Zona noastră de confort

Căutarea confortului a fost una dintre priorităţile omenirii în ultimii zeci de ani. Cele mai mari invenţii (vorbesc aici despre televizor, telefon, automobile şi internet) au venit ca urmare a cercetărilor intense, având ca scop principal acela de a simplifi ca, ajuta şi spori confortul oamenilor. Zona de confort era una dorită şi special construită, pentru că, prin această simplificare, se presupunea că oamenii vor câştiga timp pentru lucruri importante, care să le aducă valoare, cum ar fi: cunoaşterea, evoluţia etc.

Cu toate acestea, confortul mai degrabă a exacerbat rutina decât să propună o bază solidă pentru activităţi intelectuale. Astfel, preferăm să căutăm rezumate pe internet decât să citim cartea, alegem să ne cumpărăm sisteme de navigare decât să gândim trasee optime pentru a ajunge la destinaţie. Nu militez împotriva evoluţiei. Dimpotrivă, cred că toţi ne bucurăm de aceste invenţii. Întrebarea mea este însă următoarea: când ne vom da seama că folosirea lor automată şi permanentă nu ne mai sporeşte confortul, ci rutina, plafonarea, şi că, în final, se transformă în disconfort?

Mă gândesc cum la fiecare început de an, în ianuarie/februarie, avem obiceiul de a ne seta nişte obiective, pentru ca după câteva luni să ne reintrăm în vechiul rol (întâlnesc situaţia aceasta destul de frecvent). Aceste obiective presupun, de obicei, nişte schimbări în stilul de viaţă care ne fac să ieşim din zona de confort construită. Să facem sport, să citim mai mult, să mâncăm mai sănătos se numără printre cele mai des întâlnite. Ne ţinem de ele câteva luni, după care recădem în zona noastră de confort, unde lucrurile sunt previzibile şi uşor de gestionat.

Îmi dau foarte bine seama că aşa sunt şi eu cu prietenii mei. Ne vedem în fiecare săptămână, ieşim în oraş, suntem mândrii că trăim într-un oraş frumos precum Timişoara, dar cu toate acestea ieşim de fiecare dată în aceleaşi locuri, ieşim acolo unde ne simţim bine, nu depăşim sub nici o formă zona noastră de confort. Întrebarea pe care v-o lansez este: ce-i face pe unii dintre noi să fie într-o permanentă căutare pentru a ieşi din zona de confort? ce-i face pe unii dintre noi să se expună constant unor situaţii ambigue, complexe şi care le ridică nivelul de anxietate şi nesiguranţă? ce-i face pe unii dintre noi să fie într-o stare de disconfort atunci când sunt în zona de confort?

Ambulanţe non stop pe străzile Timişoarei

Zilele acestea mi-am dat seama ce anume nu îmi place mie în Timişoara...sunetul sirenei de ambulanţă care urlă aproape non stop pe străzile oraşului. Câteodată mă simt în mijlocul unei zone de război. De la primele ore ale dimineţii când ies afară din casă, primul sunet pe care îl aud este cel al ambulanţei.

Adevărul este că nu înţeleg de ce ambulanţele alearga non stop pe străzi. Ştiu că nimeni nu îşi doreşte să sune la 112 şi să solicite o ambulanţă, dar cu toate acestea nu înţeleg de ce ele urlă aşa de tare. Oameni care au nevoie de asistenşă medicală sunt peste tot, e drept, doar că în alte ţări civilizate precum Germania, Austria sau Elveţia nu le auzi aşa de des.

În ceea ce priveşte sunetul, atunci când mă trezesc în miezul nopţii îmi amintesc de Findley care spune că orice, de la sunetul unui camion care trece pe strada din apropiere, până la sunetul produs de ambulanţă, ne poate produce insomnie de mijloc. Pentru a putea dormi cât mai liniştiţi, el recomandă utilizarea dispozitivelor generatoare de sunete albe sau a dopurilor de urechi...ce mă fac însă cu durerea de cap din timpul zilei, durere de cap şi disconfort auditiv produs de sunetul ambulanţei? Încă nu am aflat...dar atunci când o să aflu vă voi spune şi vouă...

