Cat de simpla e impacarea cu tine insuti?

Stim cu totii (teoretic) ca lipsa de autoapreciere vine din judecata sinelui fals, cladit in timp pe conditionari si pe ideea eronata ca acesta trebuie neaparat sa vina din exterior. Dar cum poate o lume duala, caracterizata de relativitate si subiectivitate sa ne dea noua un verdict unanim? Este imposibil. Fiecare persoana cu care intram in contact are despre noi propria viziune determinata de propriile filtre mentale, valabila intr-un anumit context. Si atunci, unde trebuie construit acest respect de sine? Simplu: in interiorul nostru, fara a mai avea nevoie, la tot pasul, de incurajari, confirmari si validari a ceea ce suntem. In principiu, construirea stimei de sine nu este un lucru greu ci unul absolut normal si natural. Insa, de-a lungul anilor, traind in societate, ne-am indepartat atat de mult de noi insine si de adevarata noastra natura incat, la momentul de fata, pare o munca destul de dificila. Sa ne amintim insa ca rezultatul nu este imposibil si ca, in realitate, se afla la indemana oricui.

Modestia construita pe lipsa de respect fata de propria persoana este o falsa modestie. Este mai mult un enunt al autodesconsiderarii. Un strigat al autodeprecierii care la nivel subtil cere intr-un fel ajutor si indrumare pentru a iesi din aceasta pozitie spre una mai luminoasa. Modestia care are la baza respectul fata de propria persoana, in schimb, este una autentica. Aceasta apare in mod natural odata cu re-capatarea stimei de sine. Apare natural pentru ca atunci cand invatam sa credem in noi, sa ne iubim si sa ne apreciem nu mai avem nevoie de confirmari si validari dinafara. De aceea apare modestia, acea stare in care stim cine suntem. Acest lucru ne este suficient si nu mai cautam sa il etalam. Atunci cand este nevoie, ne folosim propriile abilitati in serviciul nostru si al celorlalti, dar fara a astepta o cununa de lauri, in schimb.

Cand ne bazam respectul de sine exclusiv pe opinii venite din exterior, nu il putem pastra in mod constant. Acesta fluctueaza, cade si se ridica, apare si dispare in functie de conditiile si validarile mediului exterior care fluctueaza si el, fiind supus unei permanente stari de subiectivitate. Avem de fiecare data impresia ca am construit un castel, devenim mandri de propria persoana si de propriile realizari iar peste un timp, ne trezim ca revenim la o „cocioaba” pentru ca, din divese motive, validarea exterioara cade sau se estompeaza.

Stagnand intr-o stare de permanenta dezaprobare in ceea ce priveste propria persoana, nu suntem de ajutor nimanui. Nici noua insine nici celor din jur. Nu are sens sa ne plafonam. Oricat ne-am dori sa nu fie asa, actiunile noastre nu vor fi niciodata complet dezinteresate si nu vor veni dintr-un altruism autentic pentru ca, undeva in adancul nostru, vor fi intotdeauna insotite de teama si vor cauta in permanenta o rasplata, fie si la nivel verbal sau de gesturi, care sa vina din exterior si sa umple un gol automentinut.

Atunci cand ne recunoastem propria valoare, in mod sincer si fara a cauta sa o etalam inafara mai mult decat este nevoie, devenim o lumina pentru persoanele cu care ne intersectam pasii de-a lungul existentei noastre. Radiem incredere, radiem iubire, radiem ceea ce suntem. Este, defapt, impropriu sa spunem ca ne construim stima de sine, pentru ca, in realitate, nu facem altceva decat sa ne re-descoperim, sa ne reapropiem de noi insine, de adevarata noastra natura si sa o recunoastem. Dar trebuie sa o recunoastem cu adevarat, nu doar cu jumatate de voce, nu cu sufletul indoit ci cu credinta si deschidere.

