Sinceritatea doare

   

Vreau sa cred ca am o mare calitate: ma detasez usor de oamenii care ma ranesc intentionat. Am invatat asta dintotdeauna si mi-am perfectionat tehnica, ajungand la o perioada de timp tot mai scurta. Metoda de autoaparare inca functioneaza perfect. Nimic nu ma mai intoarce din drum si nu ma mai poate face sa privesc inapoi, oricat ar fi de frumoasa imaginea trecutului si oricat mi-ar fi sufletul plin de cele mai frumoase momente.

Nimic nu e mai dureros decat oamenii pe care-i iubesti si nu-i poti pastra, fiind obligat sa le dai drumul. E dureros sa plangi fara sa te vada si sa nu poti imparti cu ei durerea, asa cum nu mai poti nici bucuria. Si-ti doresti sa le fie bine cat mai departe de tine, pentru ca apropierea si binele au devenit incompatibile.

Am renuntat de-atatea ori in viata mea la oameni pe care-i simteam indispensabili, incat ma sperie gandul ca am ajuns sa fac asta cu atata usurinta, doar ca sa nu ma mai doara. Doare sa renunt, pe moment, dar doare si mai mult sa pastrezi oameni care-ti mutileaza sufletul. Si care nu pot sau nu vor sa vada. Care dincolo de suferinta lor nu o mai vad pe a altora.

Nu mai am putere sa lupt. Mi-am deschis pur si simplu sufletul in fata tuturor, lasand la vedere toate ranile. Unii se simt lezati, jigniti, loviti in orgoliu si totul este despre ei, nu despre mine. Despre ce am indraznit sa fac aratand cu degetul spre ranile provocate de ei, nu spre ei, dar care ii afecteaza sau le afecteaza imaginea. Egoismul ma raneste, dar cel putin stim cum stam. Ori cei care merg mai departe prefacandu-se ca nu s-a intamplat nimic si asteptand sa-mi treaca. Nu, nu sunt aia la care-i trece pur si simplu fara consecinte.

Pentru mine vor ramane doar o imagine a ceea ce vad eu ca sunt, nu ce cred ei ca sunt. Iar eu nu ma atasez de imagini oricat de frumoase ar fi, ci de oameni reali. Oameni cu slabiciuni si defecte, dar si cu puterea de-a le recunoaste. Oameni imperfecti care ma ranesc dar apoi ar face orice sa vindece. Oameni care au curajul sa fie sinceri si sa recunoasca toata contributia lor la ranirea mea si care-si cer iertare. Oameni in fata carora am si eu taria sa-mi recunosc greselile si sa las garda jos. Oameni care-si lipesc sufletul de-al meu, vindecandu-ne impreuna. Oameni carora simt din tot sufletul ca le pasa si care nu se sfiesc sa imi arate asta.

De ei nu pot si nu vreau sa ma detasez. Este alegerea lor sa ramana si alegerea mea sa-i pastrez. Tot ce avem nevoie este sa arate ca le pasa si sa aiba curajul de-a fi sinceri. Mult prea greu sa ceri asta cuiva in ziua de azi. Asa invatam sa-i apreciem din tot sufletul pe cei tot mai putini care fac asta. Imi pare rau ca alta cale nu exista.

Sunt recunoscatoare pentru toti: cei care ma invata cum sa-i las in urma sau sa-i strang mai tare-n suflet. Si recunoscatoare pentru cei pe care am crezut ca i-am pierdut pentru totdeuna, dar ei au ramas undeva acolo. Acolo de unde s-au putut intoarce cand am avut nevoie de ei, de unde mi-au auzit strigatele, de unde mi-au vazut zbaterile, de unde au putut ajunge mereu la timpul potrivit.

Poate ca cei mai pretiosi oameni nu sunt cei care raman, ci cei care sunt aici cand am cea mai mare nevoie. Pentru ca nu “detinem” oameni, ci alegem oameni. Anul 2020, oricat de greu a fost el mi-a scos in cale oameni frumosi, oameni demni de respectul meu si oameni care vor ramane asa mult timp, la fel cum mi-a scos in cale oameni ce nu au aceleasi valori ca si mine, oameni care nu pot cara in spate povara sinceritatii. Si asta pentru ca sinceritatea doare, doare al dracului de tare atunci cand nu o simti cu adevarat.