I'm in the middle of nowhere

De ce oamenii se schimbă aşa de mult în timp? De ce ne dezamăgesc şi nouă de ce ni se face silă când vedem aşa comportament? Îmi este silă...îmi vine să îmi bag degetele pe gât şi să vomit...să vomit tot ceea ce s-a întâmplat în ultimile 48 de ore...apoi să mă culc şi să mă trezesc în gând doar cu oamenii pe care îi iubesc. Să-i las dracului la o parte pe nenorociţi,..să uit de existenţa lor şi de faptul că i-am avut în preajmă. Să uit de faptul că i-am iubit şi pe ei cândva. Să uit că pe lumea asta există şi jeguri. Să îmi iau rezidenţă în wonderland şi să rămân acolo cât mai mut timp posibil. Sufletul meu paşnic a fost cotropit de scursuri. De oameni care îmi tulbură liniştea. De oameni care scot partea întunecată din mine. De oameni care mă deprimă. De toţi cei care îmi arată că viaţa are şi momente neplăcute. Se spune că fiecare va plăti pentru faptele lui...sper că aşa este şi că roata se învârte...aştept deznodământul...

De ce la ei se poate şi la noi nu?

M-am săturat să văd aceeaşi problemă dezbătută în fiecare zi peste tot. Îmi plac foarte mult câinii, am grijă atât de al meu cât şi de alţii care au nevoie, nu am nimic împotriva câinilor maidanezi, sunt împotriva eutanasierii lor în masă, poate aş fi de acord cu eutanasierea celor care fac rău, şi nu înţeleg de ce în ţările civilizate se pot găsi soluţii iar la noi nu?

În Germania, câinii fără stăpân sunt sterilizaţi gratuit de autorităţi, dar prezenţa lor pe străzi este un caz rar. Şi asta datorită unei legislaţii bine puse la punct. Persoanele care abandonează animalele pe străzi trebuie să achite amenzi usturătoare. În plus, în această ţară sunt foarte multe adăposturi pentru animale, atât private, cât şi de stat. Legislaţia este extrem de strictă şi în cazul proprietarilor de câini. Aceştia nu trebuie să îşi lase câinii nesupravegheaţi. În plus, este interzis accesul câinlor în parcurile pentru copii. În caz contrar sunt amendaţi. Fiecare proprietar de câine necastrat trebuie să achite, în fiecare an, la autorităţile locale, o taxă pentru fiecare exemplar pe care îl are în grijă.

În Spania, animalele fără stăpân sunt ţinute două săptămâni în adăposturile primăriei. Apoi, dacă nu sunt revendicate sau adoptate, ele sunt eutanasiate. În cazul în care ajunge într-un adăpost privat, câinele poate rămâne acolo, dacă nu este adoptat.

În Italia, stăpânii de animale sunt obligaţi prin lege să îşi înregistreze animalul, acesta primind un cod de identificare. Mai mult, câinii sunt trecuţi într-un registru naţional. Maltraterea şi abandonarea animalelor reprezintă infracţiuni.

În Polonia, câinii nu sunt eutanasiaţi, deşi reprezintă o mare problemă. Majoritatea adăposturilor sunt supraaglomerate, iar principala cauză pentru această problemă este faptul că polonezi care au câini nu îi sterilizează şi, astfel, se înmulţesc necontrolat.

Legislaţia din Bulgaria prevede ca organizaţiile pentru protecţia animalelor să ia maidanezii în adăposturi, să îi castreze, să îi deparaziteze şi să îi vaccineze împotriva rabiei. Apoi, câinii vagabonzi sunt daţi spre adopţie, timp în care sunt ţinuţi în adăposturi. Potrivit setimes.com, în Bulgaria, câinii nu sunt eutanasiaţi decât dacă sunt bolnavi sau agresivi.

Aceleaşi măsuri se aplică şi în Grecia, unde eutanasia nu este legală decât în situaţii speciale (câinele este bolnav sau agresiv). Dar, la fel ca şi în Bulgaria, adăposturile sunt supraaglomerate. Autorităţile elene se plâng că nu mai pot adăposti animalele fără stăpân din cauza lipsei de bani, generate de criza finaciară.