Asa cum este normal sa pierdem respectul de sine atunci cand pierdem contactul cu sinele nostru interior. Atunci cand devenim membri robotizati ai unei societati bazate pe valori artificiale in contextul careia ceea ce suntem nu este pus in valoare, in care simtim necesitatea de a ne transforma in mod fortat doar pentru a supravietui, existenta si starea de a FI capata in cel mai bun caz, un rol secundar. Este normal sa intram intr-o zona de debusolare atunci cand in sinea noastra simtim care sunt adevaratele noastre valori dar parem a fi blocati la tot pasul in a le exprima si a le pune in aplicare. Este normal sa ajungem sa nici nu mai auzim vocea valorilor noastre profunde atunci cand, in viata de zi cu zi, marea de ganduri derivate din temerile, limitele si ingijorarile sinelui fals atasat societatii vorbeste in continuu construind un dialog interior interminabil. Lipsa sau pierderea respectului de sine si falsa idee ca daca incepem sa apreciem propria noastra persoana inseamna sa cadem intr-un act de lauda egoista sunt efectele incercarii oarecum fortate a omului de a se adapta unei societati care s-a indepartat extrem de mult de esenta Divina a Creatiei si a naturii umane. Totodata, desi acest efect nu ne poate fi imputat, avem resursele interioare de a ne trezi, de a ne deschide catre o noua constiinta si, pornind de la propria schimbare, sa contribuim la crearea unei noi paradigme. Ramanand in aceasta zona, nu facem decat sa perpetuam acest spatiu artificial al autodeprecierii si al valorilor false. Iesind din aceasta zona, incepem sa radiem lumina, o lumina ce se extinde catre semenii nostri care pot incepe si ei sa se deschida catre un alt orizont.

Asadar, respectul si iubirea de sine sunt importante si intrinseci naturii umane. Cum sa il reconstruiesti in interiorul tau de o maniera durabila? Incepe sa te cunosti, sa te re-cunosti si sa te re-descoperi. Pune sub semnul intrebarii realitatea ce ti-a fost servita pana acum si filtreaz-o cu masura, prin sita sinelui tau profund. Reevalueaza-ti propriile convingeri si incearca, pe cat posibil, sa le inlocuiesti pe acelea care te limiteaza. Mediteaza, opreste de cate ori poti fluxul dialogului interior si schimba natura acestui dialog atunci cand el apare, transforma-l in ganduri pozitive si in pensula a frumosului pe cerul sufletului tau. Poate parea fortat la inceput, insa cu timpul devine natural pentru ca sinapsele care pana acum sustineau afirmatiile tale negative, incep in felul acesta sa slabeasca si sa faca loc altora, ce vor fi baza pentru conturarea frumosului. Apropie-te de tine, exprima ceea ce simti ca este adevarat, lasa propriul potential sa iasa la lumina, iubeste-l, respecta-l si lasa-l sa lucreze in serviciul propriu si al celorlalti. Inlocuieste supravietuirea cu dorinta de a FI, de a exista, de a trai.

Trage aer adanc in piept si zambeste-ti, pentru ca zambindu-ti, zambesti lumii si universului intreg!

Personalitate autentica

Cercul asta vicios in care ne invartim cu totii, in care amanam sa stam de vorba cu noi insine, pe pretex ca…o vom face alta data, m-a prins si pe mine. Unii dintre noi ajungem sa intelegem ca atata timp cat ne vom amana pe sine, in avantajul altora , nu vom gasi fericirea. Ah!! Fericirea asta!

Din pacate asa am fost invatati. Ca fericirea este o destinatie, un noroc, destin…si ca ea, fericirea, nu prea depinde de noi insine.

Din fericire, insa, ajungem la maturitate, cand discernamantul isi face loc si putem intelege si mai ales accepta ca fericirea nu este nicidecum un noroc, ci dimpotriva ..doar rezultatul unui proces organizat de gandire.

Am avut parte de surpriza frumoasa, sa observ ca suntem atat de multi, cei care am nimerit in nefericire din cauze mai mult sau mai putin obiective/subiective, dar care asemeni mie au cautat, au gasit si incearca sa pastreze si, mai mult decat atat sa dezvolte ceea ce au gasit…de fapt au REgasit fericirea. Au regasit calea, pe care parintii (involuntar), rudele sau societatea ne-au invatat sa o ingropam, prin crearea de nevoi neautentice. Si cand zic nevoie, ma gandesc ca pentru a exista o nevoie trebuie sa existe o lipsa…deci ei creeaza vidul, oferind apoi solutia umplerii lui.

Pentru a fi tu, trebuie doar sa-ti ramai tie insuti fidel.

E cea mai importanta alegere pe care o ai de facut.

Sa-ti ramai fidel. Tie si trairilor tale.

Caci nefericirea nu vine din cauza mamei, tatalui , fratelui sau vecinului.

Nefericirea vine odata cu parasirea sinelui tau.

