Cafea cu aromă de toamnă

Nu îmi imaginez cum aş putea să mă trezesc dimineaţa fără să mă îndrept somnoroasă spre filtrul de cafea şi să apăs cu putere butonul de pornire. Ca mai apoi să mă pomenesc învăluită în ceaţă şi trezindu-mă în aburii aromatici de cafea tare. Privesc atentă vaporii negrei licori cum se ridică-n jurul meu albi şi mă poartă pe aripi de vise. Din cutia cu amintiri ascunsă în buzunarul sufletului, inima se rupe ca un val, se agită ca vântul, se dezlănţuie ca o mare furtunoasă. Precum fumul de ţigară… prăfuită, dragostea dispare ca un fum în ceaţă.

Ce poate fi mai plăcut decât atunci când te trezeşti să îţi începi ziua cu bună dispoziţie şi cu un gust puternic de cafea care să te pregătească pentru ziua ce urmează. Deja dormim dimineaţa cu o oră mai mult şi seara se întunecă mai devreme. Am trecut la ora de iarnă şi ne rămâne mai mult timp pentru a sta seara alături de cei dragi în jurul unui ceainic plin cu ceai de romaniţă.

Deschid fereastra larg, dau jaluzelele la o parte şi privesc cerul cenuşiu. Cerul plânge, dar nu cu ochii, ci cu norii lui cețoşi. Privesc cum îmi fuge umbra şi tălpile mi se topesc în zori, se scurg vise amăgitoare pe fruntea mea de stele… Mi-am așezat privirea în iarba uscată de toamnă de sub pervazul geamului.

Doza de incredere

 Increderea in tine insuti, increderea in viata, in iubire, in tot ce e bine si frumos, increderea in oamenii de langa tine. Toate astea sunt strans legate intre ele. Am legat a crede strict de procesul mental, de logica, abia mai tarziu mi-am dat seama ca de fapt acest “a crede” porneste de fapt din interior si e mai mult legat de ceea ce simti. Cuvintele lui Blaga “ eu nu strivesc corola de minuni a lumii, si nu ucid cu mintea, tainele ce le intalnesc…” m-au facut sa ma lamuresc mai mult asupra acestui lucru. Asa e si cu increderea in oameni, la o prima vedere s-ar parea ca e ceva legat strict de actiuni si fapte, de argumente, de mental. Asa e normal sa fie in afaceri, in parteneriate unde nu sunt implicate sentimente, insa in relatiile dintre oameni, prietenie, dragoste, e vorba de mai mult...

Vorbind despre incredere, persoanele exculsiv rationale sufera de o neincredere cronica…pun la indoiala tot ce vad . Din punct de vedere logic avem tot timpul cel putin 2 posibilitati: da sau nu , bun sau rau, de exemplu daca ne referim la o persoana aceasta poate sa fie si sa actioneze asa cum credem noi..sau poate sa ne insele asteptarile. Asa ca, ghidandu-ne exclusive dupa logica nu putem avea niciodata incredere deplina in cineva. Cunoscand acea persoana, anticipezi felul de a fi si actiunile in functie de ceea ce stii despre el, iar in cazul unei persoane necunoscute in functie de ce cunosti despre alti oameni, dar mintea ta iti spune ca exista oricand si celalta posibilitate. Increderea cred ca tine de ceva ce foloseste mintea dar in acelasi timp o depaseste…cred ca tine mai mult de suflet si e ceva instinctiv.

Ce mi se pare foarte interesant e faptul ca simtind intr-un anume fel, adica fiind increzatori sau neincrezatori, determinam pe cei din jurul nostrum sa actioneze ca atare. Stiti cum se zice ca “de ce ti-e frica nu scapi” si e foarte adevarat. Dar e vorba de neincrederea si frica care o simtim in subconstientul nostru, putem sa spunem ca avem incredere si in sinea noastra sa domine frica de a se intampla contrariul . Ati observat ca, de multe ori, persoane excesiv de geloase isi aleg parteneri care ii insala ?