Imi doresc ca noul an sa ne scoata in cale tuturor oameni frumosi, oameni care sa merite efortul.Ne doresc noua un final de an linisit cu ganduri curate si posibilitatea de a sta cat mai mult fata in fata si nu despartiti de un ecran. Un nou an care sa ne scoata in cale lectii de viata frumoase. 

Nu as putea sa inchei acest an fara #fuckcovid :)

Daca esti bun, esti fraier

                                

Modul de a spune "daca esti bun, esti fraier", stapaneste un adolescent neglijat de parinti si ironizat la scoala sau un adult care vede cum colegul pe care l-a ajutat din prima zi de munca ii fura apoi promovarea. Nu e asa. Merita cu prisosinta sa fii un om bun si generos, sa ierti si sa iti ceri iertare, iar asta chiar pentru tine insuti, nu doar pentru cei din jurul tau.

Cu toate aceste, ce ai de castigat daca esti un om bun?

Eu as spune ca pentru a fi bun inseamna ca ai grija de tine, a fi bun iti da permisiunea de a avea mai bine grija de tine si de cei dragi tie.

Pentru ca a fi bun inseamna ca nu lasi emotiile, dorintele sau nevoile sa te domine si sa te impinga sa faci lucruri pe care mai tarziu le vei regreta.

Pentru ca a fi bun inseamna sa fii curajos, brav in fata pericolului, si a durerii, si a respingerii sociale. Iti da abilitatea de a spune adevarul in fata celor puternici, te ajuta sa iti asumi riscuri, sa sesizezi capcanele, dar si oportunitatile. 

Pentru ca a fi bun te ajuta sa fii intelept pe masura ce imbatranesti. Intelepciunea nu este accesibila tuturor, dar toti putem fi atat de intelepti cat suntem in stare sa ajungem. Sa ajungi cu adevarat intelept nu se va intampla accidental. Oamenii intelepti au posibilitatea sa vada "miezul lucrurilor", iar asta nu se intampla decat daca ne pasa de lucrurile bune. Si nu ne pasa de lucrurile bune decat daca pretuim valorile adevarate.

Pentru ca a fi bun inseamna ca iubim binele si, daca suntem norocosi, inseamna ca suntem iubiti de cei care iubesc binele. A fi iubit de oameni buni ne face si pe noi iubiti buni, iar asta e grozav, nu-i asa? Ce poate fi mai minunat decat sa iubesti o persoana buna, care te iubeste la randul ei? Asta in cazul in care te iubeste...

Cu sufletul pe tavă

                                                     

Eu îmi imaginez sufletul ca fiind cutia prețioasă din pieptul nostru. E ceva ce nu poate fi văzut cu adevărat. Dar ceva a cărui importanță nu trebuie neglijată. Deși este, căteodată.

Cât timp cheia e la tine, nu o da nimănui. Dacă ai dat-o, ia-o înapoi.

Învață că precauția te protejează mai tare decât orice altă decizie de îndreptare a ceva ce s-a întâmplat deja. Protejează-te. Fii egoist când vine vorba de asta!

Nu lua pe nimeni ca fiind garantat în viață. Cum vin, așa și pleacă (într-un mod plăcut sau mai puțin plăcut). Și nu mă refer la suflete pereche, la marea dragoste sau iubirea vietii tale. Ma refer la oameni, în general. Cei în care alegi să îți pui încrederea, pentru care ai fi în stare să lupți în orice moment și în orice circumstanță. Cei de la care ai așteptări, cei de la care vrei să primești înapoi nu mai mult decât ai dat.

Așteptările dor. Nu atunci când le formezi, ci atunci când nu se îndeplinesc.

Dacă obișnuiești să lași lumea să vadă prin pieptul tău, te arzi și te arzi rău . Și nu e vorba de vreo flacără care ține aprins vreun sentiment, e vorba de flacăra care îți arde sufletul și îl destramă în bucăți.

