Atunci cand iti pasa

De ce iti pasa ? Simplu … pentru ca esti om , pentru ca esti sincer ,pentru ca esti unul din putinele persoane care iubesc adevarul si nu falsitatea , pentru ca nu te poti preface oricat ti-ai dori asta , pentru ca inca iubesti si pentru ca o parte din tine nu te va lasa niciodata sa uiti amintirile frumoase .

Sa uiti cat ai luptat, e ca si cum ai uita ca traiesti ! Si ce se intampla atunci cand uitam sa traim ? Oare nu ne mai pasa ? Nu ! Tocmai atunci iti pasa cel mai tare ! Si te intrebi singur, de ce tie iti pasa atat de mult cand usile sunt inchise mereu acolo unde bati ! Nu-ti va raspunde nimeni, oricat de mult ti-ai dori ! Si pentru ce ti-ai dori ca acel cineva sa deschida usa , cand sti sigur ca tot ce vei primi vor fi doar „firimituri” din tot ce-a fost odata !?

Uneori trebuie sa te resemnezi ca ai pierdut , inainte de a pierde definitiv lupta , pentru ca atunci cand o vei pierde sa fi gata de razboi , nimic nu se termina doar la o lupta ! Nimic nu se termina la el , dar de ce iti pasa ? Pentru ca inainte sa simti ca iti pasa esti om , pentru ca inainte ca o lacrima sa curga , o simti ! Pentru ca exista suflet , inainte de trup , pentru ca exista sentimente inainte de tot ceea ce ai vrea sa fi , pentru ca simti ca e sfarsitul unei povesti frumoase si pentru ca niciodata nu vom putea da timpul inapoi !

Ramai dezamagit , simti doar ca ai facut parte dintr-o piesa de teatru de prost gust , unde nu stiai sigur ce rol joci , doar ca ai jucat pana la capat pentru a vedea finalul ! Viata , o piesa de teatru , majoritatea personajelor oamenii falsi ! Oamenii sinceri , pun capat teatrului gratis , sunt acei oameni care trag cortina , care raman in culise asteptand ziua de maine , care indiferent cat de mult au fost raniti lupta sa mai apara pe scena macar odata ! Si vor aparea, mult timp de acum incolo … indiferent de persoanjele false !

Piesa nu s-a terminat, e doar inceputul unui alt drum … Mai greu sau mai bun , e drumul tau. De multe ori , tu alegi incotro te indrepti ! Dar , oare mai ai timp ? Esti obosit , uneori ai senzatia ca e o lupta in zadar ! Odata ajuns la capatul puterilor , realizezi cine si ce , conteaza cu adevarat . Atunci , vei simti ca-ti pasa … doar de tine , pentru prima oara !

Capcana relatiilor toxice

Cand relatia este lipsita de comunicare si afectiune, cand nu te simti apreciat, sau te simti neglijat, cand te simti ca si cum ai fi invizibil/a pentru partener, cand lasi foarte mult de la tine in ciuda vointei tale, sunt semne clare ca relatia nu merge deloc bine si ar trebui sa faci ceva in sensul acesta. Si noi, oamenii, ne schimbam de-a lungul vietii, la fel cum se schimba relatia de cuplu. Dar de cele mai multe ori nu reusim sa sesizam dinamica vietii de cuplu, crezand ca lucrurile pot merge de la sine.

Atunci cand nu merge relatia, de orice natura ar fi ea, de cele mai multe ori dam vina pe celalalt, invocand o schimbare nefireasca in atitudinea sa, sau mai putin pe placul nostru. Lucrurile nu pot merge de la sine, iar pentru o relatie sanatoasa, functionala, ambii parteneri trebuie sa depuna eforturi sustinute de cultivare a iubirii, a afectiunii, a atentiei si a aprecierii.

