În umbra vieții online

Îmi vine să spun „pe vremea mea”, adică înainte să ne simțim atât de sociabili pe rețelele de socializare, oamenii vorbeau între ei. Chiar și-n cazurile în care nu aveau totul în comun. Prietenia se consolida și pe păreri divergente. Părerile în contradictoriu au stat mereu la baza dezvoltării umanității. În era ante-Facebook exista cumva o regulă nescrisă prin care dacă aveați în comun măcar 50% din filosofiile personale era rost de amiciție/prietenie. Mergea de o ieșeală, o vizită, o șuetă. Plecai acasă mai câștigat după fiecare bere/cico pentru că știai și o altă părere și neuronii erau munciți încercând să combată-asimileze noi direcții.

Astăzi, scufundați în confortul bulelor personale din online, lucrurile nu mai stau chiar așa. Se respinge (blochează) orice altă părere care contravine credințelor personale. Oricum trăim pentru like-uri și confirmări, de ce am vrea să primim critici? Critica nu-i bună. Critica e „hate”. Rețelele de socializare au ușurat (și anulat în multe cazuri) confruntarea pe idei. Cei care au puțină răbdare se aruncă în comentarii interminabile care, lipsind dialogul față-n față, nu sunt mereu elocvente. 

Dacă mai și înjură sau amenință e clar. Dar ăștia-s ăia care depun un minim de efort și îi respect pentru asta. În același timp îi avem și pe cei care refuză cu înverșunare o altă părere și blochează totul. Dintr-un click s-au izolat de altă perspectivă. De obicei, în online ne unesc lucrurile utile: ne plac aceleași peisaje, aceleași destinații de vacanță, clipurile amuzante cu căței, ori glumele. Am putea analiza și discuta cu orele pe seama unor subiecte haioase și ne-am da la poze cu căței / pisici până ne-ar curge bale din colțul gurii. Important e să fim de acord și în acord. 

Ne despart subiectele relevante. Și ne separă de tot. Nu ne mai „urmărim”, nu mai suntem „prieteni” pentru că nu ne plac aceleași partide, nu credem în aceleași personalități publice, nu ne închinăm la aceleași mituri. În ultima perioadă, dorind să mă poziționez cât mai sceptică și echilibrat în raport cu "somități" din România, am pierdut niscaiva „prieteni” din online. N-au făcut față sarcasmului meu înnăscut, ori s-au simțit jigniți în amorul propriu. Au considerat că filosofia lor nu merită criticată. E mai mult ca perfectă. Mi-au spus că-și retrag „prietenia” pentru mine deoarece n-avem valori comune. 

Așa că se închid în mici bule online unde se bat cu toții pe spate, se felicită și-și glorifică alegerile. Socant. Știu că cifrele în online sunt importante (mai ales când ajungi să te crezi #influenkăr), dar cum esențele puternice se țin în sticluțe mici sunt de părere că prieteniile relevante (chiar și-n online) se consolidează pe contradicții și dezbateri. Doar așa mai putem învăța ceva. Deștepții pot sta liniștiți în bulele lor atotcunoscătoare. Altfel spus, vă încurajez să știți cât mai mult și despre ce nu vă place. Așa n-o să vă doară foarte tare când o să vă lovească. În umbra vieții online sunt șanse să fiți chiar fericiți :)

Puterea de a ierta

                              

Așa cum se spune, a greși este uman, a ierta este divin. Eu zic că a greși e normal și e un drept chiar. Fiecare are dreptul să greșească, pentru că așa învățăm. Învățăm pe propria piele, cum se zice. Unii însă fac abuz de acest drept. Greșesc intenționat sau greșesc mereu, fără să învețe nimic din asta. Or, nu cumva greșelile sunt menite să ne dea adevărate lecții de viață? Ba da, din greșeli învățăm, din experiențele pe care le trăim și din obstacolele cu care ne confruntăm.

