Dreptul nostru la fericire

Astăzi filozofez și mă gândesc la termenul de fericire, mi se intamplă și mie câteodată :) Mult timp, fericirea a fost asociată cu acele concepte „alunecoase”, „înșelătoare” datorită imposibilității ei de a se înscrie în tiparul unei definiri rigide.Ar fi și greu de presupus că ea ar putea face față unor reguli impuse de o definiție strict științifică. Aceasta pentru că fericirea reprezintă o stare prin excelență subiectivă, cu o structură complexă de tip emoțional-afectiv, cognitiv-informațional, dar și apreciativ-valorizator. De aceea, percepțiile noastre despre viața pe care o trăim, care ne dau dimensiunea fericirii, sunt foarte diferite în funcție de caracteristicile individuale, dar și de oportunitățile oferite fiecăruia de mediul său de viață.

O definire prescurtată a fericirii ca „realizare de sine” sau ca “satisfacție cu viața” a fost agreată încă din antichitate. Aici sunt aduse în prim plan două condiții esențiale. Prima – ce trebuie să facă omul pentru a ajunge la realizarea de sine prin perfecționare, autodezvoltare, aspirație spre echilibru, armonie, liniște sufletească. A doua – ce trebuie să evite omul în viață pentru a stopa, frâna forțele distructive, cum ar fi: stresul, conflictele, dezechilibrele, tensiunile etc. Cele două ipostaze ale fericirii, în fapt complementare, apar ca atenționări directe, adevărați avertizori pentru alegerile care definesc sensul vieții. În acest fel, fericirea se impune și ca o înțelepciune de viață oferind un ghid de urmat în “realizarea de sine”, alături de alți oameni și în prezența lor. În acest context, îndemnul “să fii tu însuți în toate împrejurările”, să nu te abați de la principiile tale, indiferent de conjuncturile vieții, este unul definitoriu în căutarea fericirii.

Fericirea nu poate fi atinsă fără a ști ce anume depozităm în aspirațiile noastre, ce dorim să obținem de fapt în viață. Fericirea este un proiect ce trebuie finisat continuu. Cunoașterea de noi înșine și a mediului în care trăim este implicată mereu în acest proiect. Dacă nu definim cât mai clar pentru noi termenul de fericire, nici nu vom putea ajunge la ea. Este ca și cum am căuta un obiect dar nu știm nici ce obiect căutăm, nici unde l-am pus și nici ce reprezintă el pentru noi. De aceea, eu consider că fericirea, ca proces de continuă depășire a condiției noastre prin căutări succesive, prin aspirații propuse, prin rezultate încheiate, prin acțiuni cu sens pentru noi și ceilalți presupune o perfecționare permanentă și niciodată încheiată pe parcursul vieții. A ne opri din a aspira spre ceva, din a dori ceva, din a avea proiecte finalizate, înseamnă a ne resemna la ce am obținut la un moment dat, a ne fixa în timp propria dezvoltare, de fapt, a ne plafona. Acest lucru este contraproductiv pentru însăși evoluția și stima noastră de sine.

Satisfacția omului cu viața și gradele ei de realizare în timp, construcția unor indicatori subiectivi și obiectivi ai calității vieții, sunt doar câțiva pași siguri de apropiere treptată a teoriei calității vieții de măsurarea fericirii. De regulă, dacă sunt bine realizate ca metodologie, barometrele de măsurare a fericirii, respectiv a satisfacției cu viața sunt precise și semnificative pentru bunăstarea individuală. Construcția unor indicatori subiectivi de satisfacție cu viața și modalitățile concrete prin care aceștia pot măsura cantitatea de fericire individuală (Well-Being) devine o promisiune de actualitate pentru măsurarea componentelor fericirii. Se încearcă astfel și un răspuns, de loc simplu, la întrebarea „cine și cum măsoară”.

Nu putem să ne bazăm, în dorința noastră de a ajunge la fericire, pe rețete ori soluții prefabricate. Impunerea sau absolutizarea oricărui model de viață, presupunând că ne poate duce spre fericire, indiferent cât de bun l-ar considera cineva, acesta va avea o orientare dirijistă pentru comportamentul uman. Fericirea, ca trăire intens subiectivă, respinge orice tentativă de manipulare a comportamentului sau imixtiune în viața noastră personală și în ierarhia valorilor stabilite și acceptate de propriile noastre alegeri de viață.