Care sunt limitele, granitele pe care trebuie sa le stabilim cu partenerul intr-o relatie de cuplu pentru ca aceasta sa functioneze? Care este gradul de acceptanta a tabieturilor, obiceiurilor, defectelor partenerului, cuplu cand, cat de des si in ce context facem compromisuri in asa fel incat acestea sa nu se transforme in frustrari si nemultumiri acumulate de-a lungul relatiei? Cand ne asezam la masa tratativelor si negociem impreuna cu partenerul o situatie din viata noastra de cuplu, un moment critic sau un conflict aparut in cadrul relatiei? Cat de importanta este comunicarea permanenta in ecuatia relatiei de cuplu? Sunt afirmatii de bun simt si, totodata, intrebari pe care ar trebui sa ni le punem de fiecare data cand constientizam ca ceva nu merge bine in relatia noastra. Orice sfarsit de relatie lasa in urma un gol imens pentru ca orice sfarsit provoaca spaima si teama de necunoscut si pentru ca un nou inceput presupune reinnoire sufleteasca, dar si asumarea unor riscuri, pe principiul „bun/a, rau/rea, este al meu/a mea”. O relatie se poate termina in mai multe feluri. Care sunt insa semnele care ne anunta inceputul sfarsitului?

Cand te decizi sa pui capat unei relatii, desi aceasta decizie poate fi, uneori, revocabila, ti se pare foarte greu, daca nu imposibil, sa-ti gestionezi emotiile si sa-ti redobandesti autocontrolul asupra propriei vieti. Nu vrei sa-ti ranesti partenerul, dar iti dai seama ca asa nu se mai poate si trebuie sa faci o schimbare majora in viata ta. De cele mai multe ori aceasta trauma provoaca un declic in sufletul tau, urmeaza o perioada de regasire si reconfigurare a propriului eu, a propriilor nevoi, dorinte, asteptari. Semnele ca trebuie sa pui punct unei relatii apar de-a lungul timpului, trebuie doar sa fii atent/a la ele. Faptul ca partenerul te neglijeaza, nu iti respecta si nu iti satisface dorintele, nevoile, asteptarile si aici vorbim despre nevoi bazice, cum ar fi nevoia de atentie, apreciere, valorizare, iubire, afectiune, tandrete, nevoia de sprijin, de ajutor in rezolvarea problemelor cotidiene. Toate aceste nevoi sunt foarte firesti intr-o relatie de cuplu. Fara satisfacerea acestor nevoi de ambele parti relatia nu are cum sa functioneze la parametri normali.

Orice final de relatie sau despartire este traumatizanta, lasa cicatrici sau rani suflestesti deschise, greu de vindecat, dar nu este imposibil. De aceea, aceasta perioada se numeste perioada de doliu posttraumatic, perioada de regrete, de intrebari, ce nu am facut bine, unde am gresit, ce trebuia sa fac ca sa mearga bine, trebuia sa depun mai mult efort, sa fac mai multe compromisuri, apare momentul de autoinvinovatire, dar in egala masura orice relatie trebuie privita ca pe o experienta de viata din care am avut de invatat, pentru a putea merge mai departe, pentru ca ar trebui sa ne asumam din greselile trecutului. Dupa ce pui capat unei relatii toxice, te simti usurat/a, fara indoiala. Insa senzatia de bine si de liniste sufleteasca nu este imediata. Pe moment, simti nevoia sa te retragi, sa iti identifici ranile, sa reflectezi si sa te gandesti cine esti, incotro te indrepti si ce ai vrea sa faci cu viata ta. Ultimul lucru pe care ar trebui sa il faci dupa ce pui capat unei relatii este sa iti cauti refugiul intr-un alt partener. Nu te poti vindeca daca incepi imediat o alta relatie. Aceasta alegere nu este sanatoasa si nici terapeutica.

Nimeni nu este obligat sa iti vindece ranile, nimeni nu este obligat sa te faca fericit/a, sa fie pansamentul sau anestezicul tau, remediul care sa te faca sa uiti, pentru ca asta ar insemna sa complici si mai tare lucrurile. Cel mai bine este sa iti acorzi un ragaz pentru a parcurge aceasta calatorie interioara spre tine insati, sa te redescoperi. Ai nevoie de timp pentru a-ti recupera stima de sine, a-ti repara identitatea, a-ti hrani speranta si a invata sa ai incredere in tine.