Unii o să ne zică că în viață a greși poate fi fatal. Adevărat. Dar totuși, dacă nu riști, nu câștigi. Uneori trebuie să greșești, ca să poți vedea lucrurile clar, cu ochii tăi, cu experiența ta, cu lecția pe care ai învățat-o în urma greșelilor făcute. 100 de oameni îți pot zice un adevăr, dar până nu treci tu prin foc, nu ai cum să cunoști acest adevăr.

Într-o altă ordine de idei, greșim și noi și ni se greșește și nouă, iar ulterior, cea mai grea misiune în viață e să iertăm. Uneori cerșim iertare și alteori ni se cere nouă să iertăm. Și nu putem. Ne apasă mândria și demnitatea și nu putem ierta. Plângem, ni se înmoaie inimile, avem tendința să ne întoarcem, să uităm, să iertăm, dar ceva ne oprește. E orgoliul care nu ne lasă. Sau, în alte cazuri, vrem să iertăm, dar nu putem, pentru că ni s-a greșit prea mult, pentru că durerea provocată a fost prea mare și pentru că acea durere ne-a lăsat răni adânci care nu trec chiar așa ușor. 

Triste sunt cazurile când îți calci pe orgoliu, ierți, iar apoi realizezi că acea persoană nu a meritat și, cel mai important, realizezi că a doua șansă duce la a noua șansă, iar persoana pe care ai iertat-o în speranța să se schimbe, nu se va schimba niciodată.

Intotdeauna o să cred în reciprocitate

Mi s-a tot de'a lungul timpului că dragostea este cel mai frumos sentiment de pe Pământ. Nu neg acest fapt. Doar că, cu părere de rău, mulți oameni au fost dezamăgiți de alți oameni care nu au putut să iubească sau care au confundat iubirea cu atașamentul. Unii iubesc oamenii nepotriviți. Altora, după experiențele dure din a lor viață, le este frică să se deschidă în fața altcuiva. Mai sunt și cei care percep dragostea ca durere. Aunci când li se provoacă rău, cred că modul în care se comportă cel de alături este o normalitate, pentru că aduc în prezent atât de multe emoții nerecunoscute. Trădarea prietenilor ne sădește în suflet o imensă dezamăgire.

Când iubesc și respect pe cineva nu mă gândesc doar la propria persoană, doar încerc să mă comport cu omul așa cum aș dori ca alții să se comporte cu mine însămi. Nu-i mint pe cei cu care împart dorințe, visuri și serile târzii, comunic și le ofer mesajul corect pe care doresc să-l înțeleagă. Nu caut scuze, dar îmi recunosc greșelile și încerc să le corectez.

Cred în reciprocitate. Nimeni nu este dator cu ceva în fața cuiva. Nimeni nu este obligat să stea acolo unde nu se simte bine sau se simte în plus. Nimeni nu are dreptul să se folosească de bunătatea și sinceritatea cuiva. Am iubit și după despărțiri dureroase, după trădări și mimări de sentimente profunde. Dar, la un moment am înțeles că sunt sleită de puteri din cauza celor care m-au dezamăgit. Am înțeles că dragostea îmi dăruiește cele mai inexplicabile puteri, iar dezamăgirile nu mă doboară la pământ și-mi taie aripile.

Cum dincolo de orice nor ce aduce furtuna, se află un albastru necuprins și un soare ireal, așa și în spatele oricărei dureri mari stă ascunsă o fericire cuprinzătoare… tot ce trebuie să facem este să sperăm, să credem, să ne dorim din tot sufletul și să nu deznădăjduim, căci cu puțină răbdare, vom da norii la o parte pentru a admira frumusețea soarelui… iar soarele, adică fericirea, e ascunsă în sufletul fiecărui om. Alungați norii de pe cer și lăsați-vă pătrunși de adevărata bucurie!

La ordinea zilei: sentimentul de nesiguranta

Fiecare zi care incepe vine cu evenimente noi, de cele mai multe ori neasteptate si uneori chiar neplacute. Fie ca sunt lucruri care ne afecteaza direct, fie ca vorbim despre razvratiri ale naturii sau despre decizii politice ce intorc pe dos destinul unei natiuni intregi, toate acestea contribuie la sentimentul de nesiguranta pe care lumea contemporana ni-l ofera la tot pasul. Cu totii traim incertitudinea si sentimentul de nesiguranta, fiecare dintre noi concetrandu-ne cu precadere pe anumite teme. Teama vis-a-vis de ceea ce ne rezerva viitorul este fireasca. 

