Suflet de hârtie

Te-am văzut de dimineaţă la geamul meu privind înăuntru cu ochii tăi de sticlă, am deschis geamul dar nu ai vrut să intrii…nici măcar să zâmbeşti nu ai vrut…Ce s-a întâmplat cu tine, de ce nu ai mai venit la mine în ultimul timp? De multe ori mă gândesc că la un moment dat pe toţi ne răpune vremea şi infinitul. Am ajuns să nu mai fac aproape nimic în afară de a pleca dimineaţa la serviciu şi a veni seara obosită acasă. Nu mai vreau să gândesc, nu mai vreau să fac planuri, m-am săturat să aud discuţii legate de cadourile copiilor de Crăciun. Aş vrea să dau timpul înapoi şi să mă întorc cu douăzeci de ani în urmă când am făcut bradul împreună. Îţi mai aduci aminte gustul ceaiului de tei şi turta dulce? Da, aş mânca turtă dulce şi aş bea un ceai acum cu tine…poate îţi faci timp totuşi să mai treci pe la mine să bem un ceai şi să îmi povesteşti ce ai făcut. Aş vrea să-ţi arăt străzile oraşului pregătite de sărbătoare, să ne plimbăm amândoi şi să nu scoatem nici o vorbă. Ştiu că e rece afară şi că de fapt frig îmi va fi numai mie. Tu eşti întruchiparea vremii de iarnă şi a sufletului ei de gheaţă. Încă simt o durere în suflet care mă macină şi parcă mă face să uit cine sunt. Vreau totuşi să mă schimb. Îmi doresc să mă schimb. Simt că merit să mă schimb. Dar mi-e teama. Mi-e teamă că atunci când voi zâmbi, când mă voi privi într-o oglindă oarecare voi ajunge să nu îmi mai recunosc zâmbetul. Şi mi-e teamă să nu ma îndepărtez de oamenii pentru care am luptat atât de mult. Uneori vreau să îi sun, şi mă abţin cu greu, nu merită efortul…Mai am momente când adorm plângând şi totuşi dimineaţa să mă trezesc zâmbind, cu toate astea de multe ori nu îmi regăsesc zâmbetul…Ce diferenţă, dintre eu "a lui", si acea "eu" care eram înainte să îl cunosc…care el ? nici măcar nu mai contează, cu toţii au fost la fel…Vreau să mă schimb déjà de ceva vreme. Dar persoana în care vreau să mă transform e aproape opusul celei care sunt acum. Si doare…al dracului de tare…Te aştept să mai treci pe la mine, te simt permanent aici dar nu reuşesc să îţi mai văd chipul…te evapori de fiecare dată când întorc privirea să te văd…

95 de ani de la Marea Unire : 1 Decembrie 1918 - 1 Decembrie 2013

Pe fondul instabilităţii politice instaurate după dezmembrarea Austro-Ungariei, naţiunile fostului imperiu îşi organizează propriile instituţii conducătoare, consilii şi gărzi naţionale, sperând că, prin intermediul acestora, îşi vor obţine dreptul la autodeterminare. Cele două forme tipice ale unei asemenea organizări au fost consiliile locale, care urmau să conducă administraţia locală, şi gărzile naţionale destinate a asigura ordinea publică, averea publică şi particulară.

În comitatul Satu Mare, ca, de altfel, în întreaga Transilvanie, ele reprezentau viitoarele instituţii de stat. În părţile sătmărene, numărul membrilor consiliilor naţionale era între 19-75 de persoane, în funcţie de mărimea localităţilor. În cele 71 de localităţi unde s-au înfiinţat consilii naţionale, s-au ales 914 membri. Din punct de vedere al reprezentării sociale sau al categoriilor sociale, 144 erau intelectuali (preoţi, învăţători, avocaţi, notari), 777 ţărani şi 10 din alte categorii (meseriaşi şi negustori). Se constată prevalenţa elementului ţărănesc, peste 80% din totalul membrilor. Cele 44 de gărzi naţionale, înfiinţate în tot atâtea localităţi, cuprindeau un număr de 751 membri, fiecare gardă având între 12-15 persoane. Ele erau conduse de subofiţeri sau ofiţeri români demobilizaţi de pe front sau de fruntaşi ai satelor.

Mişcarea naţională din Transilvania a culminat cu Marea Adunare Naţională, organizată în 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia. Participanţii sosiţi în număr mare din toate părţile Ardealului şi-au asumat dorinţa de a se uni cu România. Ca formă ideologică, adunarea s-a născut din însuşirea principiilor Wilsoniene care au legitimat mişcări naţionale în întreaga Europă Centrală şi de est a anului 1918.