În umbra vieții online

Îmi vine să spun „pe vremea mea”, adică înainte să ne simțim atât de sociabili pe rețelele de socializare, oamenii vorbeau între ei. Chiar și-n cazurile în care nu aveau totul în comun. Prietenia se consolida și pe păreri divergente. Părerile în contradictoriu au stat mereu la baza dezvoltării umanității. În era ante-Facebook exista cumva o regulă nescrisă prin care dacă aveați în comun măcar 50% din filosofiile personale era rost de amiciție/prietenie. Mergea de o ieșeală, o vizită, o șuetă. Plecai acasă mai câștigat după fiecare bere/cico pentru că știai și o altă părere și neuronii erau munciți încercând să combată-asimileze noi direcții.

Astăzi, scufundați în confortul bulelor personale din online, lucrurile nu mai stau chiar așa. Se respinge (blochează) orice altă părere care contravine credințelor personale. Oricum trăim pentru like-uri și confirmări, de ce am vrea să primim critici? Critica nu-i bună. Critica e „hate”. Rețelele de socializare au ușurat (și anulat în multe cazuri) confruntarea pe idei. Cei care au puțină răbdare se aruncă în comentarii interminabile care, lipsind dialogul față-n față, nu sunt mereu elocvente. 

Dacă mai și înjură sau amenință e clar. Dar ăștia-s ăia care depun un minim de efort și îi respect pentru asta. În același timp îi avem și pe cei care refuză cu înverșunare o altă părere și blochează totul. Dintr-un click s-au izolat de altă perspectivă. De obicei, în online ne unesc lucrurile utile: ne plac aceleași peisaje, aceleași destinații de vacanță, clipurile amuzante cu căței, ori glumele. Am putea analiza și discuta cu orele pe seama unor subiecte haioase și ne-am da la poze cu căței / pisici până ne-ar curge bale din colțul gurii. Important e să fim de acord și în acord. 

Ne despart subiectele relevante. Și ne separă de tot. Nu ne mai „urmărim”, nu mai suntem „prieteni” pentru că nu ne plac aceleași partide, nu credem în aceleași personalități publice, nu ne închinăm la aceleași mituri. În ultima perioadă, dorind să mă poziționez cât mai sceptică și echilibrat în raport cu "somități" din România, am pierdut niscaiva „prieteni” din online. N-au făcut față sarcasmului meu înnăscut, ori s-au simțit jigniți în amorul propriu. Au considerat că filosofia lor nu merită criticată. E mai mult ca perfectă. Mi-au spus că-și retrag „prietenia” pentru mine deoarece n-avem valori comune. 

Așa că se închid în mici bule online unde se bat cu toții pe spate, se felicită și-și glorifică alegerile. Socant. Știu că cifrele în online sunt importante (mai ales când ajungi să te crezi #influenkăr), dar cum esențele puternice se țin în sticluțe mici sunt de părere că prieteniile relevante (chiar și-n online) se consolidează pe contradicții și dezbateri. Doar așa mai putem învăța ceva. Deștepții pot sta liniștiți în bulele lor atotcunoscătoare. Altfel spus, vă încurajez să știți cât mai mult și despre ce nu vă place. Așa n-o să vă doară foarte tare când o să vă lovească. În umbra vieții online sunt șanse să fiți chiar fericiți :)

Puterea de a ierta

                              

Așa cum se spune, a greși este uman, a ierta este divin. Eu zic că a greși e normal și e un drept chiar. Fiecare are dreptul să greșească, pentru că așa învățăm. Învățăm pe propria piele, cum se zice. Unii însă fac abuz de acest drept. Greșesc intenționat sau greșesc mereu, fără să învețe nimic din asta. Or, nu cumva greșelile sunt menite să ne dea adevărate lecții de viață? Ba da, din greșeli învățăm, din experiențele pe care le trăim și din obstacolele cu care ne confruntăm.

Unii o să ne zică că în viață a greși poate fi fatal. Adevărat. Dar totuși, dacă nu riști, nu câștigi. Uneori trebuie să greșești, ca să poți vedea lucrurile clar, cu ochii tăi, cu experiența ta, cu lecția pe care ai învățat-o în urma greșelilor făcute. 100 de oameni îți pot zice un adevăr, dar până nu treci tu prin foc, nu ai cum să cunoști acest adevăr.