Teama de conflicte politice la nivel international care sa declanseze razboaie exista si astazi, la fel si teama fata de cataclisme sau epidemii (anul 2020 cred ca nu va fi uitat mult timp de acum incolo). Toate aceste temeri se bat cap in cap cu ideea pe care ne-a imprimat-o societatea contemporana, intens tehnologizata, si anume ca totul se poate controla: ca putem decripta legile naturii si ca putem cumpara tot ce avem nevoie. Acest lucru ne-a facut sa ne dorim din ce in ce mai tare sa detinem controlul asupra vietii si viitorului nostru si am inceput sa ne facem asigurari pentru casa, masina, viata si chiar pentru diverse parti ale corpului. Incercam sa pacalim si timpul, sa nu mai imbatranim si pentru asta cumparam creme, ne facem operatii estetice si luam fel si fel de pilule miraculoase. Toate aceste manifestari provin de fapt din teama fata de viitor.

Frica este normala atunci cand se manifesta ca o reactie fireasca in fata unor pericole clare, este o emotie cu care am fost inzestrati de natura pentru a supravietui si a ne proteja. Frica ne ajuta sa fim pregatiti, sa ne instruim si sa ne informam asupra pericolelor pe care le intrevedem. Exista insa si o altfel de frica, aceea care ne paralizeaza si ne impiedica sa ne traim normal viata. Teama de viitor, de situatii necunoscute, teama de reactiile celoralalti, toate acestea nu au un alt antidot in afara de acela de a invata cum sa le gestionam. Trebuie sa invatam sa le intelegem pentru a le putea face fata, sa fim pregatiti sa le traversam si sa descoperim sensul fiecarei situatii.

Cu toate acestea, nu trebuie sa lasam teama sa ne paralizeze, gandindu-ne la ceva ce ar putea sa se intample. Temerile noastre se indreapta cu precadere asupra viitorului: ne temem de boli, de accidente, de pierderea celor dragi, de somaj, de singuratate. Aceste lucruri se pot sau nu intampla, insa temandu-ne si facandu-ne griji, iesim din prezent pentru a ne inchide in teama de un viitor nesigur. Viitorul la care ne gandim se lasa asteptat, iar noi nu ne traim prezentul ci ramanem intr-o imobilitate provocata de teama continua de ce s-ar putea intampla.

Cum putem scapa de aceasta teama perpetua? Traind in prezent, pentru ca experienta nu se castiga gandindu-te la ce s-ar putea intampla, ci facand lucruri si asumandu-ti riscuri. Nu trebuie sa facem eforturi disperate sa evitam necunoscutul, ci trebuie sa invatam sa traim cu el. Daca traim in defensiva nu ne aparam de ce ni s-ar putea intampla, doar ne saracim viata de multe posibile experiente interesante. Viata inseamna incertitudine si intrebari la care nu putem raspunde decat daca luam decizii, daca facem alegeri si actionam. Nu putem sa ne temem si sa ne bucuram de viata in acelasi timp, trebuie sa facem o alegere, mai ales daca nu ne plac jumatatile de masura.

Trebuie sa facem diferenta intre temeri, sa le separam pe cele previzibile, asupra carora putem actiona pentru a le reduce impactul si intre temerile vis-a-vis de situatii necunoscute, care ne poate cuprinde atunci cand ne aflam intr-o situatie noua sau intr-un loc nestiut. Exista insa si teama fata de tot ceea ce nu putem controla, de ceea ce nu depinde de noi, ca acest virus care afecteaza din ce in ce mai multi oameni si tot mai multa lume nu vede luminita de la capatul tunelului (exceptandu-i pe adeptii teoriei conspirationale mondiale care traiesc intr-o realitate paralela noua). Imprevizibilul insa are farmecul lui, ne ajuta sa fim mai creativi, sa nu ne plictisim, sa invatam lucruri noi, sa cunoastem oameni si sa gasim raspunsuri despre viata pe care nu le aveam. Trebuie sa ne ferim de asemenea de frica pe care ne-o transmit ceilalti, care-si proiecteaza temerile asupra noastra si ne fac sa dobandim frici care nu sunt ale noastre. Si cel mai bine este sa avem incredere, increderea este cea care ne salveaza de frica si ne ajuta sa traim normal, fara o continua nesiguranta care sa ne apese si sa ne strice dorinta de a trai.

Pauză, vreau să cobor

Fiecare dintre noi avem momente în viață în care simțim că totul se prăbușește. Măcar o dată în viață se întâmplă să ne lovim de diferite piedici care ne opresc de la drumul nostru în viață. Aceste momente ne fac să vrem să renunțăm, ne mănâncă toată energia și ne lasă fără chef, fără motivație și fără drag de lucrurile care, odată, ne plăceau.

Astfel de momente dificile nu sunt, în fapt, nimic altceva decât semnele pe care ni le oferă viața, prin intermediul subconștientului nostru, că avem nevoie de o pauză în care să ne deconectăm de la micile probleme. Pe parcursul vieții, conștientul ne tot alimentează cu mesaje că totul trebuie luat în serios, că nu avem nevoie de pauze, că actualul loc de muncă este ceea ce ne dorim, chiar dacă ne termină psihic, că rutina este bună și trebuie să ne ținem de ea până la pensionare, uneori chiar și după. La un moment dat, subconștientul nostru clachează și construiește scenarii, aparent dăunătoare, dar care au ca scop final deconectarea noastră. Tot acest declic se petrece într-o fracțiune de secundă. Ori stăm în pat și dintr-o dată suntem străfulgerați de întrebarea: Chiar sunt fericit cu adevărat așa cum sunt acum? Ori stăm pe Facebook, ne uităm la fotografiile prietenilor  care par atât de fericiți în Santorini, Thailanda, Tenerife sau chiar pe plaja din Mamaia. Ne enervăm și ne întrebăm cu voce tare: Eu de ce nu merg niciodată într-o astfel de vacanță?

Rutina amplifică starea de depresie, iar răspunsul la întrebarea „Cum scap de lipsa de poftă de viață care a pus stăpânire pe viața mea?” este unul singur: „Ieși afară, ieși din casă!”. Unde? Oriunde. În parcul din fața blocului sau în îndepărtata Indie. Mintea construiește granițe, impune reguli, crezând că ne vrea binele, însă spiritul nostru este liber, are nevoie de aventuri, de acțiune, de orice altceva în afară de rutină. Călătoriile te ajută să te deconectezi de la ceea ce ai lăsat acasă. Fie că avem o problemă de cuplu, fie că avem probleme la locul de muncă sau într-un alt aspect al vieții noastre, plecarea într-un loc nou ne ajută să ne mutăm atenția și să acumulăm noi experiențe. Până în acel moment, credeam că tot ceea ce facem în viață, adică rutina pe care ne-am creat-o, este suficientă. În vacanță descoperim noi puncte de vedere, noi moduri de a gândi și de a acționa și, de multe ori, chiar suntem surprinși de noi. Readucem în viața noastră sentimente și simțiri pe care le-am uitat, care abundau în copilărie, însă nu mai au loc în viața de adult.

 Primul lucru pe care îl putem face, chiar înainte de a ne face bagajele pentru un sejur, este să ne anunțăm colaboratorii, prietenii și familia că mergem în vacanță. Toată lumea trebuie să respecte nevoia noastră de intimitate, de deconectare, iar toate mijloacele care ne-ar putea aduce aminte de rutină trebuie lăsate acasă. Prietenii noștri trebuie să fie înștiințați că telefonul nostru va rămâne mai mult în camera de hotel sau va fi folosit numai pentru poze.