În acest context, o morală machiavelică, prin care se justifică permanent că „Scopul scuză mijloacele”, este exclusă aici. Ea rămâne un atribut al unei organizări sociale de tip primitiv. Este bine cunoscut că nu poți fi fericit când, prin efectele acțiunii tale, dorite sau nedorite, directe sau indirecte, așteptate sau neașteptate, produci suferință, nefericire celor din jurul tău. După cum nu poți fi fericit, indiferent de condițiile tale, când ești înconjurat de o masă mare de oameni nefericiți.

De aceea, fericirea a fost și va rămâne strâns legată de nevoia unui spațiu propriu al libertății de gândire și de acțiune a omului (de prezența unei “culturi a libertății” versus o „cultură a tăcerii”), de un climat prietenos al relațiilor interpersonale bazat pe „un model valoric cultural de viață”, (o cultură a relațiilor interpersonale), de o morală a acțiunii împreună fundată pe o etică a responsabilității colective și, nu în ultimul rând, de o democrație reală, consolidată, versus una zgomotoasă și extrem de fragilă.

Toate la timpul lor

Cât suntem de conştienţi că totul are un timp? Că nimic nu putem face când vrem noi, ci totul se petrece atunci când trebuie? Unora dintre noi, sigur că, viaţa le-a demonstrat că trebuie să fim răbdători, că totul are un rost şi că nimic nu se întâmplă doar când vrem noi, ci atunci când trebuie. Da, aşa zice bunica mea, şi acum şi din totdeauna, „ Toate la timpul lor.”
Viaţa sigur a învăţat-o asta. Viaţa, sigur, ne învaţă şi pe noi. Nu ai cum să ştii când eşti tânăr, naiv, novice toate câte ale vieţii vor fi şi vor mai fi. Atunci ai impresia că totul este posibil şi că totul trebuie să se petreacă după bunul tău plac. Nu înveţi decât după ce suferi, că timpul le rezolvă pe toate.

Am fost învăţată că e bine să taci. Am tăcut. Am fost învăţată că e bine să „pleci” capul. Am „plecat”. Am fost învăţată că dacă poţi ajuta, ajută. Am ajutat. Am fost învăţată că trebuie să trăieşti cu oamenii şi să faci ce poţi pentru a fi bine. Toate acestea le-am văzut acasă, le-am aplicat în viaţa mea de până acum. Uşor nu este. Sigur că ştim de ce nu este uşor. Pentru că lumea este de foarte multe feluri. Pentru că fiecare îşi vede doar interesul personal. Şi e păcat. Dar nu putem schimba nimic. De foarte multe ori m-am întrebat de ce tac? De ce ajut? De ce nu spun nu? Pentru că nu pot. Pentru că, din păcate, de cele mai multe ori gândesc cu sufletul. Ceea ce mă alină însă, este faptul că mi s-a demonstrat că timpul le rezolvă pe toate, că bunica avea dreptate: „toate la timpul lor”.

Fie-n car, fie-n căruţă, fie-n turnul bisericii, fie-n ceas de aur, timpul e acelaşi. Se scurge la fel pentru toţi. Şi tuturor ni se demonstrează că el le rezolvă pe toate. Câţi dintre noi nu ne facem luntre şi punte să rezolvăm marea cu sarea. Câţi apoi nu stăm şi analizăm retrospectiv totul, concluzia fiind, uite ce frumos s-a rezolvat şi cât ne-am agitat? Dar, aşa trebuie să fie. Aşa se rânduiesc toate.
Albert Einstein spunea că „timpul există pentru ca lucrurile să nu se întâmple în acelaşi timp”. Pentru unele trebuie să ai răbdare, pentru altele nu. Altele vin mai repede chiar decât ţi-ai fi imaginat. Sau chiar poate nici nu mai sperai că s-ar mai putea rezolva.

