duminică, 14 mai 2023

Ridicăm ștacheta sau acceptăm destinul

Fiecare dintre noi avem posibilități și totodată limite. Limitele sunt impuse de legile fizicii și ale universului, de societate sau ni le impunem noi din dorința de a avea repere în dezvoltarea noastră personală. Adesea ne atingem limitele și ne depășim pe noi înșine din dorința și ambiția de a progresa, de a merge mai departe. Țintim mai sus și ne dorim mai mult. Acesta e mersul firesc al dezvoltării personale și al evoluției umane.

Complacerea, deplângerea, lamentarea și auto mulțumirea ucide progresul. Ambițiile sunt adesea pozitive și însuflețesc trăirile. Speranța și dorința de mai bine ne face viața mai frumoasă, competiția duce la progres.

Cei care nu-și doresc mai mult de la sine sau cred că nu pot realiza mai mult, îmbrățișează destinul, rămân pe loc si nu mai progresează. Dar nu destinul acela pe care ni-l construim noi in fiecare zi cu fiecare trăire, cu fiecare dorință, cu fiecare suspin ci acel destin implacabil, acceptat, imposibil de controlat care devine un mod de viață. Eu as spune ca acest destin nu e viață, este doar o lamentare, este abandonare de sine. Și astfel, în loc să doborâm bariere, să ridicăm ștachete și să cultivăm dorința de mai bine, noi ne lamentăm și ne acceptăm destinul.

Dacă mă gândesc la câteva cuvinte despre destin, imi vin in minte vorbele lui Nicolae Titulescu: Destinul e scuza celor slabi și opera celor tari. 

Se impune să fim mai energici, să gândim pozitiv, să fim înflăcărați și entuziasmați în realizarea obiectivelor noastre, să ridicăm ștacheta mai sus și mai sus. Sa facem ceea ce cândva nu era in gândurile noastre.

Suntem contemporani cu prezentul și avem obligații față de viitor.

Destinul, viitorul ni-l facem noi, orice acțiune sau inacțiune se contabilizează și atârnă greu în orice balanță, în orice bilanț, în orice analiză. Fiecare dintre noi ar fi bine să participe activ la evoluția noastră, la evoluția societății.

Deși uneori avem impresia ca suntem insignifianți și realizăm care sunt limitele micimii umane, nu trebuie să renunțăm. Rolul trebuie jucat până la final, atunci se aud aplauzele.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu