Melancolie târzie de toamnă

Îmi place toamna pentru aroma amintirilor din trecut, pentru dulce-amăruia melancolie care îmi invadează sufletul şi pentru un nou început şi totodată un nou sfârşit. Pentru că fiecare frunză căzută îmi aminteşte cât de efemeri suntem şi cât de trecătoare sunt lucrurile. Pentru că toamna aduce cu sine vremea de altădată când toate grijile şi frământările erau mici şi totuși pentru mine la acea vreme atât de importante. Pentru că vântul rece miroase a plăcintă cu dovleac şi a gutui încălzite pe sobă…

Pentru că ploaia rece care o să vină mă va trimite în culcare, sub păturică, de unde scot doar mâinile pentru a citi o carte, a bea un ceai fierbinte sau pentru a tasta. Pentru că străzile vesele şi vii sunt acum calme şi neprimitoare, solitare şi nesfârşite, iar zgomotele zilelor de vară se pierd în eter şi nu se mai aud decât frunzele căzătoare şi sunetul lin al vântului.

V-aţi gândit la cât de puţine anotimpuri tomnatice ne bucurăm? Toamna nu este unul dintre anotimpurile noastre preferate. Şi atât de repede vin şi trec şi lasă în urma lor dulcea amăgire a tinereţii. Aş vrea să fie un an doar toamnă. Sau poate doi, sau poate pentru totdeauna. Aşa poate nu aş mai rătăci printre himere şi aş fi mereu conştientă de ceea ce suntem şi de ceea ce nu vom ajunge niciodată să fim. De când ne naştem ştim că întotdeauna ne va aştepta un sfârşit…