În zilele acestea am primit câteva dovezi că nu e nimic nici întâmplător, nici nerăsplătit. Graţie educaţiei primite acasă, am fost răsplătită pentru faptele cu care am încântat pe cineva. Mie mi s-a părut că fac ceva ce stă în firea lucrurilor, că e bine să am răbdare, să nu grăbesc lucrurile. Nici nu puteam să realizez că nu aşa trebuie sau, mai mult, că sunt oameni care nu gândesc aşa ca mine. Spre mirarea mea, da, oamenii nu mai pun preţ nici pe oameni, nici pe gesturi.

În nesfârşita alergare după multe nimicuri, atunci când mai dăm dovadă de omenie suntem totuşi răsplătiţi. Răsplată care este atât a noastră cât şi a celor care au sădit în mintea noastră educaţia omeniei. Pentru asta le mulţumesc şi, mai mult decât atât, de fiecare dată când mi se spune că am făcut un gest frumos prin care am demonstrat prietenie şi omenie adevărată mă gândesc la ai mei şi-mi spun: aşa m-au crescut. Şi mă mai gândesc că timpul începe să-şi arate roadele muncii a generaţii întregi.E cert, ce dai, aia primeşti înapoi...la un moment dat :)

Melancolie târzie de toamnă

Îmi place toamna pentru aroma amintirilor din trecut, pentru dulce-amăruia melancolie care îmi invadează sufletul şi pentru un nou început şi totodată un nou sfârşit. Pentru că fiecare frunză căzută îmi aminteşte cât de efemeri suntem şi cât de trecătoare sunt lucrurile. Pentru că toamna aduce cu sine vremea de altădată când toate grijile şi frământările erau mici şi totuși pentru mine la acea vreme atât de importante. Pentru că vântul rece miroase a plăcintă cu dovleac şi a gutui încălzite pe sobă…

Pentru că ploaia rece care o să vină mă va trimite în culcare, sub păturică, de unde scot doar mâinile pentru a citi o carte, a bea un ceai fierbinte sau pentru a tasta. Pentru că străzile vesele şi vii sunt acum calme şi neprimitoare, solitare şi nesfârşite, iar zgomotele zilelor de vară se pierd în eter şi nu se mai aud decât frunzele căzătoare şi sunetul lin al vântului.

V-aţi gândit la cât de puţine anotimpuri tomnatice ne bucurăm? Toamna nu este unul dintre anotimpurile noastre preferate. Şi atât de repede vin şi trec şi lasă în urma lor dulcea amăgire a tinereţii. Aş vrea să fie un an doar toamnă. Sau poate doi, sau poate pentru totdeauna. Aşa poate nu aş mai rătăci printre himere şi aş fi mereu conştientă de ceea ce suntem şi de ceea ce nu vom ajunge niciodată să fim. De când ne naştem ştim că întotdeauna ne va aştepta un sfârşit…

Femeia reală

Sunt un om prea comun ca să vorbesc despre femei neobişnuite. Nu cred în femeie ca frumuseţe de vitrina. Cred în femeie ca forţă. Nici în femeia cu rol predestinat nu cred. Cred în femeia care îşi alege partitura, în femeia cerebrala şi-n femeia emoţiilor, pătimaşă, complicată, câteodată chiar nebună. Şi nu dau doi bani nici pe cele care se cred superfemei.

Nici pe dive şi mituri, nici pe "femeia la cratiţă", "femeia-nevastă", pe nicio femeie-eticheta, cred în schimb în femeile care plâng până li se umflă ochii şi-apoi râd, care cad şi se ridică fără o mână de sprijin, femei care pleaca în căutarea unui drum, femeile care nu ştiu să fie altfel decât femei, care nu îşi deghizează frumuseţea, sexualitatea, tremurul, plânsul, puterea în spatele unei măşti.

Nici pe femeile trase la indigo-ul trendurilor nu pariez, femei artificiale şi impersonale, când mă gândesc dar ce frumoasă e femeia care nu se teme să fie ea, aşa cum este, fără artificii superficiale şi fără etichete lipite pe fruntea ei de alţii. Femeia care ştie ce mari îi sunt ochii şi ce rotunde soldurile, femeia care se imbracă în roşu pentru că se simte bine în roşu, care n-are nevoie să-şi ţuguie buzele pentru că nu vrea să semene cu nimeni.