Cafea cu aromă de toamnă

Nu îmi imaginez cum aş putea să mă trezesc dimineaţa fără să mă îndrept somnoroasă spre filtrul de cafea şi să apăs cu putere butonul de pornire. Ca mai apoi să mă pomenesc învăluită în ceaţă şi trezindu-mă în aburii aromatici de cafea tare. Privesc atentă vaporii negrei licori cum se ridică-n jurul meu albi şi mă poartă pe aripi de vise. Din cutia cu amintiri ascunsă în buzunarul sufletului, inima se rupe ca un val, se agită ca vântul, se dezlănţuie ca o mare furtunoasă. Precum fumul de ţigară… prăfuită, dragostea dispare ca un fum în ceaţă.

Ce poate fi mai plăcut decât atunci când te trezeşti să îţi începi ziua cu bună dispoziţie şi cu un gust puternic de cafea care să te pregătească pentru ziua ce urmează. Deja dormim dimineaţa cu o oră mai mult şi seara se întunecă mai devreme. Am trecut la ora de iarnă şi ne rămâne mai mult timp pentru a sta seara alături de cei dragi în jurul unui ceainic plin cu ceai de romaniţă.

Deschid fereastra larg, dau jaluzelele la o parte şi privesc cerul cenuşiu. Cerul plânge, dar nu cu ochii, ci cu norii lui cețoşi. Privesc cum îmi fuge umbra şi tălpile mi se topesc în zori, se scurg vise amăgitoare pe fruntea mea de stele… Mi-am așezat privirea în iarba uscată de toamnă de sub pervazul geamului.

Doza de incredere

 Increderea in tine insuti, increderea in viata, in iubire, in tot ce e bine si frumos, increderea in oamenii de langa tine. Toate astea sunt strans legate intre ele. Am legat a crede strict de procesul mental, de logica, abia mai tarziu mi-am dat seama ca de fapt acest “a crede” porneste de fapt din interior si e mai mult legat de ceea ce simti. Cuvintele lui Blaga “ eu nu strivesc corola de minuni a lumii, si nu ucid cu mintea, tainele ce le intalnesc…” m-au facut sa ma lamuresc mai mult asupra acestui lucru. Asa e si cu increderea in oameni, la o prima vedere s-ar parea ca e ceva legat strict de actiuni si fapte, de argumente, de mental. Asa e normal sa fie in afaceri, in parteneriate unde nu sunt implicate sentimente, insa in relatiile dintre oameni, prietenie, dragoste, e vorba de mai mult...

Vorbind despre incredere, persoanele exculsiv rationale sufera de o neincredere cronica…pun la indoiala tot ce vad . Din punct de vedere logic avem tot timpul cel putin 2 posibilitati: da sau nu , bun sau rau, de exemplu daca ne referim la o persoana aceasta poate sa fie si sa actioneze asa cum credem noi..sau poate sa ne insele asteptarile. Asa ca, ghidandu-ne exclusive dupa logica nu putem avea niciodata incredere deplina in cineva. Cunoscand acea persoana, anticipezi felul de a fi si actiunile in functie de ceea ce stii despre el, iar in cazul unei persoane necunoscute in functie de ce cunosti despre alti oameni, dar mintea ta iti spune ca exista oricand si celalta posibilitate. Increderea cred ca tine de ceva ce foloseste mintea dar in acelasi timp o depaseste…cred ca tine mai mult de suflet si e ceva instinctiv.

Ce mi se pare foarte interesant e faptul ca simtind intr-un anume fel, adica fiind increzatori sau neincrezatori, determinam pe cei din jurul nostrum sa actioneze ca atare. Stiti cum se zice ca “de ce ti-e frica nu scapi” si e foarte adevarat. Dar e vorba de neincrederea si frica care o simtim in subconstientul nostru, putem sa spunem ca avem incredere si in sinea noastra sa domine frica de a se intampla contrariul . Ati observat ca, de multe ori, persoane excesiv de geloase isi aleg parteneri care ii insala ?

Asadar cred ca increderea pleca din noi, noi alegem daca vrem sa avem incredere in cineva sau nu, iar daca alegem sa avem incredere inseamna ca ne asumam automat si riscurile. Asta e viata, curajul de a-ti asuma riscuri. Si numai asa poti trai cu adevarat, si numai asa poti iubi cu adevarat, avand incredere si asumandu-ti riscuri. Mintea te ajuta sa-ti alegi oamenii in care sa ai incredere si sa-ti minimizezi riscurile, dar sufletul te ajuta sa ai incredere.