În Marea Britanie majoritatea familiilor au un animal de companie. Câinii maidanezi care sunt găsiţi, totuşi, pe străzi sunt ţinuţi în adăposturi, iar dacă în şapte zile nu sunt revendicaţi, sunt fie daţi spre adopţie, fie eutanasiaţi. Potrivit unui raport al Dog Trust, unul dintre cele mai importante ONG-uri care se ocupă de câinii din Marea Britanie, în 2008, din 96.892 de câini maidanezi adunaţi de pe străzi, au fost eutanasiaţi doar 6.710 (7%).

În Irlanda, câinii maidanezi sunt adăpostiţi şi eutanasiaţi în cazul în care proprietarii nu îi revendică în termen de 5 zile. În plus, în cazul în care un propietar nu îşi supraveghează câinele corespunzător, primeşte pe loc o amendă.

La noi nu se poate. Noi prindem câinii maidanezi în cel mai barbar mod şi îi aruncăm în adăposturi de unde nu mai permitem oamenilor să-i ridice. Dăm legi contra animalelor, nu ne mai pasă, ţara asta nu mai poate stoarce bani de pe urma câinilor maidanezi, gata, a murit un copil (dumnezeu să-l ierte), se face tam tam la TV, toată lumea vorbeşte despre problema câinilor maidanezi şi statul ia problema în mână. Dar cum? într-un mod barbar care îi face pe oamenii deţinători de animale responsabili ca mine să le fie scârbă. Scârbă de faptul că la noi nu se poate dar la alţii da...

Ordine şi Disciplină = ELVEŢIA

La cum este vremea afară şi la ploaia asta mocănească ce a început astăzi stau şi mă găndesc cu nostalgie la locurile frumoase pe care le-am vizitat în această vară. Fără să vreau pe primul loc persistă Elveţia. O ţară care m-a impresionat din primul moment. E drept că atunci când am aterizat la Basel în loc să ajung în Elveţia am ajuns din greşeală în Franţa, dar na, asta a dat savoare starului de călătorie.

Prietenilor mei biciclişti din ţară le-ar place să aibă şi aici parcări de biciclete acoperite şi să nu mai fie nevoiţi ca de fiecare dată să îşi lege bicicleta. Tot aşa cum mie mi-a făcut plăcere să văd că în restaurante sau în mijloacele de transport în comun m-aş putea duce cu Zorra (adică cu animale de companie). Să nu vezi mizerie, să nu vezi un moc de ţigare pe jos sau o coajă de seminţe, hmmm, poate fi enervant la un moment dat. Când te întorci dintr-o astfel de ţară îţi dai seama că totuşi oamenii pot trăi civilizat, sau mă rog, unii oameni.

Poate într-o bună zi o să mă apuc să scriu despre toate oraşele pe care le-am văzut în Elveţia. Dar da, mi-ar fi cam greu să le ierarhizez. Toate au fost frumoase şi m-au impresionat. Dacă până acum ţara mea de suflet era reprezentată de Germania, a fost incredibil să realizez că se poate să fi şi mai disciplinat de atât. Incredibil, în Elveţia nu am auzit nici măcar copii ţipând :) Când m-am întors şi am fost ousă în situaţia de a descrie Elveţia în cuvinte, am spus atât: ORDINE şi DISCIPLINĂ!!!

PS: o recomandare totuşi pentru posesorii de carduri ING, nu vă bazaţi că veţi găsi acolo un ATM să retrageţi bani...ING Elveţia a fost cumpărată acum vreo 2 ani de Julius Baer Group şi nu prea au ATM-uri, aşa că nu vă lăsaţi amăgiţi de consultanţii ING, ori plăteşti acolo peste tot cu card-ul ori pleci cu bani în buzunar.