Şi ce dacă această femeie plânge câteodată, şi ce dacă se trezeşte vorbind despre haine şi rujuri, şi ce dacă nu ştie să ascundă că iubeşte sau câteodată chiar suferă nebuneşte? Cu ce greşeşte femeia care doreşte să stea ore întregi de vorbă cu prietenele ei, să îşi povesteasca bucuriile şi necazurile ore în şir ? Şi dacă nu şi-a găsit dragostea încă, şi dacă are aventuri, şi dacă îi plac bărbaţii, ce? Cu ce greşeşte ea şi nu greşesc bărbaţii din jurul ei ?

Şi mai cred, în sfârşit, în libertatea şi îndrăzneala femeii de a fi o individualitate, nu un  standard creat pentru ecranele televizoarelor. Aş vrea să văd mai multe femei, şi mai puţine şabloane pe stradă. Să văd femei care îşi poartă cu demnitate soarta şi se acceptă aşa cum sunt. Care îndrăznesc să viseze şi să spere în realizarea viselor cu orice preţ, care să fie dispuse să-şi asume toate riscurile într-o simplă speranţă de mai bine.

Ce fac eu pentru mine

Să fii pasionat/interesat de dezvoltarea personală e la modă în zilele noastre, dar oare câţi dintre noi știu ce înseamnă cu adevărat pentru noi să investim în dezvoltarea noastră personală? 

 

Mie una îmi place să citesc diferite articole, cărţi sau bloguri tematice, să merg la cursuri, evenimente, să urmăresc filme motivaţionale. Toate acestea mă încarcă de energie pozitivă.
Cred, însă, că toate aceste lucruri nu sunt suficiente, dacă nu înţelegem cu adevărat ce înseamnă să investim în noi. Nu trebuie niciodată să aşteptăm ca iniţiativa să vină din partea celor din jurul nostru. Mă distrează foarte tare oamenii care, după ce citesc o carte, dintr-odată simt că sunt diferiţi, că ceva s-a schimbat în ei, că sunt mai motivaţi, mai eficienţi, mai stăpâni pe ei. Puţin probabil ca această transformare să fie una reală. Desigur că ne poate motiva o carte să începem un anumit program de management al timpului, dar nu ne face mai eficienţi prin simpla ei citire, la fel cum o carte despre diete nu ne slăbeşte în timp ce o citim.

Pentru mine dezvoltarea personală înseamnă mai mult decât motivaţie crescută, eficientă sau autocontrol şi nu cred că trebuie să o legăm preponderent de birou, aşa cum se întâmplă deseori, ci de întreaga noastră viaţă. Pentru a ne dezvolta ca indivizi trebuie să ne concentrăm asupra sănătăţii noastre, vieţii noastre de familie şi  sociale, domeniului de activitate în care activăm, hobby-urilor noastre. Toate aceste lucruri reprezintă acel tot numit viaţa noastră şi trebuie să-i acordăm atenţia cuvenită fiecăruia dintre ele.

Greșeli asumate

Mă întreb de multe ori încotro se îndreaptă viața mea, în care, dacă nu aș ști mai bine, aș spune că am ajuns din întâmplare. Un joc al sorții. Cum învățarea și schimbarea nu vin, în general, cu un manual de practici ideale și pași de urmat, iată-mă făcând câteva greșeli. Una dintre ele, destul de gravă, m-a dus într-un conflict mental profund. Fără să îmi dau seama, am ajuns să încalc un principiu de viață bine așezat în conștiința și ființa mea. Când am realizat asta, am fost în fața unei decizii foarte grele: să las lucrurile așa și să mă prefac că nu s-a întâmplat, băgând capul în nisip precum struțul, să revizui principiul, că poate nu mai e valabil, să recunosc că poate am devenit inflexibilă și e nevoie să schimb ceva ori să recunosc că principiul e bun și că am făcut o greșeală.

După câteva dureri de cap și multe ore de deliberare, am ajuns la concluzia că principiul e bun, e sănătos, îmi e bine cu el acolo și dacă, fără voie, l-am încălcat, trebuie să remediez ce am făcut. Toate bune și frumoase, doar că încercând să repar, m-am lovit de un regulament imuabil, al unui context în care am ajuns cu voie și de plăcere, dar exterior mie. Și cineva m-a apostrofat. Mi-a spus că dacă într-o zi faci ceva, înseamnă că îți asumi. Dacă revii ulterior asupra lucrului și modifici, înseamnă că nu îți mai asumi. Așa să fie, oare? Mă îndoiesc amarnic.