La acest eveniment important au participat şi reprezentanţi ai sătmărenilor. Delegaţi desemnaţi cu drept de vot pentru Adunarea de la Alba Iulia au fost aleşi în adunările cercurilor electorale. Erau aleşi direct sau din iniţiativa proprie a localităţii. Din cei 81 de delegaţi aleşi pentru Adunarea de la Alba Iulia, identificaţi pe baza documentelor, 32 au fost ţărani, 18 au fost preoţi, 27 intelectuali, 2 meseriaşi şi 2 comercianţi. Se constată, şi în acest caz, prevalenţa elementului ţărănesc.

Pentru ei, drumul spre Alba Iulia a început în dimineaţa zilei de 30 noiembrie. Până la gările din localităţile mai mari, el a fost parcurs cu căruţa. În gara şi în centrul oraşului Baia Mare s-au întâlnit oşenii, cei din jurul Careiului şi Satului Mare, plecaţi de acasă din 28 noiembrie, cu maramureşenii, cu cei din Chioar şi Sălaj. Trenul spre Alba Iulia era împodobit şi purta însemnele fiecărui judeţ sau ţinut: Ţara Oaşului, Sălaj, Marmaţia etc. De-a lungul drumului se ataşau noi vagoane, care cuprindeau delegaţii din alte judeţe. Pe tot parcursul călătoriei se cântau cântece patriotice. În gări, “trenul Unirii“ era aşteptat de populaţie cu drapele şi ovaţii”.

Traian Cavaşi, cel care a condus la Alba Iulia delegaţia plăşii de Satu Mare, notează “am pornit în dimineaţa zilei de 30 noiembrie 1918 spre Baia Mare, având asupra noastră delegaţiile eliberate de Consilul Naţional din Satu Mare. La Baia Mare urmau să se întâlnească potrivit unui consemn tactic de securitate delegaţiile din partea de nord-vest a ţării: Satu Mare, Ugocea, Maramureş. Gara din Baia Mare era ticsită de români şi de membrii gărzii naţionale înarmate cu puşti şi mitraliere… Văzduhul răsuna de cântece naţionale”. De la Baia Mare, delegaţiile au pornit cu un tren special pe valea Someşului, înspre Cluj. Delegaţiile din sudul judeţului Satu Mare s-au întrunit la Tăşnad. La Jibou, cele două grupuri de delegaţi dinspre Baia Mare şi Tăşnad, s-au întâlnit şi, sub coordonarea lui George Pop de Băseşti, s-au îndreptat spre Cluj.

Ajunşi la Alba Iulia, delegaţii oficiali sătmăreni au intrat în sala de şedinţe, unde au luat parte la adunarea care a votat Rezoluţia Adunării Naţionale de Unire a Transilvaniei cu ţara mamă pentru toate veacurile. “În drum spre sala de şedinţă–notează Traian Cavaşi–ţineau ordine ţăranii înarmaţi cu puşti luate de la soldaţii germani din armata mareşalului Mackensen, care se retrăgea din România… Privind din cetate spre platoul unde mulţimea de români aştepta decizia Marii Adunări Naţionale, se vedea o pădure de steaguri tricolore româneşti. A fost o manifestare cum n-a mai fost niciodată în istoria poporului român”.

Ideea unirii românilor transilvăneni cu România nu s-a născut în zilele lui octombrie, noiembrie, decembrie 1918. Ea a venit dintr-o veche istorie și a fost îndelung pregătită, în fața altarelor, prin glasul unor vrednici preoți și dascăli ai mulțimii, prin cuvântul rostit și scris al marilor profesori și cărturari ai școlilor din timpurile de mari încercări ale veacurilor trecute.

Mulțimea prezentă la Alba Iulia, în ziua în care s-a hotărât Unirea cea Mare nu era o masă amorfă de oameni veniți la o chemare din ajun, care nu știau nici pentru ce au venit și nici ce vor. Dimpotrivă, în Sala Marii Uniri, pe Câmpul lui Horea, pretutindeni, în oraș și în afara orașului, românii au fost pe deplin conștienți pentru ce au venit.