Odata cu privirea in exterior, uitand sa privesti in interiorul tau. Fa curatenie. Sterge praful si mazga de pe fereastra prin care privesti lumea si ai sa descoperi poate acelasi om dar cu o alta infatisare.

Promite-ti ca nu-ti vei mai neglija singura si cea mai importanta datorie a ta: aceea de a fi fericit. Si nu intelege eronat. Ca daca faci totul pentru ca tu sa fii fericit, ceilalti vor fi nefericiti. Ceilalti au aceeasi datorie ca si tine, dar fata de ei insisi. Diferenta consta doar in alegerile facute. A fi fericit, nu inseamna a fi egoist. Si nici nu inseamna ca nu mai iubesti lumea. Dimpotriva.

Eu cred ca atunci cand tu esti fericit, iubesti orice fiinta de pe pamantul asta. De aceea e important sa te iubesti pe tine si apoi pe celalalt. In momentul in care imi spui ca il iubesti pe celalalt mai mult decat pe tine insuti…pai..ma amuz…pe tine de multe ori, nu te iubesti deloc.

Stiu ca este posibil sa te confrunti cu situatii disperate, dar opreste-te putin in mijlocul lor si adu-ti aminte ca tu ai un mare avantaj: acela ca poti alege: sa suferi in continuare, sau sa privesti situatia in ansamblu si sa-ti pui creierul la treaba pentru a gasi solutii . Si atentie! Pana si decizia de a nu face nimic, este tot o alegere. Alegerea ta.

Si pentru nimic in lume, nu renunta la tine. Sau daca ai facut-o deja, nu-i nimic te poti recastiga. Nu te plafona, nu te lasa dus de val. Iesi din rutina. Tu draga fiinta, esti a ta, pentru tot restul vietii tale. Esti singurul ce-ti apartii, pana la final.

Falsitate dusă la extrem

Viața noastră se schimbă pe zi ce trece și odată cu modernizarea lucrurilor, ne schimbăm și noi, oamenii. Aleg să mă refer la fetele din ziua de astăzi și modul lor de a fi cu sine însăși și cu băieții cu care relaționează, comparându-le cu fetele de altă dată care aveau altă gândire, alt stil de viață și altă doză de demnitate. Or totul se rezumă la demnitatea care este sau nu la o fată.

De ce poartă femeile, însă, atât de mult machiaj în viaţa de zi cu zi? Asta nu pot să înţeleg eu. Cunosc femei care sunt atât de speriate de ideea de a fi văzute fără machiaj, încât se trezesc foarte devreme doar pentru a-şi aranja machiajul înainte ca ceilalţi să se trezească. Dorm fără să se demachieze. Îşi petrec fiecare moment al vieţii lor acoperite de o varietate de creme, rujuri, rimeluri, creioane de ochi, fond de ten şi poţiuni magice antirid. Alte femei se machiază doar din când în când. Folosesc diverse creioane şi culori pentru a schimba forma ochilor şi pentru a le da culoare. Îşi îmbracă buzele în diferite glossuri cu texturi apoase pentru a-şi face buzele să strălucească şi să pară mai mari. Îşi acoperă imperfecţiunile tenului folosind fond de ten. Devine evident, astfel, motivul pentru care firmele producătoare au cifre de afaceri de miliarde de dolari anual. Fiindcă pentru fiecare produs de machiaj, pentru fiecare ruj, cremă, fard de pleoape, ş.a.m.d, există un produs special conceput pentru a le curăţa. Și totuși de ce fac asta? Aceasta este întrebarea pe care mi-o pun deseori. Ar fi chiar aşa o crimă ca fiecare femeie să se dezvăluie în toată naturaleţea ei, cu faţa lipsită de diferite pudre şi modificări de umbre sau structură? Ce s-ar întâmpla dacă şi-ar întâlni prietenii, colegii sau şefii aşa? Chiar ar fugi toţi înspăimântaţi?

Iar în ceea ce-i priveşte pe bărbaţii din viaţa lor, fie că este vorba de soţi, iubiţi sau potenţiali iubiţi, ar fi chiar aşa o tragedie dacă aceştia le-ar vedea faţa lipsită de machiaj, naturală? Nu prea cred. Personal, prefer să privesc o femeie cu trăsăturile ei naturale nealterate, chiar dacă asta implică şi existenţa anumitor imperfecţiuni. Nu sunt sigura ca o sa înțeleg vreodată această obsesie ciudată. Singura mea presupunere este că totul are legatură cu frica. E ok să-ți dezvălui dimensiunile corpului, însă niciodată dimensiunile sufletului. Si asta este, din punctul meu de vedere, cu adevărat o rușine. Aaa, să nu uit, pe reţelele sociale majoritatea au o viaţă "perfectă" :)

Cât de mult îţi încalci valorile făcând compromisuri?