Să presupunem că azi am ochelari de cal la ochi. Și spun ceva, chiar cred cu tărie în ceva. Poate chiar îți aduc 100 argumente care să susțină ce cred eu sau ce spun. Câteva zile mai târziu (săptămâni, luni, ani) vine cineva și îmi arată parul din ochi. Citesc o carte, văd un film, nu are importanță cum, dar mă deștept o idee mai mult, ochelarii de cal dispar sau măcar îi dau mai hacana. Vin la tine și spun: auzi, știi ce ți-am spus ieri? Iartă-mă, se pare că m-am înșelat, e un studiu care demostrează că lucrurile sunt roșii, nu verzi. Asta înseamnă că nu îmi asum ce am spus ieri? Nu, asta înseamnă că azi am putut să văd o altă perspectivă, să deschid ochii mai bine, azi am o informație suplimentară, azi știu un pic mai bine ceva. Și mai înseamnă că am capacitatea și puterea de a corecta.

Dacă astăzi fac sau spun ceva și mâine îmi dau seama că am greșit, a rămâne cu greșeala făcută și așa-zis „asumată” este o prostie. Astăzi îmi asum cine sunt, ce fac, ce spun, ce scriu, îmi asum toate greselile făcute până acum. Mâine la fel. Dar îmi asum și că nu sunt perfectă. Și că nu dețin adevărul absolut. Că nu am toate informațiile din lume. Prin urmare, pot face greșeli. Asumarea înseamnă responsabilitate. La fel și recunoașterea greșelilor. O zi în care nu înveți nimic e o zi irosită, iar dacă înveți în fiecare zi ceva, înseamnă că la un moment dat realizezi că cel puțin o dată în viața ta ai știut mai puțin decât azi. Deci cel puțin o dată ai emis o judecată, o opinie, un gând, o vorbă greșită. Ce faci, îți asumi ce ai spus atunci și rămâi așa până pleci la ceruri sau recunoști că ai greșit și că poate nici ceea ce știi azi nu e adevărul absolut? Cu cât știu mai multe, cu atât am impresia că știu mai puțin. Și asta mi-o asum.

Nu confunda asumarea cu lipsa de flexibilitate. Verifică în permanență informațiile pe care le deții, valorile pe care le ai, fii deschis la nou, citește măcar o pagină pe zi, schimbă mereu ceva, nu te da cu fundul de pământ și nici cu capul de pereți dacă ai greșit ceva. Nimeni nu e perfect. Recunoaște când ai greșit și schimbă. Vei putea avea surpriza că așa, imperfect cum ești, ești mai fericit când îți recunoști greșelile decât ești atunci când aduci 100 de argumente inutile pentru a te menține într-o stare „asumată” ieri. Sau, mai rău, acum 20 de ani.

Inteligenţa nu înseamnă să nu faci greşeli, ci să vezi repede cum poţi să le îndrepţi.” — Bertolt Brecht

Teama de singurătate

Cu totii cred că ne gandim la un moment dat la singurătate , la teama de singurătate . Sper totuşi că multi încercăm să depăsim momentul şi să vedem în ansamblu ce înseamnă această teamă.

Singurătatea este o temă recurentă în ultimele două secole. E o temă nouă, apărută în spaţiul gol lăsat de zeii care cândva legitimau relaţiile şi activităţile umane. Distanţa dintre oameni creează acel câmp gol, rece şi lipsit de sens al singurătăţii umane.

Frica de singurătate recent apărută în formele ei maladive este terenul cel mai propice pentru compromisurile şi umilinţele umane. Din aceeaşi frică ne ratăm vieţile, iubim umbre de persoane şi ne alegem orbite periferice.

Frica de singurătate ne aruncă în faţa priveliştii unui neant interior apărut pe fondul uitării unor revelaţii iniţiale.

Deşi avem un motto destul de comercial „ne naştem singuri şi murim singuri“, o mare parte din resursele noastre le cheltuim pentru evitarea acestei situaţii tragice. A fi singur este un eşec, a te simţi singur este o umilinţă.

