Suflet de hârtie

continuare...

Astăzi mi-am amintit cât de tare am urât întotdeauna să mă trezesc dezamăgită de aşteptări pe care nu le-am avut, dezamăgiri care au venit de nicăieri şi m-am trezit cu ele pe cap. Ce atitudine ar trebui să am asupra oamenilor cu care interacţionez în fiecare zi? Nu sunt o tâmpită şi dacă dau totul celor din jur fără a cere nimic în schimb nu înseamnă că trebuie să mă trateze ca şi cum nu aş merita nimic. Mi-am adus aminte de prima mea pasiune oarbă pe care am făcut-o pentru un bărbat după ce tu ai murit. Eram în stare să-i dau totul şi să mă ofer necondiţionat în orice împrejurare. Mi-am petrecut adolescenţa asigurându-mă că la un moment dat îl voi avea, iar atunci când mi-am atins scopul mi-am dat seama că nu asta caut la un bărbat. Ciudată e viaţa asta şi ciudate sunt căile pe care te plimbă şi te lasă să crezi că sunt căile pe care tu le vrei. Mă uimeşte şi acum ceea ce găsesc când privesc în urmă la deciziile pe care le-am luat. De cele mai multe ori am avut senzaţia că nu merit nimic din ceea ce am obţinut…într-un fel sau altul am crezut de fiecare dată că atunci când obţin ceva în loc să mă străduiesc să câştig, trebuie să o iau la goană şi să îmi stabilesc noi obiective. O mare tâmpenie, se pare că am fost întotdeauna o laşă care s-a temut să construiască ceva, să se mulţumească cu ceea ce a obţinut…de fiecare dată am căutat lucruri noi, ţinte care să îmi pună mintea la contribuţie şi să-mi facă imaginaţia să umble pe tărâmuri întunecate şi fără de sfârşit. Înţeleg poate o astfel de gândire la 17 ani, poate şi la douăzeci şi cinci…dar la treizeci şi cinci de ani deja mi se pare iresponsabilitate. Sunt blondă, da, câteodată sunt blonda întruchipată în toate bancurile pe care le citiţi pe net. Am încetat de mult să mă mai uit în oglindă de teamă a mai vedea ochii ce mă privesc şi chipurile ce se reflectă din spatele meu…trist…mi se pare tare trist să duci o astfel de viaţă. Să spui în fiecare seară înainte de culcare noapte bună unor oameni care nu mai sunt lângă tine dar pe care încă îi porţi  în suflet…Poate că într-o zi o să-mi fac o listă cu toţi şi o să-i ţin sub pernă ca să nu mai trebuiască să-i pomenesc în fiecare seară…Mda, de ce nu poţi să-mi aprinzi chiar tu o ţigare sau măcar să-mi aprinzi bricheta…ei da, ştii bine că nu am de gând să mă las acum de fumat…îţi imaginezi cum aş umbla ca turbata singură prin casă dacă aş face şi lucrul acesta? Să-mi dea viaţa un semn şi un motiv precum că e timpul să renunţ şi la această mică bucurie şi atunci o să încep să iau în calcul această posibilitate…da, vreau un semn că totul va fi ok şi că merit şi eu la un moment dat să încep din nou să fiu fericită şi nu dezamăgită de toţi cei cărora le pun pe tavă sufletul meu…nu, nu vreau să vă purtaţi cu toţii la fel ca mine, ştiu că nu suntem toţi capabili de aşa ceva…dar măcar nu vă mai şterge-ţi pe picioare cu sufletul meu…lăsaţi-mă dracului în nebunia mea…futi…tună şi fulgeră afară mai zgomotos decât tună şi fulgeră gândurile mele în toate direcţiile…da, sper ca dimineaţă să zâmbesc atunci când hrănesc porumbeii…

 

Suflet de hârtie

continuare...

În sfârşit se pare că vine primăvara, dar asta nu înseamnă că vremea bună îmi alungă mie toate gândurile negre. Da, au fost momente frumoase în ultima vreme dar au fost şi unele momente mai stranii. Mai ales atunci cînd au început vedeniile. Porumbei cu ochi de om, insecte cu plete şi tot felul de scârboşenii care mi-au apărut în faţa ochilor. Sigur că încerc să fac eforturi să le alung şi să nu-mi aţintesc mintea prea multă vreme asupra lor, dar nu este chiar aşa de simplu. Sinceră să fiu, mă gândeam să-mi fac lobotomie ca să uit de tot şi de toate. Nu-i mai vreau pe cei din trecut în preajma mea non-stop…îi vreau atât de departe încât să mă lase dracului în pace definitiv. E obositor să ai atâtea chipuri în cap şi să faci atâtea eforturi să nu te mai gândeşti la ei. Cred că cei care trăiesc doar în prezent sunt tare fericiţi. Garantat şi lor le-a murit câte cineva, dar ei nu comunică cu acele persoane. Da, şi asta e adevărat…nu ştiu cum m-aş descurca fără ei în preajma mea. În felul lor fiecare îmi este de folos…fiecare atunci când apare o face pentru că are ceva de spus sau de arătat. M-am decis cu multe luni în urmă să las trecutul în trecut şi să nu mă mai gândesc atât la el, dar e greu, pe bune. În plus cred că am o problemă majoră cu încrederea de sine, în permanenţă îmi vine să spun „why me”...de ce eu nu pot avea linişte, de ce singurele persoane care aleg să stea lângă mine şi în capul meu o perioadă mai lungă de timp sunt cele care au murit...de ce nu pot fi la fel de interesantă şi pentru persoanele în viaţă care interacţionează cu mine. Am mai spus şi altă dată că sunt cel mai depresiv prieten în viaţă pe care îl poate avea cineva, ok, nu mă deranjează asta, dar m-am săturat să trec de la o stare de euforie la una de anxietate. Am fost aproape de toţi prietenii mei care au încercat să se sinucidă şi le-am dat palme peste cap că nu's normali...le-am turnat sticle de apă pe gât şi I-am făcut să-şi dea din ei afară toate pastilele pe care le-au băut ca tâmpiţii. Nu cred că sinuciderea este o soluţie, dar la fel de bine ştiu că eu voi recurge la ea la un moment dat când voi ajunge la limită şi nu voi mai avea o altă soluţie. Până atunci însă i-am promis prietenei mele că vom ajunge împreună la ospiciu şi ne vom amuza copios acolo de viaţa pe care o au nebunii. Desigur că vom face asta fiind în aceeaşi situaţie cu ei, dar este un lucru pe care l-am adăugat pe lista lucrurilor care trebuiesc făcute. O să stăm acolo cu ei la masă şi o să spunem bancuri...o să spunem bancuri deocheate şi o să facem haz de necaz...probabil că ne vom mira şi de ce am ajuns în situaţia asta, de ce nu am reuşit să trecem peste toate cu gura până la urechi aşa cum o facem în cea mai mare parte a timpului. Oare hazul unui om are şi el zile proaste? oare zice şi el de ce futui este iarăşi luni...de ce nu e vineri...de ce dracu nu se termină cu ploaia asta şi nu iasă soarele? oare are şi el dreptul la zile proaste? Oare îşi face şi el liste de priorităţi? Aşa procedez eu de obicei, adaug pe liste ce nebunie mai vreau să fac, stochez lista undeva în memorie şi la un moment dat ea îmi trimite semnale precum că a venit timpul...Acum cred că a venit timpul să nu-mi mai pese. Sunt precum un copil mic care întreabă non stop: de ce...eu spun doar că nu mai vreau...E clar, m-am săturat de lucruri complicate. De pus miliarde de întrebări, de a săpa în gândurile şi în sufletele oamenilor ca să aflu răspunsurile exacte şi de a mă întreba non-stop „oare ce înseamnă asta?”. Nu mai vreau să-mi dau seama dacă cineva ţine la mine, analizându-i subtilităţile. Nu mai vreau să uit de mine şi să fac pe altcineva fericit. Nu vreau amiciţii după iubiri pierdute ce m-au făcut să mă îndoiesc de mine, la fel cum nu vreau să fiu pe locul doi pentru persoana faţă de care mi-aş da şi viaţa. Nu vreau prietenii cu oameni care nu-mi mai împărtăşesc valorile. Nu vreau discuţii de complezenţă şi zâmbete politicoase în parc. Nu mai vreau să mă justific în faţa oamenilor apropiaţi care mă cunosc cu cele un milion de defecte pe care le am şi care, cu tot egoismul de rigoare, ar trebui să mă accepte aşa cum sunt. Nu vreau ca ei să se justifice în faţa mea. Nu mai vreau mistere şi enigme. Nu mai vreau să ghicesc şi să-mi bat capul. Nu mai vreau să caut. Nu mai vreau să-i iert pe cei care mă calcă constant în picioare. Nu mai vreau să cred şi să fiu dezamăgită. Nu mai vreau să-mi fie frică de ziua în care aş putea să fiu fericită...de ce ar trebui să-mi fie frică permanent că la un moment dat aş putea fi din nou fericită...nu mai vreau ca seara când închid ochii să o fac cu ei plini de lacrimi...dorm puţin şi prost...nu, dimineaţă nu uit să hrănesc porumbeii...