Dacă alegi să mergi singur în vacanță, fă orice activitate pe care, în mod normal, n-ai face-o dacă ai fi acasă. Plimbă-te, descoperă noul oraș,  oamenii, cum gândesc, ce-i diferit și cum te simți să fii acolo. Bucură-te de fiecare moment și fii prezent, indiferent de ce faci acolo. Dacă mergi împreună cu cineva, e indicat să petreci timpul cu acea persoană. Bucură-te de prezența lui, râdeți, glumiți, ieșiți și faceți lucruri care să vă scoată din rutină. În momentul în care reveniți acasă, folosți energia creată pentru voi, pentru ceea ce aveți nevoie. Observați dacă lucrurile s-au așezat, dacă v-au venit idei noi sau dacă pur și simplu vi s-a schimbat atitudinea cu privire la situația de la care ați plecat.

Adevărata iubire se construieşte

Din punctul meu de vedere, sentimentul de iubire, adrenalină când întâlneşti pe cineva nou, este doar un sentiment trecător, dar adevărata iubire se construieşte alături de parteneri care împart aceeaşi viziune şi trag în aceeaşi directie, dar, totul necesită foarte mult timp şi comunicare.

Nu mai căutaţi ca bezmeticii şi nu vă doriţi iubiri adevărate dacă nu ştiţi cu ce se mănâncă. Nu fiţi flămânzi după sentimente dacă nu ştiţi ce sacrificii cere acest lucru. Să nu credeţi că o iubire este doar lapte şi miere şi, să nu vă imaginaţi că, într-o relaţie adevărată nu există şi eşecuri, probleme, lacrimi şi dezamăgiri. Să nu credeţi că în iubire nu se înşela sau nu se minte. Ba da! Se întâmplă. Şi toate acestea se întâmplă cu un rost. Întăreşte sau dezechilibrează. Zguduie sau doar pune pirostiile unei relaţii de durată.

Totul se construieşte şi aşa cum porneşti într-o relaţie, aşa cum îţi construieşti ajunsurile dar şi neajunsurile, aşa cum iubeşti şi, ştii să răspunzi celui de lângă tine, aşa se formează şi relaţia ta. Nu căuta! Nu alerga şi nu obosi fără rost. Iubirea adevărată o găseşti întâmplător, fix atunci când nu te aştepţi. Iubirea adevărată te ia pe nepregătite, iar uşor uşor te pregăteşte ea pe tine. Te învaţă să supravieţuieşti, să rezişti încercărilor, chinurilor şi furtunilor. Nu îţi irosi energia fără rost şi nu te chinui. Într-o iubire adevărată vei avea multe de înfruntat, iar drumul dintre cele două perechi nu va fi niciodată separat, ci doar acelaşi. Nu vor fi probleme sau suferinţe separate. Veţi mânca din aceeaşi oală şi lacrimile le veţi vărsa în acelaşi rău. Veţi culege împreună exact ce sădiţi, iar hainele cele mai călduroase vor fi braţele voastre.

Iubirea adevărată, cea în care două jumătăţi se unesc, nu formează întregul deodată! Întregul se construieşte, fiecare părticică unindu-se cu timpul, cu anii şi cu zilele, cu lacrimile şi cu zâmbetele, cu vorbele frumoase, dar şi cu cele urâte. Într-o relaţie adevărată doar cei puternici rezistă! Doar cei care înţeleg, aprofundează şi îşi doresc să facă parte dintr-o familie. Doar cei care deşi au greşit, au minţit, au înşelat, au vorbit urât, până la urmă îşi doresc să repare, să facă parte dintr-un întreg, să unească şi să renunţe la tot ce e rău în folosul binelui. În folosul iubirii adevărate, pe care unii chiar o caută disperaţi. Doar cei conştienţi pot uni şi pot construi.

Iubirea a rămas cel mai frumos sentiment de pe pământ. Înainte de dragoste şi fericire, pentru că ea le împlineşte pe toate: Ataşare, mulţumire, recunoaştere de sine, descoperire, înţelegere, înţelepciune, durere, trudă şi răsplată. Iubirea adevărată te construiește, iți formează anumite simțuri, te schimbă și te mulțumește.