Compromisul- este definit în DEX drept „înţelegere, acord bazat pe cedări reciproce, concesie”. Facem compromisuri, concesii în carieră şi în viaţa personală şi trăim cu ele perioade mai lungi sau mai scurte. Ce se întâmplă însă atunci când compromisul ajunge să ne compromită viaţa? Cum putem evita ca atunci când privim în urmă şi tragem linie să rămânem doar cu gustul amar şi insatisfacţia lăsată de şirul de concesii făcute şi să regretăm că nu am acţionat altfel? Asta nu înseamnă că pledez pentru a nu lua măcar în considerare o altă alternativă şi nu spun că nu putem „lăsa de la noi” în anumite situaţii.

Spun doar că trebuie să evaluăm cu atenţie situaţiile în care facem compromisuri şi să ne asigurăm că avem foarte clar în minte care sunt condiţiile în care facem aceste concesii şi până când le facem, astfel încât să nu ne compromitem viaţa. Sigur că sunt situaţii în care putem fi nevoiţi să mergem într-o anumită direcţie o perioadă (în viaţa profesională, de exemplu, mai ales dacă este cazul să acceptăm, de exemplu, un job pentru a avea o sursă de venit, indiferent dacă acesta se potriveşte sau nu), însă este important momentul în care conştientizăm că un compromis nu mai este acceptabil şi începem să acţionăm pentru a face o schimbare.

Tot felul de ituaţii pot să apară, de exemplu şi în viaţa personală, în relaţia cu un partener. Acceptăm anumite situaţii, considerând că aceste compromisuri ar putea contribui la buna funcţionare a relaţiei şi după o perioadă constatăm că acest lucru nu se întâmplă. Întrebarea la care va propun să reflectaţi este când ne oprim din a face compromisuri? Care este acel punct din care compromisurile încep să ne compromită viaţa? Este important să identificăm foarte bine momentul în care dacă mai facem concesii călcăm pe propriile noastre valori, pe ceea ce este important pentru noi.

Din ce am observat, în ceea ce mă priveşte, compromisurile tind să ne menţină într-o stare de semi-confort, ne pot da chiar impresia că acţionăm pentru a atinge un scop mai înalt, chiar daca în realitate lucrurile nu stau chiar aşa.

Ce se poate afla în spatele faptului că facem constant compromisuri? Poate să fie vorba de anumite credinţe pe care ni le-am format în timp, sau pe care le-am preluat de la cei din jur (de exemplu, poate fi vorba de o credinţă de tipul „ca să menţii o relaţie trebuie să laşi mereu de la tine” sau „succesul în carieră poate veni numai dacă faci permanent sacrificii”), poate să fie vorba, în unele situaţii, de neîncredere în propria persoană şi în abilităţile noastre (atunci când acceptăm un job care nu ne satisface, din teama că nu putem face faţă unuia mai potrivit, şi mai bine plătit), teama că dacă renunţăm la ce avem nu vom găsi ceva mai bun, considerăm că doar atât merităm…motivele pot fi variate şi multiple. În exemplul nostru, poate fi teama de a nu găsi alt job mai bun, afectând astfel siguranţa financiară a familiei. Când ne oprim însă? Care este momentul în care nu mai acceptăm să facem compromisuri, simţind că ne este afectată astfel calitatea vieţii? Revenind puţin la definiţia dată la început, în care spuneam de „cedări reciproce”, ce se întâmplă când cedările sunt unilaterale şi constatăm că ele se repetă şi aduc insatisfacţie pe termen lung, sau că beneficiile la care ne aşteptam făcând acel compromis nu apar? Când ne oprim?

Valorile noastre spun cine suntem noi, sunt reperele după care ne trăim viaţa, definesc ce este important pentru noi, iar în momentul în care acestea sunt respectate, onorate prin modul în care alegem să acţionăm, viaţa noastră este împlinită. Problemele şi dezechilibrul încep să apară în momentul în care, prin acţiunile noastre, nu ne mai respectăm valorile care ne definesc. Atunci apare stresul, nemulţumirea, care în final ajung să ne afecteze calitatea generală a vieţii.