Într-o altă ordine de idei, greșim și noi și ni se greșește și nouă, iar ulterior, cea mai grea misiune în viață e să iertăm. Uneori cerșim iertare și alteori ni se cere nouă să iertăm. Și nu putem. Ne apasă mândria și demnitatea și nu putem ierta. Plângem, ni se înmoaie inimile, avem tendința să ne întoarcem, să uităm, să iertăm, dar ceva ne oprește. E orgoliul care nu ne lasă. Sau, în alte cazuri, vrem să iertăm, dar nu putem, pentru că ni s-a greșit prea mult, pentru că durerea provocată a fost prea mare și pentru că acea durere ne-a lăsat răni adânci care nu trec chiar așa ușor. 

Triste sunt cazurile când îți calci pe orgoliu, ierți, iar apoi realizezi că acea persoană nu a meritat și, cel mai important, realizezi că a doua șansă duce la a noua șansă, iar persoana pe care ai iertat-o în speranța să se schimbe, nu se va schimba niciodată.

Intotdeauna o să cred în reciprocitate

Mi s-a tot de'a lungul timpului că dragostea este cel mai frumos sentiment de pe Pământ. Nu neg acest fapt. Doar că, cu părere de rău, mulți oameni au fost dezamăgiți de alți oameni care nu au putut să iubească sau care au confundat iubirea cu atașamentul. Unii iubesc oamenii nepotriviți. Altora, după experiențele dure din a lor viață, le este frică să se deschidă în fața altcuiva. Mai sunt și cei care percep dragostea ca durere. Aunci când li se provoacă rău, cred că modul în care se comportă cel de alături este o normalitate, pentru că aduc în prezent atât de multe emoții nerecunoscute. Trădarea prietenilor ne sădește în suflet o imensă dezamăgire.

Când iubesc și respect pe cineva nu mă gândesc doar la propria persoană, doar încerc să mă comport cu omul așa cum aș dori ca alții să se comporte cu mine însămi. Nu-i mint pe cei cu care împart dorințe, visuri și serile târzii, comunic și le ofer mesajul corect pe care doresc să-l înțeleagă. Nu caut scuze, dar îmi recunosc greșelile și încerc să le corectez.

Cred în reciprocitate. Nimeni nu este dator cu ceva în fața cuiva. Nimeni nu este obligat să stea acolo unde nu se simte bine sau se simte în plus. Nimeni nu are dreptul să se folosească de bunătatea și sinceritatea cuiva. Am iubit și după despărțiri dureroase, după trădări și mimări de sentimente profunde. Dar, la un moment am înțeles că sunt sleită de puteri din cauza celor care m-au dezamăgit. Am înțeles că dragostea îmi dăruiește cele mai inexplicabile puteri, iar dezamăgirile nu mă doboară la pământ și-mi taie aripile.

Cum dincolo de orice nor ce aduce furtuna, se află un albastru necuprins și un soare ireal, așa și în spatele oricărei dureri mari stă ascunsă o fericire cuprinzătoare… tot ce trebuie să facem este să sperăm, să credem, să ne dorim din tot sufletul și să nu deznădăjduim, căci cu puțină răbdare, vom da norii la o parte pentru a admira frumusețea soarelui… iar soarele, adică fericirea, e ascunsă în sufletul fiecărui om. Alungați norii de pe cer și lăsați-vă pătrunși de adevărata bucurie!

La ordinea zilei: sentimentul de nesiguranta

Fiecare zi care incepe vine cu evenimente noi, de cele mai multe ori neasteptate si uneori chiar neplacute. Fie ca sunt lucruri care ne afecteaza direct, fie ca vorbim despre razvratiri ale naturii sau despre decizii politice ce intorc pe dos destinul unei natiuni intregi, toate acestea contribuie la sentimentul de nesiguranta pe care lumea contemporana ni-l ofera la tot pasul. Cu totii traim incertitudinea si sentimentul de nesiguranta, fiecare dintre noi concetrandu-ne cu precadere pe anumite teme. Teama vis-a-vis de ceea ce ne rezerva viitorul este fireasca. 