Eppur Si Muove

Ce faceţi joi seara? Dacă nu aveţi planuri deja, vă recomand să veniţi la ora 20 la Casa de Cultură a Studenţilor unde Thespis ne propune să savurăm încă o dată piesa Eppur Si Muove. Eu o recomand pentru că am fost la premieră, acum o săptămână când au fost cele 24 de ore de teatru organizate de Thespis, şi sincer să vă spun am plecat de la această piesă cu lacrimi în ochi de bucurie pentru că avem tineri amatori de teatru şi de actorie care au reuşit să joace aşa de bine o piesă.

Un spectacol de Marius Lupoian cu Florin Manca, Anca Pandelea, Cătălin Grozav şi Alex Bordea. Eppur si muove. Ce ne pune pe tavă această piesă? O problemă cu care ne confruntăm cu toţii în fiecare zi, dar pe care din ignoranţă sau proastă creştere o ignorăm cu toţii. Vagabonzii nu sunt oameni? Dar oamenii mai sunt oameni?.. Unde este iubirea aceea neegoistă, care dă tot şi nu cere nimic? Unde e curajul? Unde suntem noi? Oameni invizibili ce gonesc spre locuri invizibile, numai nebunii oraşului nu se încadrează în peisaj: "O"! Concluzia: Nu aveţi un nebun, să-l cumpăr?.. O poveste despre cum o femeie din lumea bună, "Monica", se poate îndrăgosti de un vagabond, pe numele lui, "O". Un spectacol inspirat din realitate care te întoarce la esenţa fiinţei tale şi te introduce în altă lume. O lume a esenţei, a libertăţii de exprimare, o lume care nu îţi cere nimic şi care îţi dă tot ce are...

În plus fiţi pe fază că intrarea este liberă, dar nu se refuză donaţiile (pt. un viitor turneu)...haideţi să ne susţinem talentele şi să arătăm încă o dată tuturor că "tot Banatu'i fruncea :)

Telefonul fără fir

Am constatat că, pentru o persoană sociabilă, ieşitul cu fetele în oraş e ca o gură de aer. Este momentul nostru, al fetelor, în care vinul curge, limbile se dezleagă şi gurile se întind până la urechi. Ne punem la curent cu vieţile noastre, facem rezumatul timpului trecut de la ultima întâlnire şi întotdeauna ne spunem cât de mult ne apreciem sau ne dăm sfaturi preţioase de viaţă. La nivel simplist, din punct de vedere social este, la urma urmelor, o formă de eliberare. Femeia se ocupă de ea, se face frumoasă nu numai pentru a atrage privirile unui anumit bărbat, ci o face independent, pentru a se simţi ea bine în pielea ei. O face pentru ea. Sau poate că o face pentru a se compara cu celelalte femei, să vadă unde stă ea la toate capitolele, număr de riduri, haine arătoase. E cadoul ei pentru ea sau săgeata aruncată suratelor ei. Este momentul în care o femeie se întoarce într-un fel la o parte din ceea ce era ea înainte să devină a tuturor.