Cum vei şti că valorile tale sunt încălcate prin acţiunile şi eventual compromisurile pe care le faci? În primul rând este important să le identifici. Şi poţi face acest lucru singur(ă) sau împreună cu un specualist, întrebându-te „ce este important pentru mine în viaţă?”. Odată ce ai identificat 2-3 aspecte importante (de exemplu echilibru, armonie, respect, autenticitate, etc.) poţi continua cu aceeaşi întrebare „în afară de…ce altceva mai este important pentru mine?”. Important este să identifici principalele 5-10 valori importante pentru tine. Poţi apoi repeta procesul pentru identificarea valorilor tale în carieră şi în relaţii. Lista acestor valori pe care le-ai identificat se poate schimba în timp, unele dintre acestea pot să dispară şi poţi identifica noi valori, noi aspecte care sunt importante pentru tine într-un anumit moment al vieţii. Important este, însă, conştientizarea a ceea ce este important pentru tine.

Şi acum, în loc de concluzie, o ultimă întrebare: care este punctul de la care tu nu mai faci compromisuri?

Atunci când te bazezi numai pe tine

Ocazional realizez ca ani întregi, de fapt, stai, decenii la rând am suferit din cauza altora. Stai, de fapt, nici măcar din cauza lor. Majoritatea nici n-au vrut să mă rănească. Doar au decis pentru sine, iar eu am fost victimă colaterală.

Corect ar fi să spun că ani de zile am suferit în relații.

Oameni care dispăreau brusc când aveam nevoie de ei, după ce le fusesem de ajutor de multe ori în trecut.

Oameni care promiteau și nu făceau.

Oameni care se prefăceau brusc că nu mă cunosc.

Oameni care răspândeau minciuni despre mine.

Oameni care nu-și respectau cuvântul.

Care se purtau frumos de față cu mine, dar mă disprețuiau în prezența altora.

Oameni care m-au mințit.

M-au înșelat.

Care nu au știut să se poarte omenește.

Nu au știut ce să facă cu sinceritatea și dedicarea mea.

De ce nu vă purtați frumos, oameni? De ce nu sunteți și voi cinstiți, deschiși, buni? E ceva în neregulă cu mine?

Nesiguranță, neputință, vinovăție, frustrare, furie, resentimente, regret, frică de a mai relaționa.

Nu cred că am fost mai ghinionistă ca alții, mă gândesc că majoritatea dintre noi suferă în relații.

Posibil să fi fost mai dornică de prieteni de nădejde, pentru că viața mea de familie a fost destul de dezechilibrată și mereu am căutat afecțiune multă și diversă în jur, am vrut să am mulți prieteni, să mă placă și să mă iubească multă lume, ca să ma sigur cumva că supraviețuiesc (o dorință subconștientă).

Cert e că da, m-am măcinat și m-am zdrobit și am bocit lacuri de lacrimi când oameni nu erau pentru mine ce-mi doream, ce așteptam, ce credeam că merit.

Apoi lucrurile au căpătat oarecare claritate. Nu mă mai amăgesc că un om sau altul va fi perfect în relație cu mine, în felul acesta nu mă mai dezamăgesc când el face cine știe, iar dacă face bine și frumos, mă bucur de surpriza plăcută.

E foarte simplu. Nicio ființă din lumea asta, nici mama, nic sora, nici iubitul, nici cătelul, nu trăiesc pentru mine. Fiecare trăiește pentru sine, se poartă cum îi vine, cum dorește, cum simte. Uneori ia în seamă sentimentele altuia, alteori nu.

Singura persoană care trăiește doar pentru mine sunt eu.

Doar eu pot face ce îmi face mie bine.

Nu am dreptul să cer asta nimănui.

Sigur că ar fi frumos ca cei din jur să țină seama de mine, de multe ori ei chiar o fac, dar eu, ca de altfel toată lumea, tind să observ, să simt doar când așteptările mele nu sunt împlinite. Nu o să țin minte toate situațiile când ai fost ok cu mine, dar sufăr enorm pentru cele două dăți când n-ai făcut-o, pentru că ai avut de făcut ceva pentru tine atunci. Nu pot să-ți reproșez asta, nu câtă vreme știu și recunosc că și eu fac același lucru uneori, altora.