Asadar cred ca increderea pleca din noi, noi alegem daca vrem sa avem incredere in cineva sau nu, iar daca alegem sa avem incredere inseamna ca ne asumam automat si riscurile. Asta e viata, curajul de a-ti asuma riscuri. Si numai asa poti trai cu adevarat, si numai asa poti iubi cu adevarat, avand incredere si asumandu-ti riscuri. Mintea te ajuta sa-ti alegi oamenii in care sa ai incredere si sa-ti minimizezi riscurile, dar sufletul te ajuta sa ai incredere.

Increderea in oameni e strans legata de increderea in noi insine si de iubire. Tot ce se intampla in jurul nostru si ne afecteaza increderea in noi, afecteaza si increderea in oameni in general. De asemenea, daca iubim si suntem iubiti, increderea in oameni creste. Iar dezamagirile si suferinta ne fac sa ne indoim.

De-a lungul timpului

Viața ne suprinde mereu și câteodată ajungem să ne gandim la faptul ca nu am luat decizii tocmai bune de-a lungul timpului, ajungem să ne gândim uneori la anumite lucruri pe care le-am făcut în trecut și acum de fapt să ne fi dorit să le fi făcut altfel.

 

Că vorbim de liceu, de foste iubiri, de locul de joacă sau de chestii legate de primul serviciu, cu toții  avem măcar un lucru pe care îl regretăm  din trecut. Spre exemplu, unii ne-am dori să ne fi distrat mai mult în liceu, sau poate sa fii fost mai cuminti, în timp ce alții și-ar fi dorit să își fi iubit mai mult bunicii.

Sa te privesti astazi in oglinda si sa vezi omul care ai devenit, atunci cand razi, vorbesti, te iubesti pentru cum esti tu, cu greselile tale, cu momentele tale de slabiciune sau de stupiditate, cand te ierti pe tine pentru greseli pe care le-ai fi putut face, pentru ca nimeni nu este perfect, atunci eliberezi copilul din tine, ii deschizi o usa catre exterior, dezvolti o relatie cu el. Este ca un copil in realitate, pe care il intelegi, il ajuti sa mearga mai departe, il iubesti, il lasi sa se dezvolte armonios.

Inainte de a fii critic cu tine si inchis, gandeste-te la copilul din tine.

Este important sa stii de existenta copilului din tine si sa te gandesti la acest lucru. Sa stii ca si aceasta parte din tine trebuie sa fie in lumina, libera, linistita, nu reprimata, intunecata, pentru ca ai nevoie sa fii in armonie cu tine insuti. Roaga copilul din tine sa te ajute, sa iti arate ce doreste, sa se manifeste liber si permite-i sa faca aceste lucruri. Vei simti schimbari minunate in viata ta, atat in plan fizic cat si spiritual.

Cand te-ai trezit aruncat in viata si ai avut de luat decizii, decizii peste decizii, cand ti-ai dorit sa faci foarte multe lucruri si sa devii omul care credeai ca trebuie sa fii iar mai apoi realizezi ca anii au trecut si te-ai trezit fara un scop in viata, ancorat in viata cotidiana si rutina stai si te gandesti mai atent la tine. La ceea ce esti si la ceea ce ti-ai fi dorit sa fii cu ani in urma

De-a lungul timpului sufletul omului acumulează de toate. Acumulează iubiri, eșecuri, frustrări, mici bucurii, mari realizări, neîmpliniri, regrete și alte sentimente de tot felul. Fără doar și poate el se leagă de oameni, de fiecare dată altfel, fără a mai putea fi dezlegat vreodată, fie că e vorba de oameni care fac parte din trecut sau dintr-un prezent nesigur.