Aproape de fiecare dată când ies în oraş cu fetele, după câteva ore, încep să mă amuz copios uitându-mă în jur şi văzând oamenii din jurul meu care au ieşit în oraş, dar nu lasă din mână telefoanele şi reţelele de socializare. Dacă tot ai ieşit cu prietenii în oraş, care mai este rostul de a butona un smartphone? Nu mai zic de momentul în care s-au schimbat paharele pe masă deja de trei ori şi toată lumea a trecut la capitolul bancuri, în acel moment degetele şi mintea se dezleagă, iar până la următorul pas, acela de a spune tot ce simţi şi a trimite sms-uri, nu mai este decât un lat de palmă până ajungi să pui mâna pe telefon. Primul semn care susţine dezvoltarea unei dependenţe pentru telefoanele mobile stă în nevoia de a cunoaşte tot timpul ce fac ceilalţi pe reţelele de socializare. Accesul la internet de pe telefonul mobil facilitează o verificare cât mai deasă, un exemplu clar al dependenţei de ceea ce oferă telefonul mobil.

Dacă restul de la masă povestesc râzând ceva şi tu nu înţelegi nimic din ceea ce se discută, să ştii că tuturor celor care petrec foarte mult timp butonând telefonul mobil li s-a întâmplat acest lucru. Nu contează locul unde eşti şi persoanele din jurul tău, dacă atenţia îţi este atrasă constant de telefonul mobil, e clar, este un alt semn cât se poate de evident pentru dependenţa de acest aparat. Încearcă să te bucuri de timpul petrecut alături de prieteni, participă activ la discuţii şi lasă telefonul în poşetă. S-ar putea să te trezeşti distrasă total de la ce se întâmplă în jurul tău sau chiar să roşeşti în obraji dimineaţa când realizezi ce mesaje ai trimis. Telefonul nu este a treia ta mână, este un obiect cu care poţi comunica cu oamenii ce nu sunt lângă tine, dar nu uita că ai nevoie şi tu de o pauză, prietenii care nu sunt lângă tine nu trebuie neapărat să ştie la al câtelea pahar eşti…

ps: orice asemănare cu mine sau cu alte personaje reale este pură coincidenţă  :)

Zău aşa...nu mai vreau...m-am săturat

E clar, m-am săturat de lucruri complicate. De pus miliarde de întrebări, de a săpa în gândurile şi în sufletele oamenilor ca să aflu răspunsurile exacte şi de a mă întreba non-stop „oare ce înseamnă asta?”.  Nu mai vreau să-mi dau seama dacă cineva ţine la mine, analizându-i subtilităţile. Nu mai vreau să uit de mine şi să fac pe altcineva fericit. Nu vreau amiciţii după iubiri pierdute ce m-au făcut să mă îndoiesc de mine, la fel cum nu vreau să fiu pe locul doi pentru persoana faţă de care mi-aş da şi viaţa. Nu vreau prietenii cu oameni care nu-mi mai împărtăşesc valorile. Nu vreau discuţii de complezenţă şi zâmbete politicoase în parc.