Teama de conflicte politice la nivel international care sa declanseze razboaie exista si astazi, la fel si teama fata de cataclisme sau epidemii (anul 2020 cred ca nu va fi uitat mult timp de acum incolo). Toate aceste temeri se bat cap in cap cu ideea pe care ne-a imprimat-o societatea contemporana, intens tehnologizata, si anume ca totul se poate controla: ca putem decripta legile naturii si ca putem cumpara tot ce avem nevoie. Acest lucru ne-a facut sa ne dorim din ce in ce mai tare sa detinem controlul asupra vietii si viitorului nostru si am inceput sa ne facem asigurari pentru casa, masina, viata si chiar pentru diverse parti ale corpului. Incercam sa pacalim si timpul, sa nu mai imbatranim si pentru asta cumparam creme, ne facem operatii estetice si luam fel si fel de pilule miraculoase. Toate aceste manifestari provin de fapt din teama fata de viitor.

Frica este normala atunci cand se manifesta ca o reactie fireasca in fata unor pericole clare, este o emotie cu care am fost inzestrati de natura pentru a supravietui si a ne proteja. Frica ne ajuta sa fim pregatiti, sa ne instruim si sa ne informam asupra pericolelor pe care le intrevedem. Exista insa si o altfel de frica, aceea care ne paralizeaza si ne impiedica sa ne traim normal viata. Teama de viitor, de situatii necunoscute, teama de reactiile celoralalti, toate acestea nu au un alt antidot in afara de acela de a invata cum sa le gestionam. Trebuie sa invatam sa le intelegem pentru a le putea face fata, sa fim pregatiti sa le traversam si sa descoperim sensul fiecarei situatii.

Cu toate acestea, nu trebuie sa lasam teama sa ne paralizeze, gandindu-ne la ceva ce ar putea sa se intample. Temerile noastre se indreapta cu precadere asupra viitorului: ne temem de boli, de accidente, de pierderea celor dragi, de somaj, de singuratate. Aceste lucruri se pot sau nu intampla, insa temandu-ne si facandu-ne griji, iesim din prezent pentru a ne inchide in teama de un viitor nesigur. Viitorul la care ne gandim se lasa asteptat, iar noi nu ne traim prezentul ci ramanem intr-o imobilitate provocata de teama continua de ce s-ar putea intampla.

Cum putem scapa de aceasta teama perpetua? Traind in prezent, pentru ca experienta nu se castiga gandindu-te la ce s-ar putea intampla, ci facand lucruri si asumandu-ti riscuri. Nu trebuie sa facem eforturi disperate sa evitam necunoscutul, ci trebuie sa invatam sa traim cu el. Daca traim in defensiva nu ne aparam de ce ni s-ar putea intampla, doar ne saracim viata de multe posibile experiente interesante. Viata inseamna incertitudine si intrebari la care nu putem raspunde decat daca luam decizii, daca facem alegeri si actionam. Nu putem sa ne temem si sa ne bucuram de viata in acelasi timp, trebuie sa facem o alegere, mai ales daca nu ne plac jumatatile de masura.

Trebuie sa facem diferenta intre temeri, sa le separam pe cele previzibile, asupra carora putem actiona pentru a le reduce impactul si intre temerile vis-a-vis de situatii necunoscute, care ne poate cuprinde atunci cand ne aflam intr-o situatie noua sau intr-un loc nestiut. Exista insa si teama fata de tot ceea ce nu putem controla, de ceea ce nu depinde de noi, ca acest virus care afecteaza din ce in ce mai multi oameni si tot mai multa lume nu vede luminita de la capatul tunelului (exceptandu-i pe adeptii teoriei conspirationale mondiale care traiesc intr-o realitate paralela noua). Imprevizibilul insa are farmecul lui, ne ajuta sa fim mai creativi, sa nu ne plictisim, sa invatam lucruri noi, sa cunoastem oameni si sa gasim raspunsuri despre viata pe care nu le aveam. Trebuie sa ne ferim de asemenea de frica pe care ne-o transmit ceilalti, care-si proiecteaza temerile asupra noastra si ne fac sa dobandim frici care nu sunt ale noastre. Si cel mai bine este sa avem incredere, increderea este cea care ne salveaza de frica si ne ajuta sa traim normal, fara o continua nesiguranta care sa ne apese si sa ne strice dorinta de a trai.