Nicio ființă umană nu poate trăi mereu conștient de alții, împlinindu-le lor toate așteptările. Nu se poate. Dezamăgim des, oricât ne-am strădui să nu. Cu cât oamenii gândesc mai mult, mai înalt despre noi, cu atât îi vom dezamăgi mai tare.

Așa că eu sunt într-un loc mult mai confortabil așa, fără așteptări. Prietena mea nu mă sună trei luni, deși știe că îmi e greu?

Altă dată aș fi bocit și i-aș fi scris tone de scrisori să o cert.

Acum o sun, să mă asigur că e bine. O sun de mai multe ori. E bine, doar nu poate să le ducă și pe ale mele acum. Nu-i nimic, nu e obligația ta să faci asta. Ne regăsim când poate și ea.

Nu am nevoie de nimeni să mă facă fericită.

Sunt bine cu mine. Îmi sunt de ajuns.

Nu depind de ce fac alții, depind doar de mine.

Dar am grijă să spun celor din jur de ce am nevoie. E important pentru mine ca toată lumea să știe.

Nu am așteptări de la tine, o să mă bucur când ne conectăm, dar te rog nu mă minți, nu mă bârfi, nu mă jigni, nu mă desconsidera. Nu te las să strigi, îți accept supărarea, dar nu pot fi sacul tău de box, o să mă ridic și-o să plec. Poți face mișto de mine cu mine de față, îmi plac glumele bune. Nu-mi ascunde lucruri care ar putea fi importante despre mine. Și nu ascunde vinul ăla bun când vin. 🙂

Nu mă mai supăr când se întâmplă lucruri asupra cărora nu am control. Renunț la relații care sunt dezechilibrate, fără suferință. Nu îmi e bine cu tine, viața e scurtă, hai să ne-o trăim separat. Comportamentul celorlalți nu stă în puterea mea. E ca și cum aș suferi că afară tună. Nu e despre mine că tună. E despre nori, treaba lor. Închid geamul, pun niște rock și îmi fac un ceai verde.

Asta nu înseamnă că nu am relații frumoase, dimpotrivă. Am prieteni buni, am o relație extraordinară cu mama, cu sora, cu mulți oameni care sunt deschiși, vulnerabili, sinceri cu mine, așa cum sunt și eu cu ei. Dar nu mai pun presiune pe niciuna, le las să se desfășoare, eu doar apar acolo și mă bucur de tot ce vine bun spre mine. Iar prietenii mei se simt confortabil așa, ne e foarte bine.

Lucruri pe care nu le poti accepta

Stii la fel de bine ca mine ca situatiile cu care te confrunti zi de zi te pun deseori la incercare, testandu-ti limitele. Inca de la o varsta frageda ai fost invatata ca frumos este sa uiti si sa ierti, insa ce faci atunci cand cineva iti face rau dinadins? Sunt lucruri despre care chiar daca nu vorbesti, raman intiparite pentru totdeauna in mintea ta.

O persoana care te minte nu este persoana cea mai demna de incredere careia sa ii dezvalui ceea ce simti. Nu stii niciodata cand isi va arata adevarata fata, iar daca te-a inselat deja simti ca nu mai poti crede in nimeni. Chiar daca nu iti este usor sa treci peste ce s-a intamplat, gandeste-te ca nu toti oamenii sunt la fel si priveste totul ca pe o experienta din care ai ce invata.

Sigur ai printre prietenii tai persoane care apeleaza la tine doar atunci cand au nevoie. Iti mai amintesti cand ai imprumutat inelul acela? Sau bluza ta preferata? Lipsa curajului te-a facut de multe ori sa taci, de frica sa nu te certi cu nimeni. Oricat ti-ai propune sa nu se repete, tu nu poti spune nu. Nu lasa pe nimeni sa te fure! Renunta sa ii pui pe ceilalti mereu pe primul loc si rasfata-te din cand in cand. Data viitoare cand ti se cere ceva nu oferi nimic pana nu esti convinsa ca vrei. Cine se supara din acest motiv nu merita sa iti stea aproape.