Increderea in oameni e strans legata de increderea in noi insine si de iubire. Tot ce se intampla in jurul nostru si ne afecteaza increderea in noi, afecteaza si increderea in oameni in general. De asemenea, daca iubim si suntem iubiti, increderea in oameni creste. Iar dezamagirile si suferinta ne fac sa ne indoim.

De-a lungul timpului

Viața ne suprinde mereu și câteodată ajungem să ne gandim la faptul ca nu am luat decizii tocmai bune de-a lungul timpului, ajungem să ne gândim uneori la anumite lucruri pe care le-am făcut în trecut și acum de fapt să ne fi dorit să le fi făcut altfel.

 

Că vorbim de liceu, de foste iubiri, de locul de joacă sau de chestii legate de primul serviciu, cu toții  avem măcar un lucru pe care îl regretăm  din trecut. Spre exemplu, unii ne-am dori să ne fi distrat mai mult în liceu, sau poate sa fii fost mai cuminti, în timp ce alții și-ar fi dorit să își fi iubit mai mult bunicii.

Sa te privesti astazi in oglinda si sa vezi omul care ai devenit, atunci cand razi, vorbesti, te iubesti pentru cum esti tu, cu greselile tale, cu momentele tale de slabiciune sau de stupiditate, cand te ierti pe tine pentru greseli pe care le-ai fi putut face, pentru ca nimeni nu este perfect, atunci eliberezi copilul din tine, ii deschizi o usa catre exterior, dezvolti o relatie cu el. Este ca un copil in realitate, pe care il intelegi, il ajuti sa mearga mai departe, il iubesti, il lasi sa se dezvolte armonios.

Inainte de a fii critic cu tine si inchis, gandeste-te la copilul din tine.

Este important sa stii de existenta copilului din tine si sa te gandesti la acest lucru. Sa stii ca si aceasta parte din tine trebuie sa fie in lumina, libera, linistita, nu reprimata, intunecata, pentru ca ai nevoie sa fii in armonie cu tine insuti. Roaga copilul din tine sa te ajute, sa iti arate ce doreste, sa se manifeste liber si permite-i sa faca aceste lucruri. Vei simti schimbari minunate in viata ta, atat in plan fizic cat si spiritual.

Cand te-ai trezit aruncat in viata si ai avut de luat decizii, decizii peste decizii, cand ti-ai dorit sa faci foarte multe lucruri si sa devii omul care credeai ca trebuie sa fii iar mai apoi realizezi ca anii au trecut si te-ai trezit fara un scop in viata, ancorat in viata cotidiana si rutina stai si te gandesti mai atent la tine. La ceea ce esti si la ceea ce ti-ai fi dorit sa fii cu ani in urma

De-a lungul timpului sufletul omului acumulează de toate. Acumulează iubiri, eșecuri, frustrări, mici bucurii, mari realizări, neîmpliniri, regrete și alte sentimente de tot felul. Fără doar și poate el se leagă de oameni, de fiecare dată altfel, fără a mai putea fi dezlegat vreodată, fie că e vorba de oameni care fac parte din trecut sau dintr-un prezent nesigur.

Când vorbim de caracterul nostru, de comportamentul nostru, de atitudinea noastră față de diferite aspecte și de modul nostru de gândire, ce suntem noi dacă nu suma experiențelor noastre? Felul tău de a fi este, printre altele, rezultatul vorbelor pe care le-ai auzit de la părinții tăi, al lucrurilor pe care ei le făceau, al modului în care s-au poziționat ei față de tine, precum și rezultatul întâlnirilor cu diverși alți oameni care te-au marcat, al anturajului, al discuțiilor mai mult sau mai puțin comune cu prietenii, al introspecțiilor tale și, nu în ultimul rând, al situațiilor de viață cu care te-ai confruntat (ex: o dragoste neîmpărtășită, un eșec „nedrept”, pierderea cuiva drag etc.). Ce sunt toate astea dacă nu experiențe de viață? Și acum mă întreb: doar astfel de lucruri sunt experiențe de viață?