Nu căuta iubirea adevărată! Iar înainte să o găseşti, te rog înţelege! Orice cer senin va fi la un moment dat plin cu nori şi, orice floare se ofileşte. Ai grijă! Pentru că acolo unde sunt nori, tu trebuie să aduci soarele, iar acolo unde începe să se usuce trebuie să uzi. Mereu. Fără oprire. Acolo unde doare, tu trebuie să iubeşti!

Trebuie să înțelegi! Adevărul nu-l poate spune oricine, așa cum nici iubirea adevărată nu poate fi trăită de oricine. Toți reușim să ne indrăgostim, dar puțini reușesc să treacă la următorul nivel. Fără ocolișuri, fără probleme, fără frică și mai ales, fără bariere. Cea adevărată rezistă mai ales timpului, iar cea falsă se pierde prin el, se instrăinează, construcția devenind prea grea.

Hoinar prin viata

Intotdeauna cu emotie, agitatie, un pic de mister incepe o noua provocare; o calatorie in lumea amintirilor, a unor convingeri personale, dar si a unor vise mai mult sau mai putin implinite. Cateodata, clipele sunt confuze si nu reusim sa gasim un sens in ceea ce ne inconjoara. Este mai dificil sa scrii despre ceea ce nu intelegi foarte bine. Totusi, cum acel „simplu” intarzie sa apara, am sa ii ies in cale, sperand ca intotdeauna cuvintele ma vor incuraja sa continui, iar dupa un inceput mai timid ideile vor incepe sa se lege. Prezentul este aici si acum, clipa de clipa, iar refuzand sa accepti acest lucru… refuzi sa il traiesti in intregime. Stiu ca acest „acum” nu neaga principiile care ne definesc si pe care le aparam uneori cu rigiditate, daca suntem capabili sa ne oferim raspunsuri sincere la intrebarile ce ne apar in cale. Prezentul inseamna alegeri, pe care, in fond, indiferent de influente, le facem noi insine. In concluzie, prezentul exista, face parte din noi indiferent de intensitatea cu care il traim sau ii constientizam prezenta. Pe de alta parte insa, dincolo de aceasta interpretare directa, cred ca, la o privire mai atenta, putem observa ca prezentul inseamna un pic mai mult decat bucuria clipei curente: e o veriga… un punct de legatura facand parte dintr-un lant cu mult mai mare. Imi place mult sa scriu… dar in aceasta clipa, as renunta bucuroasa la locul cald din fata calculatorului pentru a ma regasi intr-un apus de soare acolo, sus, la munte, sau pentru a ma pierde in privira calda a iubitului. Sunt momente speciale, pe care ni le-am dori fara de sfarsit. Dar, poate ca ar fi bine sa ne amintim faptul ca nu vom fi mereu „acolo”, in acel loc dorit si ca anumite clipe speciale nu dureaza la nesfarsit. Viata nu cuprinde doar punctele finale ale unei calatorii, ci si calatoria in sine. Prin urmare, prezentul face parte dintr-un flux, dintr-o curgere de apa, fiind intr-un fel legat de experientele trecutului si de dorinta de a face urmatorii pasi catre viitor. Aceasta constientizare ne face ca, mai devreme sau mai tarziu, sa incepem sa cautam un SENS. Prin urmare, pe langa existenta sa individuala, prezentul este o parte a unui intreg mai mare, a acelui SENS care poate face diferenta. Cu totii ne supunem, in drumul nostru, unui adevar fundamental: Fiecare inceput are si un sfarsit. Pornim cu un zambet luminos de copil pentru a ne lua ramas bun, intr-un final, cu o privire senina sau, dimpotriva, impovarata de regrete. Intre aceste doua borne, insa, alegerile formeaza combinatii infinite si astfel, ne construim viitorul din ingredientele pe care ni le ofera viata. Si totusi, in ciuda unor posibilitati atat de largi, nu se supune totul legilor hazardului. In cele din urma, optiunile incep sa se lege, conturand o personalitate. Incepem sa tindem catre ceva, catre o destinatie mai mult sau putin constientizata, iar ideea ca putem ajunge acolo ne ofera energia pentru a merge mai departe.