Când vorbim de caracterul nostru, de comportamentul nostru, de atitudinea noastră față de diferite aspecte și de modul nostru de gândire, ce suntem noi dacă nu suma experiențelor noastre? Felul tău de a fi este, printre altele, rezultatul vorbelor pe care le-ai auzit de la părinții tăi, al lucrurilor pe care ei le făceau, al modului în care s-au poziționat ei față de tine, precum și rezultatul întâlnirilor cu diverși alți oameni care te-au marcat, al anturajului, al discuțiilor mai mult sau mai puțin comune cu prietenii, al introspecțiilor tale și, nu în ultimul rând, al situațiilor de viață cu care te-ai confruntat (ex: o dragoste neîmpărtășită, un eșec „nedrept”, pierderea cuiva drag etc.). Ce sunt toate astea dacă nu experiențe de viață? Și acum mă întreb: doar astfel de lucruri sunt experiențe de viață?

Treptat aleg să fac ordine în viaţa mea

Sunt convinsă că oamenii te condamnă atunci când te înstrăinezi de ei. Se simt neglijaţi, abandonaţi, neîndreptăţiţi. Şi prea puţin dintre ei se întreabă care a fost motivul pentru care te-ai distanţat. Nu fac niciun efort să vadă dacă a fost ceva greşit la ei, ci vor vedea de îndată numai greşeli la tine, iar dacă aceste greşeli nu există, le vor născoci. Nu își vor asuma nicio vină, nu vor accepta că au fost îndepărtați și te vor dușmăni. Unii nu sunt capabili să înțeleagă că dacă te înstrăinezi de ei, ai un motiv. Si, în loc să caute adevăratul motiv pentru care te-ai înstrăinat, își închipuie tot felul de lucruri, victimizându-se, simțindu-se nedreptățiți si acuzându-te că nu ai fost capabil să le fii prieten, că te-ai schimbat, că nu ești omul care păreai a fi.

Azi voi pomeni despre cei de care m-am instrăinat doar pentru că au ales să rămână prieteni cu oameni care mă dușmănesc și care s-au purtat cu mine altfel decât am meritat. Bineînțeles că nici un om nu este dator să îmi rămană alături. Nu am forțat alegerile nimănui, mi-am dorit ca oamenii să îmi rămană alături doar din convingeri proprii. Am pretenția de la prietenii mei să mă cunoască. Să știe ce fel de om sunt, ce calități și ce defecte am. Detest ipocrizia și prefăcătoria. Oamenii pot alege de care parte doresc să fie, în funcție de valorile și principiile lor. Am ajuns să fiu detestată de cei cu care am încheiat relații de prietenie, iar ei, incapabili să se privească obiectiv, se victimizează și aruncă vina asupra mea. Singura mea vină este că am ales să mă protejez de dezamăgiri și că nu mă irosesc și nu mă iluzionez cu prietenii închipuite. Dacă eu am renunțat la anumiți oameni, nu a fost pentru că sunt rea, rece și renunț ușor la prieteni, nici pentru că nu știu să tolerez, să iert și să dau încă o șansă celor care mi-au greșit..nici pentru că mă cred perfectă (fiindcă nu sunt), ci pentru că nu pot relaționa cu oameni cu care nu am în comun aceleași principii morale și aceleași valori.

Este adevărat că înstrăinarea şi abandonul dor şi creează frustrări şi întrebări. La un moment dat am ales să fac ordine în viaţa mea, iar asta a însemnat invariabil să mă îndepărtez de anumiţi oameni. De ce? Pentru că în orice relaţie, fie că este una de iubire, de prietenie sau de colegialitate este nevoie de doi. Iar atunci când într-o relaţie am rămas singură, am abandonat.  M-am îndepărtat de oamenii cu care am sau nu am nimic în comun. Deşi am acceptat întotdeauna personalităţi extreme, mentalităţi diferite, gusturi diferite, unii au fost atât de diferiţi încât nu aveam niciun punct comun. Ba mai mult, aceştia au încercat într-un mod agresiv să îşi impună părerile şi gusturile, nerespectându-mi personalitatea. M-am îndepărtat de oamenii lipsiţi de ambiţii şi de valori, oameni pe care m-am săturat să-i trag în sus şi să le înfrumuseţez sufletele. M-am îndepărtat de oamenii care doar m-au folosit, purtând măşti prietenoase după care se ascundeau scopuri proprii.  M-am îndepărtat de oameni care în faţa mea defilau cu bune intenţii, dar prin spate îmi nutreau sentimente de ură şi invidie.  M-am îndepărtat de oamenii răi, negativi, pesimişti, care strică mereu armonia din jurul lor, oameni care te indispun cu stările lor proaste, care au mereu ceva de reproşat şi pentru care orice ai face nu este niciodată destul. M-am îndepărtat de oamenii egoişti, care trăiesc doar pentru binele propriu, care se pun mereu pe primul loc şi care cred că li se cuvine totul.