La Alba Iulia erau peste o sută de mii de români, în frunte cu preoții și învățătorii satelor, conducătorii consiliilor naționale românești, puternicele focare ale vieții politice românești din preajma Marii Uniri și care, de fapt, au pregătit-o în conștiințe și au pus-o în practică în zilele lui noiembrie. Erau la Alba Iulia și în Sala Marii Uniri episcopi și vicari, preoți și învățători, oameni de cultură și oameni politici. Au venit toți în fruntea poporului, pentru ca împreună să culeagă roadele iubirii de Neam și Credință semănate în Biserici și în Școlile Noastre.

Vestea împlinirii Marii Uniri a fost răspândită în sate și orașe de toată pleiada de preoți și dascăli, de intelectualitatea de alte profesii din Transilvania. Pe vreme rea sau bună, tineri și mai puțin tineri, au străbătut, în plină toamnă, câmpia, dealurile și munții ca să ducă mai departe această bucurie. Au găsit pretutindeni oameni îmbrăcați în haine de sărbătoare, gata să participe la Marele Praznic Național de la 1 Decembrie 1918.

 

Ecoul a fost cel așteptat. Cetatea a fost plină de oameni veniți, fără sa-i poată opri nici omătul așternut în calea lor, nici gerul ce le brăzda fețele. Oamenii satelor din întreaga Transilvanie au fost prezenți în număr impresionant. Au venit în frunte cu preoții și învățătorii lor, purtând cu toții tricolorul românesc pe piepturile lor, iar în inimii dorința fierbinte de a se uni cu ”Țara”.

Notă:
Ar fi frumos ca şi după 95 de ani de la unire, la paradă să vezi doar bucurie şi urale, să nu vezi huiduieli şi îmbulzeală la fasolea cu ciolan...

Zona noastră de confort

Căutarea confortului a fost una dintre priorităţile omenirii în ultimii zeci de ani. Cele mai mari invenţii (vorbesc aici despre televizor, telefon, automobile şi internet) au venit ca urmare a cercetărilor intense, având ca scop principal acela de a simplifi ca, ajuta şi spori confortul oamenilor. Zona de confort era una dorită şi special construită, pentru că, prin această simplificare, se presupunea că oamenii vor câştiga timp pentru lucruri importante, care să le aducă valoare, cum ar fi: cunoaşterea, evoluţia etc.

Cu toate acestea, confortul mai degrabă a exacerbat rutina decât să propună o bază solidă pentru activităţi intelectuale. Astfel, preferăm să căutăm rezumate pe internet decât să citim cartea, alegem să ne cumpărăm sisteme de navigare decât să gândim trasee optime pentru a ajunge la destinaţie. Nu militez împotriva evoluţiei. Dimpotrivă, cred că toţi ne bucurăm de aceste invenţii. Întrebarea mea este însă următoarea: când ne vom da seama că folosirea lor automată şi permanentă nu ne mai sporeşte confortul, ci rutina, plafonarea, şi că, în final, se transformă în disconfort?

Mă gândesc cum la fiecare început de an, în ianuarie/februarie, avem obiceiul de a ne seta nişte obiective, pentru ca după câteva luni să ne reintrăm în vechiul rol (întâlnesc situaţia aceasta destul de frecvent). Aceste obiective presupun, de obicei, nişte schimbări în stilul de viaţă care ne fac să ieşim din zona de confort construită. Să facem sport, să citim mai mult, să mâncăm mai sănătos se numără printre cele mai des întâlnite. Ne ţinem de ele câteva luni, după care recădem în zona noastră de confort, unde lucrurile sunt previzibile şi uşor de gestionat.

Îmi dau foarte bine seama că aşa sunt şi eu cu prietenii mei. Ne vedem în fiecare săptămână, ieşim în oraş, suntem mândrii că trăim într-un oraş frumos precum Timişoara, dar cu toate acestea ieşim de fiecare dată în aceleaşi locuri, ieşim acolo unde ne simţim bine, nu depăşim sub nici o formă zona noastră de confort. Întrebarea pe care v-o lansez este: ce-i face pe unii dintre noi să fie într-o permanentă căutare pentru a ieşi din zona de confort? ce-i face pe unii dintre noi să se expună constant unor situaţii ambigue, complexe şi care le ridică nivelul de anxietate şi nesiguranţă? ce-i face pe unii dintre noi să fie într-o stare de disconfort atunci când sunt în zona de confort?

Ambulanţe non stop pe străzile Timişoarei

Zilele acestea mi-am dat seama ce anume nu îmi place mie în Timişoara...sunetul sirenei de ambulanţă care urlă aproape non stop pe străzile oraşului. Câteodată mă simt în mijlocul unei zone de război. De la primele ore ale dimineţii când ies afară din casă, primul sunet pe care îl aud este cel al ambulanţei.