Nu mai vreau să mă justific în faţa oamenilor apropiaţi care mă cunosc cu cele un milion de defecte pe care le am şi care, cu tot egoismul de rigoare, ar trebui să mă accepte aşa cum sunt. Nu vreau ca ei să se justifice în faţa mea. Nu mai vreau mistere şi enigme. Nu mai vreau să ghicesc şi să-mi bat capul. Nu mai vreau să caut. Nu mai vreau să-i iert pe cei care mă calcă constant în picioare. Nu mai vreau să cred şi să fiu dezamăgită. Nu mai vreau să-mi fie frică de ziua în care aş putea să fiu fericită.

O listă lungă cu lucrurile pe care nu mai vreau să le fac. Partea bună este că eu mi-am stabilit paşii pentru a nu mai face ce nu vreau. Dar tu? Câte dintre aceste lucruri te-au obosit şi pe tine? De câte ori ţi-ai spus că nu le vei mai face şi care a fost pasul următor? Mi s-a spus că răspunsul este unul singur: trăieşte momentul ACUM!

Suflet de hârtie

Ştiu că întotdeauna în viaţa omului va exista momentul unui nou început. Poate în noi, în viaţa noastră, poate în viaţa celor din jur. Întotdeauna vine vara. Câteodată tristă şi melancolică, alteori frumoasă şi senină, alteori maiestuoasă şi plină de misticul luminii. Crizele nu au durat niciodată o veşnicie. Încercăm să învăţăm din trecut, înţelegem privind anii ce s-au dus, dar istoria se repetă şi asta face parte din viaţa noastră. M-am hotărât încă o dată să o iau de la capăt. Să văd doar partea bună a lucrurilor. Aş vrea să ştii că fac eforturi să privesc lumea cu alţi ochi. Am suferit cu toţii, am fost cuprinşi de tristeţe, uneori am ajuns la disperare, alteori am fost dezarmaţi şi ne-am simţit înfrânţi. Dar de fiecare dată au trecut clipele acelea. Omenirea a trecut prin războaie, prin molime şi crize, dar, într-un fel sau altul, a renăscut din propria cenuşă. Pasărea Phoenix nu este decât un simbol al speranţei celor ce au trăit suferinţa. Un simbol al împlinirii celor care au reuşit să treacă peste suferinţă. Al celor care au experimentat, au trăit clipe de cumpănă. Al celor ce au înţeles nevoia de iubire şi liniştea dată de dragoste. Îmi spun aproape în fiecare zi mie, Mira, femeie cu capul pe umeri, ia-ţi o clipă de linişte şi încearcă să îţi aduci aminte. Au fost cu siguranţă clipe în care nu mai aveai nicio speranţă. Cu toţii le-am avut. Dar au trecut. Mie de cele mai multe ori îmi place să spun că viaţa e frumoasă, nu cred că e nevoie să o repet, dar niciodată nu e suficient să îţi spui: viaţa e frumoasă. Oricât ar părea de inutil şi insuficient să repeţi asta ca o moară stricată, eu mă încăpăţânez să cred că viaţa este frumoasă, măcar pentru că este singura certitudine pe care o putem modela noi înşine. Viaţa e frumoasă, dacă vrem noi să fie aşa. E greu, ştiu asta, dar luminiţa întotdeauna sclipeşte la finalul tunelului. Şi sclipeşte atunci când te aştepţi cel mai puţin. Întotdeauna au fost cumpene, întotdeauna au fost îndoieli. Dar dacă credem în noi măcar un pic, putem trece peste ele. Până la urmă… o viaţă avem şi ar fi păcat să nu încercăm să obţinem totul de la ea. După asta nu ştim ce ne mai aşteaptă şi dacă noi mai putem schimba ceva. Trăim acum, măcar de asta suntem siguri. Totul are un sfârşit - întâmplări frumoase, bucurii, iubiri, minuni de o clipă. Şi nu trebuie să le uităm, indiferent cât de greu ne este în clipa asta. Aceste momente nu sunt decât dovada că întotdeauna există un nou început...şi că omul este făcut pentru a fi puternic...Sunt bună la teorie, nu-i aşa? Da, e adevărat că mă umflă râsul şi pe mine câteodată când mă aud, dar na, dacă nu încerc eu să îmi bag în cap că totul este frumos, nu o va face nimeni altcineva. În afară de faptul că am spus încă o dată punct şi de la capăt, aş vrea să mai ştii că acel suflet viu din jurul meu face parte din acelaşi scenariu cu mine…da, e clar, nu eram în stare să schimb regulile în timpul jocului, ştii bine că eu nu am făcut-o niciodată. Of, să ştii măi dragă că este foarte bine să dai tot ce poţi şi să nu aştepţi nimic în schimb. Când nu ai foarte multe aşteptări se evaporează riscul de a fi dezamăgit…iei totul ca atare şi de bucuri de fiecare moment. Tu ştii la fel de bine ca mine că eu aşa am fost întotdeauna, ceea ce nu ştii tu însă e faptul că viaţa m-a schimbat într-un oarecare fel. Am devenit mai temătoare, mai sceptică şi mai nesigură…dar în esenţă asta nu m-a schimbat niciodată…tu ştii că eu prefer să regret ce am făcut decât ce nu am făcut…haha, da, aştept vara, vreau să sar cu paraşuta şi în primele trei secunde să mă gândesc dacă o deschid sau nu…