Treptat aleg să fac ordine în viaţa mea

Sunt convinsă că oamenii te condamnă atunci când te înstrăinezi de ei. Se simt neglijaţi, abandonaţi, neîndreptăţiţi. Şi prea puţin dintre ei se întreabă care a fost motivul pentru care te-ai distanţat. Nu fac niciun efort să vadă dacă a fost ceva greşit la ei, ci vor vedea de îndată numai greşeli la tine, iar dacă aceste greşeli nu există, le vor născoci. Nu își vor asuma nicio vină, nu vor accepta că au fost îndepărtați și te vor dușmăni. Unii nu sunt capabili să înțeleagă că dacă te înstrăinezi de ei, ai un motiv. Si, în loc să caute adevăratul motiv pentru care te-ai înstrăinat, își închipuie tot felul de lucruri, victimizându-se, simțindu-se nedreptățiți si acuzându-te că nu ai fost capabil să le fii prieten, că te-ai schimbat, că nu ești omul care păreai a fi.

Azi voi pomeni despre cei de care m-am instrăinat doar pentru că au ales să rămână prieteni cu oameni care mă dușmănesc și care s-au purtat cu mine altfel decât am meritat. Bineînțeles că nici un om nu este dator să îmi rămană alături. Nu am forțat alegerile nimănui, mi-am dorit ca oamenii să îmi rămană alături doar din convingeri proprii. Am pretenția de la prietenii mei să mă cunoască. Să știe ce fel de om sunt, ce calități și ce defecte am. Detest ipocrizia și prefăcătoria. Oamenii pot alege de care parte doresc să fie, în funcție de valorile și principiile lor. Am ajuns să fiu detestată de cei cu care am încheiat relații de prietenie, iar ei, incapabili să se privească obiectiv, se victimizează și aruncă vina asupra mea. Singura mea vină este că am ales să mă protejez de dezamăgiri și că nu mă irosesc și nu mă iluzionez cu prietenii închipuite. Dacă eu am renunțat la anumiți oameni, nu a fost pentru că sunt rea, rece și renunț ușor la prieteni, nici pentru că nu știu să tolerez, să iert și să dau încă o șansă celor care mi-au greșit..nici pentru că mă cred perfectă (fiindcă nu sunt), ci pentru că nu pot relaționa cu oameni cu care nu am în comun aceleași principii morale și aceleași valori.

Este adevărat că înstrăinarea şi abandonul dor şi creează frustrări şi întrebări. La un moment dat am ales să fac ordine în viaţa mea, iar asta a însemnat invariabil să mă îndepărtez de anumiţi oameni. De ce? Pentru că în orice relaţie, fie că este una de iubire, de prietenie sau de colegialitate este nevoie de doi. Iar atunci când într-o relaţie am rămas singură, am abandonat.  M-am îndepărtat de oamenii cu care am sau nu am nimic în comun. Deşi am acceptat întotdeauna personalităţi extreme, mentalităţi diferite, gusturi diferite, unii au fost atât de diferiţi încât nu aveam niciun punct comun. Ba mai mult, aceştia au încercat într-un mod agresiv să îşi impună părerile şi gusturile, nerespectându-mi personalitatea. M-am îndepărtat de oamenii lipsiţi de ambiţii şi de valori, oameni pe care m-am săturat să-i trag în sus şi să le înfrumuseţez sufletele. M-am îndepărtat de oamenii care doar m-au folosit, purtând măşti prietenoase după care se ascundeau scopuri proprii.  M-am îndepărtat de oameni care în faţa mea defilau cu bune intenţii, dar prin spate îmi nutreau sentimente de ură şi invidie.  M-am îndepărtat de oamenii răi, negativi, pesimişti, care strică mereu armonia din jurul lor, oameni care te indispun cu stările lor proaste, care au mereu ceva de reproşat şi pentru care orice ai face nu este niciodată destul. M-am îndepărtat de oamenii egoişti, care trăiesc doar pentru binele propriu, care se pun mereu pe primul loc şi care cred că li se cuvine totul.