M-am îndepărtat şi mă voi îndepărta de oamenii care doar îmi irosesc timpul pentru a-și umple singurătatea. M-am îndepărtat de oamenii insensibili la frumos, oameni concentraţi prea mult pe „a avea” şi prea puţin pe „a fi”.

Nu, nu mi-a fost uşor să mă îndepărtez de oameni, pentru că de fiecare om în parte cu care am relaţionat m-au legat senstimente frumoase. Dar nici nu am vrut să mă iluzionez în continuare cu prietenii şi cu relaţii bune închipuite. Unii au rămas în urma mea privind cum mă distanţez şi nu au făcut niciun efort ca să mă oprească. Alţii m-au urât şi trăiesc cu impresia că m-am schimbat, că evoluţia mea m-a transformat într-un om încrezut, ceea ce nu este adevărat. Dar, pentru aceia incapabili să îşi asume eşecurile de care se fac responsabili trebuie găsit mereu un vinovat. Aceia care se întreabă de ce m-am îndepărtat ar trebui ca înainte să mă acuze de indiferență și de înstrăinare datorită unor motive închipuite, să caute adevărul în caracterele lor, în purtarea lor, în sufletele lor. M-am îndepărtat aşa cum mi-a dictat inima şi raţiunea şi am păstrat aproape de mine doar oamenii care cunosc şi preţuiesc valoarea prieteniei şi a omeniei.

                              Ideea este că nu am terminat, urmează curăţenia de toamnă :)

Atunci când ne pasă

Știți și voi cum este, când ești atât de entuziasmat și de sigur de o idee mergi pe ea indiferent de orice. Nu la fel se întâmplă și atunci când există nesiguranță sau când avem o perioadă mai proastă. Atunci da, avem nevoie de aprecieri, de acceptare și de încurajare.

Interesant fenomen că de multe ori ajungem să ne și comportăm de față cu ceilalți conform părerii lor despre noi. Are și o denumire: efectul Pygmalion.

Oamenilor din jur le pasă prea puțin de tine, de mine sau de altcineva. Și nu e vorba de nepăsare în sensul negativ, ci doar de faptul că avem o concentrare și o memorie selectivă. Selectăm doar ceea ce este important pentru noi și se întâmplă că tu să nu fii atât de important precum crezi pentru altcineva.

Doar noi ne imaginăm că suntem centrul vieții acelei persoane, că se gândește la gafa pe care noi am făcut-o și că ne va ține minte doar pentru aia.

Vi s-a întâmplat să credeți că ați spus ceva greșit la adresa unei persoane, că persoana respectivă se simte ofensată și chiar să vedeți priviri urâte îndreptate spre voi? Și mie. Și vi s-a întâmplat să vă faceți curaj să întrebați ce are și să vă spună cu totul altceva pentru motivul supărării și chiar să aveți impresia că e sinceră? Și mie.