Adevărul este că nu înţeleg de ce ambulanţele alearga non stop pe străzi. Ştiu că nimeni nu îşi doreşte să sune la 112 şi să solicite o ambulanţă, dar cu toate acestea nu înţeleg de ce ele urlă aşa de tare. Oameni care au nevoie de asistenşă medicală sunt peste tot, e drept, doar că în alte ţări civilizate precum Germania, Austria sau Elveţia nu le auzi aşa de des.

În ceea ce priveşte sunetul, atunci când mă trezesc în miezul nopţii îmi amintesc de Findley care spune că orice, de la sunetul unui camion care trece pe strada din apropiere, până la sunetul produs de ambulanţă, ne poate produce insomnie de mijloc. Pentru a putea dormi cât mai liniştiţi, el recomandă utilizarea dispozitivelor generatoare de sunete albe sau a dopurilor de urechi...ce mă fac însă cu durerea de cap din timpul zilei, durere de cap şi disconfort auditiv produs de sunetul ambulanţei? Încă nu am aflat...dar atunci când o să aflu vă voi spune şi vouă...

I'm in the middle of nowhere

De ce oamenii se schimbă aşa de mult în timp? De ce ne dezamăgesc şi nouă de ce ni se face silă când vedem aşa comportament? Îmi este silă...îmi vine să îmi bag degetele pe gât şi să vomit...să vomit tot ceea ce s-a întâmplat în ultimile 48 de ore...apoi să mă culc şi să mă trezesc în gând doar cu oamenii pe care îi iubesc. Să-i las dracului la o parte pe nenorociţi,..să uit de existenţa lor şi de faptul că i-am avut în preajmă. Să uit de faptul că i-am iubit şi pe ei cândva. Să uit că pe lumea asta există şi jeguri. Să îmi iau rezidenţă în wonderland şi să rămân acolo cât mai mut timp posibil. Sufletul meu paşnic a fost cotropit de scursuri. De oameni care îmi tulbură liniştea. De oameni care scot partea întunecată din mine. De oameni care mă deprimă. De toţi cei care îmi arată că viaţa are şi momente neplăcute. Se spune că fiecare va plăti pentru faptele lui...sper că aşa este şi că roata se învârte...aştept deznodământul...

De ce la ei se poate şi la noi nu?

M-am săturat să văd aceeaşi problemă dezbătută în fiecare zi peste tot. Îmi plac foarte mult câinii, am grijă atât de al meu cât şi de alţii care au nevoie, nu am nimic împotriva câinilor maidanezi, sunt împotriva eutanasierii lor în masă, poate aş fi de acord cu eutanasierea celor care fac rău, şi nu înţeleg de ce în ţările civilizate se pot găsi soluţii iar la noi nu?

În Germania, câinii fără stăpân sunt sterilizaţi gratuit de autorităţi, dar prezenţa lor pe străzi este un caz rar. Şi asta datorită unei legislaţii bine puse la punct. Persoanele care abandonează animalele pe străzi trebuie să achite amenzi usturătoare. În plus, în această ţară sunt foarte multe adăposturi pentru animale, atât private, cât şi de stat. Legislaţia este extrem de strictă şi în cazul proprietarilor de câini. Aceştia nu trebuie să îşi lase câinii nesupravegheaţi. În plus, este interzis accesul câinlor în parcurile pentru copii. În caz contrar sunt amendaţi. Fiecare proprietar de câine necastrat trebuie să achite, în fiecare an, la autorităţile locale, o taxă pentru fiecare exemplar pe care îl are în grijă.

În Spania, animalele fără stăpân sunt ţinute două săptămâni în adăposturile primăriei. Apoi, dacă nu sunt revendicate sau adoptate, ele sunt eutanasiate. În cazul în care ajunge într-un adăpost privat, câinele poate rămâne acolo, dacă nu este adoptat.

În Italia, stăpânii de animale sunt obligaţi prin lege să îşi înregistreze animalul, acesta primind un cod de identificare. Mai mult, câinii sunt trecuţi într-un registru naţional. Maltraterea şi abandonarea animalelor reprezintă infracţiuni.

În Polonia, câinii nu sunt eutanasiaţi, deşi reprezintă o mare problemă. Majoritatea adăposturilor sunt supraaglomerate, iar principala cauză pentru această problemă este faptul că polonezi care au câini nu îi sterilizează şi, astfel, se înmulţesc necontrolat.