Mai toata lumea barfeste la un moment dat, insa daca iti prinzi prietena raspandind zvonuri despre tine sau chiar impartasindu-ti secretele tale altora, trage semnalul de alarma. Fii mai atenta cu acea persoana care a uitat sa respecte datoriile prieteniei deoarece nu poti sti daca “a fost doar o singura data” si “nu se va mai repeta”. Pe de alta parte, secretele pastrate fata de tine de catre altii nu pentru ca ei ar avea vreun beneficiu, ci pentru ca ei nu vor ca tu sa ai succes sunt la fel de periculoase. Toate persoanele din viata ta ar trebui sa fie fericite de realizarile tale si nicidecum sa nu se bucure daca ai fi mai fericita. Daca nu este asa, renunta la a mai avea legatura cu astfel de oameni.

Violenta este o alta problema larg raspandita. Nimeni nu loveste pe altcineva din greseala oricat de rau le-ar parea. Nu ierta pe nimeni care apeleaza la un asemenea mod brutal de a rezolva o situatie, indiferent cat de mult ar cantari acea persoana in inima ta. Nu ai vrea sa ajungi sacul de box pe care altcineva isi descarca nervii.

Daca nu ai trecut prin nicio situatie de acest gen, te poti considera cu adevarat norocoasa. Atunci cand ierti pe cineva, fii sigura ca acea persoana merita a doua sansa. Judeca bine situatia in care te afli pentru a lua decizia corecta, astfel incat sa nu regreti mai tarziu. Nu lasa pe nimeni sa te raneasca si nici sa te schimbe. Pretuieste-te si fii constienta ca meriti sa ai in jurul tau doar persoane pe care le iubesti si te iubesc.

Diferente de mentalitate

Stim cu totii ca fiecare generatie este caracterizata de un set de valori proprii, care o diferentiaza de cele anterioare sau viitoare. Fiecare isi aduce bagajul de valori si mentalitatea proprie, din care urmatoarele generatii selecteaza doar ce este de interes pentru ele si apoi dezvolta altele noi, care sa le defineasca.

Sistemul de valori al fiecarei generatii este construit si influentat de contextul cultural, politic si social al fiecarei epoci. Prima si cea mai de impact diferenta intre generatii este ca astazi traim intr-o societate tehnologizata si trebuie sa traim si sa jucam dupa regulile ei.

Parintii tai abia daca au avut de-a face cu internetul, iar bunicii tai probabil ca nici macar nu stiau ce inseamna. Este un progres al societatii care marcheaza evolutia generatiei actuale si face diferenta de mentalitate intre ea si celelalte generatii.

O alta diferenta usor de observat este instrainarea de traditii a generatiei actuale. Daca generatia parintilor tai punea mai mult accent pe obiceiuri, copiii zilelor noastre sunt mai putin interesati de astfel de repere esentiale pentru identitatea culturala a fiecarui individ. Si modalitatile de distractie si relaxare ale copiilor din ziua de astazi difera de cele din trecut.

Locul cofetariei sau al filmului de altadata a fost luat de pub-uri, baruri si cluburi de noapte. Este important sa intelegi aceste diferente, nu sa le respingi, si sa reusesti sa inveti copilul sa se descurce cat mai bine si responsabil cu toate riscurile si pericolele la care este expus. 

Vedem zi de azi ca, in modernitate, copiii au ocazia sa creasca si sa se dezvolte intr-o societate deschisa, libera, bogata in oportunitati si provocari dintre cele mai diverse. Sa cresti copilul de astazi pe baza unor valori si mentalitati vechi inseamna un regres in dezvoltarea lui. Copilul generatiei actuale nu poate fi educat in acelasi stil si prin aceleasi metode cu care ai fost tu educata si crescuta de parinti sau bunici.

Instrumentele de educatie nu se mai potrivesc contextului actual, modern si foarte diferit fata de al anilor trecuti. Nu el trebuie sa se adapteze metodelor tale de educatie, inspirate, probabil, din cele ale parintilor tai - stilul mai dur, autoritar, concentrat pe sistemul de pedepse. Acestea sunt considerate astazi reminiscente ale unei mentalitati invechite.

Tu ca persoana esti cea care trebuie sa se adapteze vremurilor moderne, cu tot ce vin ele in intampinarea celor mici. Este indicat sa adopti un stil parental democratic, bazat pe sanse si oportunitati, sa expui copilul la diverse experiente noi si sa ai un sistem bine definit de reguli si pedepse in educatia lui. Acestea ar trebui sa constituie bazele mentalitatii educationale pentru generatia noua. De aici o sa ajungem a vorbi despre cei sapte ani de acasa.