Presupunerile ne alimentează frustrări și dureri de cap. Din păcate, am fost învățați să fim cuminți, cu mâinile la spate, să stăm în banca noastră și să nu ridicăm glasul sus și tare atunci când întrebăm ceva. De-asta (și probabil și din alte motive) ne e teamă să nu ne facem de rușine atunci când avem ceva de întrebat, mai ales dacă e vorba despre a întreba persoana despre starea ei de spirit. Ați fost vreodată într-o sală la finalul unui curs și cel care a prezentat să întrebe dacă sunt întrebări? S-a așternut o liniște de mormânt și oamenii au părut a fi statui, au evitat contactul vizual cu cel din față, poate, poate nu îl întreabă fix pe el ceva.

Când nu suntem siguri pe noi, criticile celorlalți ne afectează mult. Nu ne luăm timp să le punem în balanță, să vedem dacă persoana cealaltă chiar a înțeles sau a interpretat corect ceea ce am spus.

Ne pierdem prea multă energie și ne dăm prea multe bătăi de cap presupunând și întrebându-ne despre ce cred alții, convingându-ne că nu ne pasă, de fapt.

În definitiv, la finalul zilei, singura persoană care ar trebui să fie mulțumită de tine și de a cărei părere să îți pese, ești tu.

Cu drag, din spatele tastelor

Vreau, nu vreau, Da, sunt femeie. Sigur, nu am putut cere să am un sex anume. M-a aruncat ”Moș Gerilă” în sala de nașteri fără un gentleman agreement. Cred că a uitat să-mi lase și un manual de utilizare pentru figurinele cu care mă întâlnesc pe pământ. Așa că, timp de 42 de ani, am primit totul fix cum a venit la rând. Și a fost o coadă… Când speram că ajung în față, se rupea rândul și reașezarea era întotdeauna cu coate în coaste. Așa că mă retrăgeam încet până se reașezau oamenii și o luam de la capăt. De la capătul rândului. Stau bine cu văzutul mulțimii, de la spate. Din coada rândului. Asta m-a ajutat mult, ”spatele unui om spune mai mult decât fața”. La fel cum faptele unui om sunt mai vocale decât vorbele. Eh, acestea sunt… acolo… niște reguli însușite în viață. Reguli pe care oamenii – care au dat mereu din coate pentru a-și ocupa un loc mai în față – le consideră ”filozofii”. Probabil că asta înseamnă în anumite concepte curvă. Dacă însuși Napoleon spunea asta nu pot să-l contrazic. El e veșnic prin scrierile lui. Dar nu deținătorul adevărului absolut. Postura unei femei cu statut public este una predispusă tuturor analizelor. Și mai ales una expusă tuturor limbilor și nivelelor intelectuale sau de educație. În niciun caz eu nu scriu pentru femei care privesc femeia doar ca pe un veritabil inamic sexual. Una care în orice moment le poate fura jucăria sexuală, bărbatul. Sau cardul din portofel. Adică tot bărbatul. Ele pot citi doar frânturi din ce scriu eu.

Am fost o buna bucata de vreme femeie-jurnalist. Pentru asta nu am cerut dreptul cuiva. Mi-am ales singură direcția. Și mi-am făcut singură infrastructura. Ei, latura asta, mi-a măcinat ”dinții”. Presiunea care stă pe un om care simte greutatea tastelor sub degete este maximă. Mănâncă tot calciul din organism. Este meseria în care ai obligația să nu creezi imagini deformate, pentru că cel puțin o persoană ”se uită în gura ta, în creierul tău”. Orice derapaj poate aluneca într-o zonă periculoasă, ireversibilă și neargumentativă. Din postura asta ești analizat din toate unghiurile. Oamenii văd direct în tine, în interiorul tău. Această postură e delicată așadar. Dar agreabilă. Provocatoare și asumată. Asta înseamnă formare continuă. Investiție umană continuă și menținerea conștiinței cu picioarele în gheață. Aici, pe acest tărâm, ai posibilitatea să formezi o latură care se simte mult mai bine decât în alte meserii: lupta pentru adevăr. Sacrificiul adus altarului adevărului. Nu-ți poți permite să minți. Nu, exclus să minți deliberat sau, mai mult, conștient. Nu poți permite cultivarea minciunii. E acel păcat pentru care nu există canon. E păcatul care se traduce prin crimă emoțională. Și pentru asta ești condamnat la cea mai afurisită pedeapsă: închisoare cu executare în propria viață.