Ce căutăm noi la bărbaţi

Ca orice femeie, şi eu după îndelungi discuţii cu persoanele de sex feminin din jurul meu, am ajuns în unanimitate la concluzia că „el” trebuie să fie: îngrijit, cu o situaţie materială cât de cât bună sau cu planuri concrete pentru o viaţă profesională stabilă, deştept, să aibă simţ artistic, să fie cât se poate de atent şi cu bun-simț. Nimic nou sub soare. După cum spuneam şi altă dată, iarna nu-i ca vara, politicienii mint şi viaţa merge mai departe.

Ca orice lucru care trece de la stadiul de gând la cel de practică, partea mai interesantă a fost atunci când lucrurile au început să prindă contur şi am început să întâlnim bărbaţi care corespund tiparului de mai sus. La prima vedere. Pentru că, din nefericire, calităţile înşiruite frumos mai devreme pot să vină la pachet cu o serie de defecte peste care nu vrei şi nici nu poţi să treci cu vederea. Când visul romantic se transformă în dezamăgire şi uneori coşmar, devine evident faptul că cel mai des nu ştim ce vrem, ci doar ne închipuim că ştim. Vrem să întâlnim prinţul călare pe cal alb care să ne salveze de toate. Însuşirile unui om sunt mult mai complexe decât definiţia lor din dicţionar şi inevitabil avem surprize mai mult sau mai puţin plăcute.

Am întâlnit în viaţă bărbaţi îngrijiţi care aveau mai multe cutiuţe cu cremă decât noi pe noptieră. Am întâlnit bărbaţi realizaţi profesional care erau atât de obosiţi şi mecanizaţi de-a dreptul, atât de ordonaţi încât nu aveau loc de o femeie în viaţa lor. Am întâlnit bărbaţi cultivaţi. Care reuşeau să ne plictisească ori până la somn, ori până la enervare. Am întâlnit bărbaţi cu simţ artistic bine definit care reuşeau să ne obosească cu ideile lor. Am întâlnit bărbaţi atenţi. Atât de atenţi, încât li se părea absurd că o femeie poate să prefere din când în când compania fetelor pentru o seară în oraş decât compania lor. Am întâlnit bărbaţi cu bun-simţ. Cu atât de mult bun-simţ încât, dacă refuzam o întâlnire pentru că aveam altceva de făcut, nu mai aveau curaj să întrebe a doua oară.

Cu toate acestea, cine ne fură inima de fapt? Noi, femeile, uneori credem că ştim ce vrem şi când primim ne dăm seama că detaliile contează. Ele îi fac pe „ei” să fie deosebiţi de restul. Când cineva ne întreabă cum este „el”, ar trebui să fie suficient răspunsul: e pur şi simplu bărbatul meu.