Legislaţia din Bulgaria prevede ca organizaţiile pentru protecţia animalelor să ia maidanezii în adăposturi, să îi castreze, să îi deparaziteze şi să îi vaccineze împotriva rabiei. Apoi, câinii vagabonzi sunt daţi spre adopţie, timp în care sunt ţinuţi în adăposturi. Potrivit setimes.com, în Bulgaria, câinii nu sunt eutanasiaţi decât dacă sunt bolnavi sau agresivi.

Aceleaşi măsuri se aplică şi în Grecia, unde eutanasia nu este legală decât în situaţii speciale (câinele este bolnav sau agresiv). Dar, la fel ca şi în Bulgaria, adăposturile sunt supraaglomerate. Autorităţile elene se plâng că nu mai pot adăposti animalele fără stăpân din cauza lipsei de bani, generate de criza finaciară.

În Marea Britanie majoritatea familiilor au un animal de companie. Câinii maidanezi care sunt găsiţi, totuşi, pe străzi sunt ţinuţi în adăposturi, iar dacă în şapte zile nu sunt revendicaţi, sunt fie daţi spre adopţie, fie eutanasiaţi. Potrivit unui raport al Dog Trust, unul dintre cele mai importante ONG-uri care se ocupă de câinii din Marea Britanie, în 2008, din 96.892 de câini maidanezi adunaţi de pe străzi, au fost eutanasiaţi doar 6.710 (7%).

În Irlanda, câinii maidanezi sunt adăpostiţi şi eutanasiaţi în cazul în care proprietarii nu îi revendică în termen de 5 zile. În plus, în cazul în care un propietar nu îşi supraveghează câinele corespunzător, primeşte pe loc o amendă.

La noi nu se poate. Noi prindem câinii maidanezi în cel mai barbar mod şi îi aruncăm în adăposturi de unde nu mai permitem oamenilor să-i ridice. Dăm legi contra animalelor, nu ne mai pasă, ţara asta nu mai poate stoarce bani de pe urma câinilor maidanezi, gata, a murit un copil (dumnezeu să-l ierte), se face tam tam la TV, toată lumea vorbeşte despre problema câinilor maidanezi şi statul ia problema în mână. Dar cum? într-un mod barbar care îi face pe oamenii deţinători de animale responsabili ca mine să le fie scârbă. Scârbă de faptul că la noi nu se poate dar la alţii da...

Ordine şi Disciplină = ELVEŢIA

La cum este vremea afară şi la ploaia asta mocănească ce a început astăzi stau şi mă găndesc cu nostalgie la locurile frumoase pe care le-am vizitat în această vară. Fără să vreau pe primul loc persistă Elveţia. O ţară care m-a impresionat din primul moment. E drept că atunci când am aterizat la Basel în loc să ajung în Elveţia am ajuns din greşeală în Franţa, dar na, asta a dat savoare starului de călătorie.

Prietenilor mei biciclişti din ţară le-ar place să aibă şi aici parcări de biciclete acoperite şi să nu mai fie nevoiţi ca de fiecare dată să îşi lege bicicleta. Tot aşa cum mie mi-a făcut plăcere să văd că în restaurante sau în mijloacele de transport în comun m-aş putea duce cu Zorra (adică cu animale de companie). Să nu vezi mizerie, să nu vezi un moc de ţigare pe jos sau o coajă de seminţe, hmmm, poate fi enervant la un moment dat. Când te întorci dintr-o astfel de ţară îţi dai seama că totuşi oamenii pot trăi civilizat, sau mă rog, unii oameni.

Poate într-o bună zi o să mă apuc să scriu despre toate oraşele pe care le-am văzut în Elveţia. Dar da, mi-ar fi cam greu să le ierarhizez. Toate au fost frumoase şi m-au impresionat. Dacă până acum ţara mea de suflet era reprezentată de Germania, a fost incredibil să realizez că se poate să fi şi mai disciplinat de atât. Incredibil, în Elveţia nu am auzit nici măcar copii ţipând :) Când m-am întors şi am fost ousă în situaţia de a descrie Elveţia în cuvinte, am spus atât: ORDINE şi DISCIPLINĂ!!!

PS: o recomandare totuşi pentru posesorii de carduri ING, nu vă bazaţi că veţi găsi acolo un ATM să retrageţi bani...ING Elveţia a fost cumpărată acum vreo 2 ani de Julius Baer Group şi nu prea au ATM-uri, aşa că nu vă lăsaţi amăgiţi de consultanţii ING, ori plăteşti acolo peste tot cu card-ul ori pleci cu bani în buzunar.