Un pas înainte

Nu am mai scris de mult, şi nu, nu am făcut-o pentru că nu mai am nimic de zis, am făcut-o pentru că m-am concentrat pe cu totul şi cu totul alte lucruri mai frumoase. Acum că am trecut însă cu bine peste o nouă zi de vineri 13, mă cam doare sufletul să mă uit în urmă şi să văd cum oameni dragi din trecut se pot transforma în oameni pe care nu îi mai vrei în preajmă şi pe care nu îi mai cunoşti. Sunt şanse ca şi voi să vă fi săturat până peste cap de aceste replici şi totodată să fiţi şi voi conştienţi că în viaţa fiecăruia dintre noi au fost oameni pe care să nu-i mai vreţi aproape.

Slavă domnului că m-am deşteptat în ultimul an şi am scăpat de o parte din oameni. Oameni care nu m-au vrut aproape la bine şi la rău, oameni dispuşi să îţi facă rău în orice moment, oameni care nu pot să fie raţionali şi care nu îşi dau seama că prin acţiunile lor nu se distrug doar pe ei, dar sunt şanse mari să-i distrugă pe apropiaţii lor, pe cei care într-adevăr au făcut ceva cu viaţa lor. Se spune că atunci când primeşti o palmă să întorci şi obrazul celălalt. Eu însă mă întreb de câte ori să tot faci asta? Cât timp trebuie să treacă până când fiecare va plăti pentru acţiunile sale?

Suflet de hârtie

Am o stare de spirit mai proastă decât este cazul, dar cu toate astea nu îmi e rău! Simt ceva ce nu cred ca am mai simţit demult, ceva care nu îmi dă chef de nimic! Sunt sigură că nu sunt eu! În ultima vreme porumbeii nu au mai venit la geamul meu. Le mai aud bătăile aripilor dimineaţa în jurul blocului, dar nu se mai opresc la mine la geam…nu, nu ştiu de ce au ales să facă asta…Trebuie să mai las calculatorul, petrec prea mult timp în faţa lui. Trebuie să nu mai adorm după unu noaptea şi să nu mă mai trezesc în fiecare dimineaţă la ora şase. Cât am fost în concediu mi-a lipsit vocea de la radio care îmi spune ştirile în fiecare dimineaţă…Mai nou oamenii mă întreabă: ce te doare?! ce ai? Plouă? te plictiseşti? Ca mai apoi să îmi spună : dormi, citeşte,fă-ţi unghiile, plângi, uită-te la un film, ieşi pe-afară, scrie, îndrăgosteşte-te…viaţa e făcută din atâtea şi atâtea...Mă umflă râsul măi Alice dragă atunci când îi aud. Când ai o stare proastă pur şi simplu o ai şi îţi este foarte greu să te mobilizezi. Hai măi că nu sunt eu unica ce are astfel de stări. Şi tu aveai astfel de stări când veneai la mine cu o casetă cu Iron Maiden, stăteai o oră cât o ascultam fără să scoţi nici un cuvânt şi apoi plecai acasă. Mai nou visez mult şi visez ciudăţenii. Oricine visează, în fiecare noapte. Uneori tuturor ni se pare că visele sunt ciudate şi că pot schimba ceva din viaţa noastră, alteori nu le dăm importanţă. Putem şi să visăm ceva ce urmează să se întâmple sau să avem impresia de deja-vu din cauza unui vis. În general visez chestii ciudate...nu neaparat scary, doar ciudate. Foarte rar însă mă visez într-un loc pe care îl cunosc şi are şi în vis acelaşi nume ca în realitate. De cele mai multe ori visez un loc cunoscut care se numeşte cu totul altfel, sau un loc ciudat care are numele unuia foarte, foarte cunoscut. Se fac foarte multe încurcături în visele mele de fiecare dată. Nici măcar ele nu sunt simple. Şi la fel, de cele mai multe ori pe mine mă visez chiar în pielea mea în vis, adică pe mine nu mă văd, doar pe celelalte persoane…De multe ori visez că sunt prinsă cumva între ficţiune şi realitate, între frumos şi sinistru...sau poate ăsta nu e vis…poate asta este realitatea mea…realitatea în care mă învârt în fiecare secundă…scurtmetrajul meu ratat…atacul meu de panică din fiecare zi…mai ştie dracu…cum pot să-mi iau un bilet să vin la tine…