Este cert faptul că fiind femeie nu mi-a fost nici plus, nici minus. M-am hrănit cu tot ce mi-a servit ospătarul public. Adică acei oamenii care au ținut neaparat să gătească pentru mine. Să vorbească despre mine. Să mă picteze. Sunt onorată că și-au făcut timp să învețe câte o rețetă nouă, una dedicată mie. Am gustat din fiecare rețetă atât cât mi-a permis ficatul. Uneori aveau prea multe grăsimi pentru a fi servite unui singur om. Au crescut porcii cu multe îngrășăminte chimice. Niciodată nu au apucat să taie porcii că au crăpat singuri. Și nu am intervenit în acest proces. Pentru că aș putea distruge un mit. Mitul bucătarului care gătește fără să se spele pe mâini. Sau se spală în mocirla propriei vieți și apoi se șterge pe fața celui care nu-i deschide poarta să evadeze.Sper că voi rămâne în spatele tastelor o bucată de vreme. Cât o fi. Și voi scrie cât mai mult ca să nu am regrete la momentul în care îmi va fura EA tastatura vieții. Scriu eu, nu altcineva în locul meu. Gândesc eu, nu altcineva în locul meu. Sunt eu, așa femeie cum sunt. Și voi spune întotdeauna NU atunci când acest NU nu are nicio urmă vagă de DA. Și asta, pentru că eu am absolvit școala la timpul ei. Iar ȘCOALA VIEȚII m-a ținut întotdeauna în banca întâi. Nu am putut lipsi și nici nu am putut trimite pe cineva în locul meu la examene. Nu mai sunt femeia jurnalist decât la mine în suflet, dar întotdeauna voi scrie.

Dar mai presus de toate, sunt un OM. Un OM care își asumă tot ce face. Un om care nu se ascunde în spatele tastelor. Da, sunt femeia din spatele tastelor. 

Da, sunt femeia-om care nu se va lăsa calcată în picioare de nimeni.

O luptă aprigă

Momentul gloriei – acea clipă pe care o aştepţi de zor – nu este atunci când stai victorios cu trofeul în mână. Nu. Momentul gloriei este atunci când decizi că vei merge mai departe, indiferent de starea pe care o ai. Momentul gloriei este atunci când te ridici şi continui lupta, deşi ai fost doborât şi eşti la pământ. Aceea este victoria.

Cea mai importantă luptă pe care o duci nu este cu cei care concurează cu tine. Nu este cu cei care încearcă să te oprească. Cea mai importantă luptă pe care o duci este cu tine însuţi. Lupta o duci atunci când decizi să acţionezi, deşi ţi-e teamă. O duci atunci când alegi să continui, deşi nu întrezăreşti perspective de reuşită. Lupta cea mai aprigă o porţi cu tine, când trebuie să alegi între confortul pe care îl ai deja şi priveliştea înfricoşătoare a succesului.

Iar succesul este atunci când alegi să faci încă un pas, în ciuda perspectivei descurajante. Este atunci când alegi să crezi în visul tău, chiar dacă nu mai crezi în tine. Este când ştii că nu mai există cale de întoarcere şi singura opţiune este să mergi mai departe.

Tu eşti singurul care te ţine în loc. În momentul în care alegi să-ţi înfrângi monştrii vei vedea că succesul nu este aşa departe. În momentul în care îţi ridici capul sus şi alegi să mai încerci o dată, vei zări priveliştea mult aşteptată.

Nu renunţa. Lupta e mult mai uşoară decât crezi. Odată ce te vei birui pe tine însuţi, tot ce a fost dificil va lua sfârşit şi calea ţi se va aşterne la picioare. Trofeul va fi doar simbolic. Adevărata lupta va fi fost câştigată cu mult înainte. Pentru că adevărata luptă o porţi în tine.