M-am îndepărtat şi mă voi îndepărta de oamenii care doar îmi irosesc timpul pentru a-și umple singurătatea. M-am îndepărtat de oamenii insensibili la frumos, oameni concentraţi prea mult pe „a avea” şi prea puţin pe „a fi”.

Nu, nu mi-a fost uşor să mă îndepărtez de oameni, pentru că de fiecare om în parte cu care am relaţionat m-au legat senstimente frumoase. Dar nici nu am vrut să mă iluzionez în continuare cu prietenii şi cu relaţii bune închipuite. Unii au rămas în urma mea privind cum mă distanţez şi nu au făcut niciun efort ca să mă oprească. Alţii m-au urât şi trăiesc cu impresia că m-am schimbat, că evoluţia mea m-a transformat într-un om încrezut, ceea ce nu este adevărat. Dar, pentru aceia incapabili să îşi asume eşecurile de care se fac responsabili trebuie găsit mereu un vinovat. Aceia care se întreabă de ce m-am îndepărtat ar trebui ca înainte să mă acuze de indiferență și de înstrăinare datorită unor motive închipuite, să caute adevărul în caracterele lor, în purtarea lor, în sufletele lor. M-am îndepărtat aşa cum mi-a dictat inima şi raţiunea şi am păstrat aproape de mine doar oamenii care cunosc şi preţuiesc valoarea prieteniei şi a omeniei.

                              Ideea este că nu am terminat, urmează curăţenia de toamnă :)

Atunci când ne pasă

Știți și voi cum este, când ești atât de entuziasmat și de sigur de o idee mergi pe ea indiferent de orice. Nu la fel se întâmplă și atunci când există nesiguranță sau când avem o perioadă mai proastă. Atunci da, avem nevoie de aprecieri, de acceptare și de încurajare.

Interesant fenomen că de multe ori ajungem să ne și comportăm de față cu ceilalți conform părerii lor despre noi. Are și o denumire: efectul Pygmalion.

Oamenilor din jur le pasă prea puțin de tine, de mine sau de altcineva. Și nu e vorba de nepăsare în sensul negativ, ci doar de faptul că avem o concentrare și o memorie selectivă. Selectăm doar ceea ce este important pentru noi și se întâmplă că tu să nu fii atât de important precum crezi pentru altcineva.

Doar noi ne imaginăm că suntem centrul vieții acelei persoane, că se gândește la gafa pe care noi am făcut-o și că ne va ține minte doar pentru aia.

Vi s-a întâmplat să credeți că ați spus ceva greșit la adresa unei persoane, că persoana respectivă se simte ofensată și chiar să vedeți priviri urâte îndreptate spre voi? Și mie. Și vi s-a întâmplat să vă faceți curaj să întrebați ce are și să vă spună cu totul altceva pentru motivul supărării și chiar să aveți impresia că e sinceră? Și mie.

Presupunerile ne alimentează frustrări și dureri de cap. Din păcate, am fost învățați să fim cuminți, cu mâinile la spate, să stăm în banca noastră și să nu ridicăm glasul sus și tare atunci când întrebăm ceva. De-asta (și probabil și din alte motive) ne e teamă să nu ne facem de rușine atunci când avem ceva de întrebat, mai ales dacă e vorba despre a întreba persoana despre starea ei de spirit. Ați fost vreodată într-o sală la finalul unui curs și cel care a prezentat să întrebe dacă sunt întrebări? S-a așternut o liniște de mormânt și oamenii au părut a fi statui, au evitat contactul vizual cu cel din față, poate, poate nu îl întreabă fix pe el ceva.

Când nu suntem siguri pe noi, criticile celorlalți ne afectează mult. Nu ne luăm timp să le punem în balanță, să vedem dacă persoana cealaltă chiar a înțeles sau a interpretat corect ceea ce am spus.

Ne pierdem prea multă energie și ne dăm prea multe bătăi de cap presupunând și întrebându-ne despre ce cred alții, convingându-ne că nu ne pasă, de fapt.

În definitiv, la finalul zilei, singura persoană care ar trebui să fie mulțumită de tine și de a cărei părere să îți pese, ești tu.