Administrându-ne cotidian singurătatea pe compartimente, avem o singurătate privată de care ştiu toţi şi una publică de care ştim doar noi. Peisajul astfel format arată o viaţă socială plină de încercări nereuşite de a ne sparge propriul cocon: o viaţă la muncă printre colegi cu care mimăm iluzia comuniunii şi o viaţă acasă unde, revenind seara şi găsind conexiunea la internet moartă, ne trezim subit singuri în spaţiul rece şi pustiu al propriului perimetru de locuit.

La capătul distorsionat al lucidităţii, viaţa întreagă pare un sport prin care construim castele de nisip în jurul singurătăţii proprii. La celălalt capăt, singurătatea este o greşeală de percepţie pentru că suntem îmbibaţi de prezenţa celorlalţi, suntem legaţi de acest univers chiar şi atunci când plângem singuri sub plapumă.

Am de multe ori impresia că visul nostru secret este să murim public, să murim cu mulţi oameni în jur, priviţi de mulţi oameni, ca şi cum prezenţa formală a celorlalţi ne-ar salva de propriul neant.

Un bolnav de cancer va sfârşi indiferent câte băi de mulţime efectueaza în stadiile agoniei sale, iar spaţiile goale ale celulelor mele nu pot fi umplute cu nici o dragoste, cu nici o revelaţie, cu nici un instrument cultural de mângâiere.

De multe ori, rana abandonului este atât de adâncă şi de bine ascunsă în subconştientul nostru, încât refuzăm să o conştientizăm.

Atunci când părăseşti pe cineva, nu vrei să te mai ocupi de el, îl laşi la o parte, înseamna că îl abandonezi, ceea ce este diferit faţă de a respinge, care presupune doar a te îndepărta de cineva, nu a-i întoarce spatele. Ea este activată în copilărie între vârsta de unu şi trei ani şi este legată de relaţia cu părintele de sex opus.

În general, cel care suferă de teama de abandon are ochii mari şi trişti care atrag atenţia prin faptul că persoana respectivă parcă ar vrea să se agaţe de ceilalţi din dorinţa de a nu fi singură. Corpul este lipsit de tonus sau unele parţi par că atârnă: mâinile, muşchii, umerii aplecaţi. Chiar dacă îşi întreţine corpul prin practicarea regulată a unui sport, din momentul în care activitatea fizică încetează, treptat se va observa o pierdere rapidă a fermităţii trupului.

Singur şi trist

Masca pe care o poartă acest tip de persoană este cea a dependentului. Cea mai mare frică a lui este de singurătate, deşi, de cele mai multe ori îl vom vedea bravând cu afirmaţii de genul: „Eu nu am nevoie de nimeni. Pot să trăiesc foarte bine şi singur. Chiar îmi place să nu mă bată cineva la cap tot timpul.“ Are mare nevoie de prezenţa cuiva şi, de obicei, se simte singur, trist şi părăsit, fără niciun motiv aparent. Îi este greu să ia decizii ferme fără să întrebe pe altcineva, de aceea cere sfaturi fără să le urmeze neapărat. Acceptă cu greu să fie refuzat, are o dispoziţie schimbătoare (trece repede de la tristeţe la veselie), şi întâmpină în permanenţă tot felul de dificultăţi, de la boli sau afecţiuni fizice, la probleme financiare ori de altă natură, tocmai pentru a atrage atenţia şi compasiunea celorlalţi.

Chiar dacă nu o face conştient, situaţiile dificile prin care trece îl obosesc şi pe el, şi pe cei din jur, atrăgând, în mod inevitabil, abandonul din partea lor. Alteori îi place să joace rolul salvatorului, tocmai pentru că îi dă senzaţia că dacă cineva are nevoie de el, acela nu va putea să-l părăsească niciodată.


Pe de altă parte, propria-mi singurătate creează perspectiva morală prin prisma căreia nu pot imputa nimănui deciziile mele.

Îmi creează acel spaţiu liber în care mă pot delimita de ceilalţi şi de mediul în care trăiesc.

Îmi creează posibilitatea de a respira un aer care nu este neapărat contemporan cu momentul istoric limitat în care-mi derulez viaţa. Îmi permite să mă mişc liber către trecutul clasicilor şi viitorul abia întrezărit. Propria singurătate îmi permite să creez spaţiul fermecat în care privirea mea poate întâlni privirea ta...