Dreptul nostru la fericire

Astăzi filozofez și mă gândesc la termenul de fericire, mi se intamplă și mie câteodată :) Mult timp, fericirea a fost asociată cu acele concepte „alunecoase”, „înșelătoare” datorită imposibilității ei de a se înscrie în tiparul unei definiri rigide.Ar fi și greu de presupus că ea ar putea face față unor reguli impuse de o definiție strict științifică. Aceasta pentru că fericirea reprezintă o stare prin excelență subiectivă, cu o structură complexă de tip emoțional-afectiv, cognitiv-informațional, dar și apreciativ-valorizator. De aceea, percepțiile noastre despre viața pe care o trăim, care ne dau dimensiunea fericirii, sunt foarte diferite în funcție de caracteristicile individuale, dar și de oportunitățile oferite fiecăruia de mediul său de viață.

O definire prescurtată a fericirii ca „realizare de sine” sau ca “satisfacție cu viața” a fost agreată încă din antichitate. Aici sunt aduse în prim plan două condiții esențiale. Prima – ce trebuie să facă omul pentru a ajunge la realizarea de sine prin perfecționare, autodezvoltare, aspirație spre echilibru, armonie, liniște sufletească. A doua – ce trebuie să evite omul în viață pentru a stopa, frâna forțele distructive, cum ar fi: stresul, conflictele, dezechilibrele, tensiunile etc. Cele două ipostaze ale fericirii, în fapt complementare, apar ca atenționări directe, adevărați avertizori pentru alegerile care definesc sensul vieții. În acest fel, fericirea se impune și ca o înțelepciune de viață oferind un ghid de urmat în “realizarea de sine”, alături de alți oameni și în prezența lor. În acest context, îndemnul “să fii tu însuți în toate împrejurările”, să nu te abați de la principiile tale, indiferent de conjuncturile vieții, este unul definitoriu în căutarea fericirii.

Fericirea nu poate fi atinsă fără a ști ce anume depozităm în aspirațiile noastre, ce dorim să obținem de fapt în viață. Fericirea este un proiect ce trebuie finisat continuu. Cunoașterea de noi înșine și a mediului în care trăim este implicată mereu în acest proiect. Dacă nu definim cât mai clar pentru noi termenul de fericire, nici nu vom putea ajunge la ea. Este ca și cum am căuta un obiect dar nu știm nici ce obiect căutăm, nici unde l-am pus și nici ce reprezintă el pentru noi. De aceea, eu consider că fericirea, ca proces de continuă depășire a condiției noastre prin căutări succesive, prin aspirații propuse, prin rezultate încheiate, prin acțiuni cu sens pentru noi și ceilalți presupune o perfecționare permanentă și niciodată încheiată pe parcursul vieții. A ne opri din a aspira spre ceva, din a dori ceva, din a avea proiecte finalizate, înseamnă a ne resemna la ce am obținut la un moment dat, a ne fixa în timp propria dezvoltare, de fapt, a ne plafona. Acest lucru este contraproductiv pentru însăși evoluția și stima noastră de sine.

Satisfacția omului cu viața și gradele ei de realizare în timp, construcția unor indicatori subiectivi și obiectivi ai calității vieții, sunt doar câțiva pași siguri de apropiere treptată a teoriei calității vieții de măsurarea fericirii. De regulă, dacă sunt bine realizate ca metodologie, barometrele de măsurare a fericirii, respectiv a satisfacției cu viața sunt precise și semnificative pentru bunăstarea individuală. Construcția unor indicatori subiectivi de satisfacție cu viața și modalitățile concrete prin care aceștia pot măsura cantitatea de fericire individuală (Well-Being) devine o promisiune de actualitate pentru măsurarea componentelor fericirii. Se încearcă astfel și un răspuns, de loc simplu, la întrebarea „cine și cum măsoară”.

Nu putem să ne bazăm, în dorința noastră de a ajunge la fericire, pe rețete ori soluții prefabricate. Impunerea sau absolutizarea oricărui model de viață, presupunând că ne poate duce spre fericire, indiferent cât de bun l-ar considera cineva, acesta va avea o orientare dirijistă pentru comportamentul uman. Fericirea, ca trăire intens subiectivă, respinge orice tentativă de manipulare a comportamentului sau imixtiune în viața noastră personală și în ierarhia valorilor stabilite și acceptate de propriile noastre alegeri de viață.

În acest context, o morală machiavelică, prin care se justifică permanent că „Scopul scuză mijloacele”, este exclusă aici. Ea rămâne un atribut al unei organizări sociale de tip primitiv. Este bine cunoscut că nu poți fi fericit când, prin efectele acțiunii tale, dorite sau nedorite, directe sau indirecte, așteptate sau neașteptate, produci suferință, nefericire celor din jurul tău. După cum nu poți fi fericit, indiferent de condițiile tale, când ești înconjurat de o masă mare de oameni nefericiți.

De aceea, fericirea a fost și va rămâne strâns legată de nevoia unui spațiu propriu al libertății de gândire și de acțiune a omului (de prezența unei “culturi a libertății” versus o „cultură a tăcerii”), de un climat prietenos al relațiilor interpersonale bazat pe „un model valoric cultural de viață”, (o cultură a relațiilor interpersonale), de o morală a acțiunii împreună fundată pe o etică a responsabilității colective și, nu în ultimul rând, de o democrație reală, consolidată, versus una zgomotoasă și extrem de fragilă.