fiu o astfel de persoana.Am trecut print multe, mai ales anul asta, am primit o noua sansa si nu ma las. Multumirea nu inseamna sa fii multumit de situatia in care te afli si sa nu incerci sa o schimbi. Multumirea insemna sa fii multumit cu ceea ce ai, realizand, in acelasi timp, ca suntem oameni si ca vom dori intotdeauna mai mult, oricat de fericiti am fi. Daca nu o facem, inseamna ca am renuntat la viata.

Astazi simt nevoia sa scriu despre multumire si despre lucrurile extraordinare pe care le poate aduce in toate domeniile vietii noastre. Ce comportamente, ganduri si atitudini au facut diferenta intre momentele de fericire si cele de nefericire? Cand eram nefericita, ma concentram asupra tuturor lucrurilor rele din viata mea. Nu numai asta, dar ma gandeam in mod continuu la cat de rele erau si ma plangeam si intrebam: „De ce eu?”. Ma lasam sa ma scufund in inactivitate si, eventual, in depresie. In niciun caz nu mi-a folosit la serviciu pe vremea aia. Acum, sa luam prin comparatie momentele de fericire. Atunci m-am concentrat asupra lucrurilor bune din viata mea. Pentru ca, in timp ce aveam probleme la serviciu, cu relatiile si cu banii, si cu sanatatea, si cu toate… ramaneau in continuare si lucruri bune. Cel putin aveam un serviciu! Cel putin aveam pe cineva care sa ma iubeasca! Cel putin pe vremea aia nu eram bolnava grav! Cel putin nu eram falita si aveam un acoperis deasupra capului! Mi-am numarat binecuvantarile. Asta fac de fiecare data cand lucrurile nu stau prea bine si imi schimb abordarea. Eram fericita pentru ca am ales, in ciuda tuturor conditiilor, sa fiu fericita. Am gasit multumire in ceea ce aveam deja, in loc sa-mi doresc sa fi avut altceva, in loc sa fiu nemultumita cu ceea ce aveam. Multumirea nu numai ca m-a facut fericita, ci mi-a transformat viata in multe feluri.

Simplitate ...Simplitatea inseamna, bineinteles, diferite lucruri pentru diferiti oameni, dar, pentru mine, multumirea se afla in centrul simplitatii. Este vorba despre a te multumi cu putin, cu o viata mai simpla, in loc sa vrei mereu mai mult, sa dobandesti din ce in ce mai mult si sa nu fii niciodata multumit.

Simplitatea inseamna sa analizezi de ce vrei mai mult si sa rezolvi aceasta problema de la radacina. La radacina dorintei de mai mult se afla faptul ca nu esti multumit cu ceea ce ai. Te poti opri din dobandire si poti incepe sa te bucuri de ceea ce ai.

Numarati-va binecuvantarile. Am spus asta mai sus, dar pentru mine nu exista cale mai buna spre multumire. Cand va simtiti nefericiti in legatura cu ceva sau pentru ca nu aveti ceva, faceti o pauza si numarati-va toate lucrurile bune din viata. Si pot sa pariez ca sunt multe! Va ajuta sa va concentrati asupra a ceea ce aveti, nu asupra a ceea ce nu aveti.

· Opriti-va si reamintiti-va. Cand sunteti nefericiti in legatura cu cineva sau incercati sa-l schimbati, opriti-va! Trageti adanc aer in piept si amintiti-va ca ar trebui sa incercati sa fiti fericiti cu persoana care este ea/el. Stati o clipa si ganditi-va la lucrurile bune legate de persoana respectiva, la motivele pentru care o iubiti. Apoi, acceptati-i greselile ca parte a intregului pachet.

· Faceti-va timp sa va bucurati de viata. Imi place sa reflectez in mod regulat asupra vietii mele si asupra tuturor lucrurilor bune din ea. Fac asta atunci cand merg pe strada sau cand privesc rasaritul ori apusul. O alta metoda este o sedinta matinala de gratitudine: ganditi-va la toate lucrurile si la toti oamenii pentru care sunteti recunoscatori si multumiti-le in tacere.

· Aratati-le oamenilor cat de mult ii pretuiti. Este bine sa pretuiesti oamenii, dar este si mai bine sa le arati asta. Imbratisati- i, zambiti-le si petreceti timp cu ei, multumiti-le cu voce tare, multumiti-le in public.

· Respirati si zambiti. Inca o data, un sfat (din partea unuia dintre calugarii mei preferati) care se potriveste foarte bine in acest context: cateodata, daca ne facem timp sa respiram si sa zambim, acest lucru ne poate schimba intreaga perspectiva asupra vietii.

· Invatati sa va bucurati de lucrurile simple ale vietii. In loc sa va doriti sa cumparati lucruri scumpe si sa cheltuiti banii pe lucruri cum ar fi mancatul in oras sau pe distractii, invatati sa va bucurati de lucrurile care sunt gratis. Conversatii si plimbari cu oamenii, timpul petrecut afara. Sa vedeti un film sau sa jucati un joc. Sa mergeti la plimbare. Sa faceti sport. Sa alergati. Aceste lucruri nu costa mare lucru si sunt grozave.

Weekend linistit sa aveti...lasati lucrurile simple sa va cuprinda...